NUMARUL
191-192
Niro Tower este un proiect ambiţios, amplasat într-o zonă de top a Bucureştiului, lângă Centrul ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească
Iată-ne, așadar, în plină participare a țării noastre, pe măsura puterilor, la înalta responsabilitate oferită ...
- ne declară E.S. dl. Todor Ivanov Churov, Ambasador al Bulgariei la București - Cum ați ...
În continuarea prezentării temeiurilor istorice pentru care Transilvania este teritoriu românesc, publicăm diversele încercări de manipulare ...
Născut dintr-o voință comună la cel mai înalt nivel politic, „Sezonul România-Franța” 2019, care se ...
Prezent la postul din România de mai puțin de șase luni, noul Ambasador al Marii ...
Într-o ambianță inegalabilă, la Cazinoul din Sinaia, a fost celebrat un moment unic - împlinirea ...
Ultimele 100 de zile în care la cârma ţării s-a aflat Nicolae Ceauşescu s-au constituit ...
Anul 2019 debutează în Republica Moldova cu intrarea în linie dreaptă a confruntărilor politice în ...
La sfârșitul anului 2018, românii din țară și din Diaspora au celebrat un secol de ...
Celebrarea unui secol de existență a Uniunii Ziariștilor Profesioniști, prima organizație de breaslă din România ...
Alegătorul contemporan, aflat în apropierea alegerilor europarlamentare, încearcă să se descurce printre lozincile ce ar ...

Articole din categoria ‘Elitele Moldovei’

EUGEN DOGA: „MUZICA MEA ESTE DE PROVENIENȚĂ FOLCLORICĂ ROMÂNEASCĂ”

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on EUGEN DOGA: „MUZICA MEA ESTE DE PROVENIENȚĂ FOLCLORICĂ ROMÂNEASCĂ”

Eugen Doga, considerat de specialiști cel mai mare compozitor în viață, a împlinit de curând venerabila vârstă de 80 de ani. S-a născut la 1 martie 1937 („Am fost mărţişorul mamei”, va spune mai târziu), în satul Mocra, străveche aşezare moldovenească de pe malul stâng al Nistrului. În vremea aceea, regiunea transnistreană, astăzi parte de jure a Republicii Moldova, forma aşa-numita Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, creaţie stalinistă ce a funcţionat în componenţa Ucrainei între anii 1924-1940. „Muzica mi-a plăcut de când mă ştiu”, va mărturisi la maturitate.  

După şcolile urmate la Chişinău, între anii 1951-1965, devine profesor de muzică, funcţionar în Ministerul Culturii, iar din 1971 până astăzi este liber profesionist (freelancer). Numeroase ordine şi medalii, autohtone şi străine, între care și două ordine românești (Steaua României în grad de ofițer – 2000 și Ordinul Naţional Serviciul credincios – 2014), îi consolidează statutul de personalitate culturală în domeniul muzicii, cu vocaţie universală.  

A compus în numeroase domenii ale muzicii clasice. Autor al coloanei sonore a filmelor Şatra”, „Maria Mirabela”, „Lăutarii”, „Ana Pavlova”, „Binecuvântaţi femeia”, „Portretul soţiei pictorului”, „Regina Margot”, „Patul lui Procust” ş.a. Valsul „Dulce și blânda mea fiară”, din filmul „O dramă la vânătoare” (după A. Cehov), în regia lui Emil Loteanu, a fost considerat de preşedintele american Ronald Regan drept „valsul secolului al XX-lea”. O Enciclopedie apărută la Sankt Petersburg, în 2001, îl include, alături de George Enescu, în rândul primilor 62 de „compozitori ai secolului al XX-lea”. De asemenea, un top internațional cu cele mai bune 200 de piese muzicale din toate timpurile include două valsuri ale lui Eugen Doga – „Gramofon” (locul 83) și „Dulce și blânda mea fiară” (poziția 94), care îl plasează pe compozitor alături de cele mai mari genii muzicale ale lumii (Beethoven, Johann Strauss, P. Ceaikovski și mulți alții).  

Este mândru de originea sa românească, pe care nu și-a renegat-o niciodată. În 2008, la Moscova, când Academia Națională de Științe Cinematografice din Rusia i-a acordat trofeul „Șoimul de Aur”, Eugen Doga declara cu sinceritate: „Eu aparțin spațiului românesc, iubesc Moldova, creez pentru binele ei și nu am fost tentat să renunț la ea nici măcar pentru un colț de Rai, fiindcă aici a coborât Luceafărul”.  

La 31 mai 2008 susţine primul său concert la Ateneul Român, marcând astfel împlinirea unui vis nutrit de multă vreme. Cu aceeaşi ocazie, în România îi sunt editate un CD şi albumul „În oglinda clipelor”. De atunci, a revenit periodic în ţara noastră, iar la 25 noiembrie 2012 a susţinut un spectacol aniversar, tot la Ateneul Român, sub titlul Toamnă romantică. La începutul acestui an, la 27 ianuarie 2017, la magazinul „Muzica” din București a fost lansat un nou album – „Mari Succese” – care cuprinde, potrivit compozitorului, „piese ce au rezistat timpului” și „au trecut hotarele multor continente”. 

L-am întâlnit în mai multe rânduri pe Eugen Doga. Întotdeauna în vervă, prietenos și dispus să se destăinuiască celor care doresc să afle mai multe despre destinul său de artist. Mai ales că, în pofida renumelui său mondial, maestrul Doga este încă destul de puțin cunoscut în România. 

– Cine sunteţi, domnule Doga, l-am întrebat pe timpul uneia din prezențele sale la București. 

Străbuneii mei au fost descălecători pe teritoriul liber din stânga Nistrului. Satul nostru, Mocra, din actualul raion Rîbniţa, a fost atestat documentar în 1781… De fapt, este mult mai vechi. Strămoşii din partea tatălui proveneau de undeva din Ardeal. Bunelul meu avea cinci feciori. Fiecăruia i-a dăruit loturi de pământ, aşezate unul lângă altul. Şi-au durat case, erau împreună la bucurii, dar mai ales la necazuri, formau o familie, o obşte, un neam, o forţă. Toţi cei din neamul mamei au fost clerici, feţe bisericeşti, meşteşugari, artişti, legaţi organic de Mânăstirea Saharna, de pe malul drept al Nistrului.  

Anii aceia, de dinainte de război, când m-am născut eu, erau foarte anevoioşi. Erau anii „Marii Terori” declanşate de Stalin pe tot cuprinsul URSS. Sufereau mai ales cei care aveau rude peste Nistru, în Basarabia, atunci în componenţa României. Tatăl meu era brigadier pe terenurile agricole. A rămas brigadier şi după venirea românilor, în vara anului 1941. Din vara aceea, aveam patru ani, mi-au rămas primele sunete ale unui cântec de război fredonat de soldaţi români veniţi peste Nistru. Unul dintre ei mă ţinea în braţe când cânta. Era mai degrabă un cântec de jale, pentru că războiul a însemnat o tragedie generală. Refrenul mi-a rămas întipărit în memorie: „Hai, hai, Munţii Carpaţi! / Plângeţi voi, surori şi fraţi, / Iar voi, mamelor, oftaţi!”.  

– Criticii muzicali fixează momentul intrării dvs. în circuitul universal al valorilor culturale la festivalurile de film din Spania, din 1972 şi 1976, când, împreună cu regizorul Emil Loteanu, aţi câştigat trofeul „Scoica de argint”, pentru filmul „Lăutarii”, apoi „Scoica de aur”, pentru filmul „Şatra”.  

– E greu de fixat un moment anume. Un lucru este sigur: muzica este prima şi ultima mea iubire. Muzica mea este de provenienţă folclorică românească, chiar şi în bucăţile inspirate de realitatea rusească. Consider că această muzică este naţională prin culoare, temperament, formă de expresie şi, în acelaşi timp, universală, prin vocaţia sa. În cazul baletului „Luceafărul” (1983), realizat pe versurile poetului naţional Mihai Eminescu, eu nu scriam muzica, ci trăiam acea poveste de dragoste, aproape că nu m-am atins de pian, scriam încontinuu, totul venea de la sine: râdeam, plângeam, umblam dintr-un colţ al camerei în altul, cântam, dansam… Cine mă conducea? Cine îmi dicta această muzică? Nu ştiu. A fost cu siguranţă cea mai fericită perioadă din viaţa mea de creaţie. 

Cu toţii avem dreptul să ne bucurăm de viaţă – aceasta este deviza mea.  

Ioan C. Popa