NUMARUL
193-194
În mod cert, odată cu câștigarea alegerilor de către președintele Donald Trump, lumea a fost ...
Austria și Ungaria sunt state vecine, membre ale Uniunii Europene, au o lungă istorie comună, ...
Nostalgia față de valori ale trecutului, pe fundalul creșterii naționalismului în toată Europa, este nu ...
Cu doar câteva săptămâni înainte de alegerile europarlamentare, partidele liberale ale Europei manifestă tendința de ...
În decursul procesului istoric prin care se definește raportul dintre individ și stat au fost ...
Întâmplări petrecute în ultimul secol ne arată că în politică aproape nimic nou nu este ...
Conducătorul Bisericii Ortodoxe Române stă în fruntea celei mai mari comunități de creștini ortodocși din ...
Barometrele internaționale indică anumite elemente îngrijorătoare legate de gradul de încredere a populației globului în ...
O lume multipolară, dar cu două vârfuri, Statele Unite și China, pare să fie formula ...
Abdicarea în favoarea unor parteneri neagreați de familiile lor continuă și astăzi printre membrii monarhiilor ...
Mai zilele trecute i-am auzit pe doi bărbați chipeși de vârstă peste mijlocie, în timp ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Articole din categoria ‘Hronicul emigraţiei româneşti’

Valul contemporan

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Valul contemporan

E bună migraţia românilor sau nu? Verdictul pluteşte, încă, în incertitidine, dar sigur este că doar timpul va scoate la iveală consecinţele pe care acum evităm să le anticipăm. Scotocind şi răsfoind prin date şi cifre, putem doar să ne facem o idee de ansamblu, să calculăm media rezultată din cifrele dictate de diferitele interese mai mult sau mai puţin politice. Relativ este şi raportul câştig/pierdere economică şi socială…

Românii, alături de polonezi, au reprezentat, ca volum, cea mai importantă migraţie către Europa Occidentală după căderea comunismului. Migraţia românească a fost şi este într-o continuă schimbare, înregistrează tendinţe clare, dar şi nuanţe aproape imperceptibile.

1990-1992: sfârşitul emigraţiei etnice şi românul cu buticul din sacoşă. Primii care au plecat definitiv din România, între 1990 şi 1992, au fost etnicii maghiari şi germani, stabilindu-se în ţările lor de origine. Şi parte din turcii dobrogeni au plecat în Turcia, dar fenomenul nu a fost semnificativ. În această perioadă, emigraţia românilor către Occident (Europa şi Canada) a fost sporadică, având în vedere formalităţile care trebuiau îndeplinite şi care durau destul timp. Ne aducem cu siguranţă aminte fluxul teribil de autocare încărcate până la refuz cu sacoşe, în care micul comerciant postdecembrist îşi aducea marfă pentru buticul deschis la colţul blocului sau în propriul apartament…

1993 – 2000: Occident, viaţa de la capăt. Perioada 1993-2000 reprezintă intervalul de timp în care românii s-au stabilit definitiv în străinătate. Structura sociologică a migranţilor români s-a modificat de-a lungul timpului. Dacă la început era vorba în mare parte de absolvenţi de studii superioare, înalt calificaţi sau specialişti din zonele urbane, între 1994 şi 2000 a intrat în scenă o migraţie eterogenă, de muncă, azil politic şi de clandestinitate. Treptat, cea mai mare parte a migranţilor români au început să înglobeze oameni tineri, slab sau insuficient calificaţi, din mediul rural, din cele mai diverse categorii. Destinaţiile favorite erau ţările din Europa Occidentală, SUA şi Canada.

2002– 2006: Faţa şi reversul exodului masiv la muncă. După anul 2000, a devenit preponderentă migraţia externă temporară, cu scop economic. În această perioadă, migraţia românească creşte, se stabilizează şi scade în ţările din centrul şi nordul Europei (Germania, Franţa, Scandinavia), începând cu 1998. În schimb, emigraţia se orientează masiv spre ţările mediteraneene, mai ales spre Italia, dar şi spre Spania, Grecia, Portugalia, Turcia şi Israel. Iar februarie 2000 – când România a fost invitată să adere la UE – instituie o normalizare a circulaţiei migranţilor.

Experienţa de muncă în străinătate le-a schimbat total viaţa multora dintre români. Efectele se văd deja, în felul în care îşi organizează gospodăriile şi în atitudinea mai critică pe cau o au faţă de autorităţi, începând să compare serviciile din România cu cele din afară.

Migraţia pentru muncă a reprezentat aşadar şi accesul la o viaţă mai bună, dar şi o scădere demografică cu puţine şanse de regenerare, pentru că mulţi dintre ei nu s-au mai întors.  Momentul 1 ianuarie 2002 poate fi şi el considerat unul de cotitură. Vizele au fost eliminate şi românii au putut călători fără constrângeri în Spaţiul Schengen. Mişcarea de du-te-vino a fost amplificată odată cu 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al UE. Mai multe state europene renunţau la rigiditatea cu care-i priveau pe cetăţenii români şi încheiau acorduri care le permiteau acestora muncă sezonieră în statele respective. Este cazul Germaniei, al Spaniei, al Portugaliei, al Elveţiei, al Luxemburgului şi al Ungariei.

Iată că după nici zece ani, odată cu instalarea şi prelungirea crizei economice, lucrurile s-au schimbat dramatic. Libera circulaţie, drept fundamental al cetăţenilor Uniunii, a fost încălcată în vara anului 2010, când Franţa a recurs la expulzări masive ale romilor, lucru care a atras o replică dură de la Bruxelles, care a obligat statul francez să aducă modificări în legislaţie pentru a proteja acest drept. Dar polemica în Hexagon continuă, oficialităţi de la Paris declarând periodic că prea mulţi infractori care operează în Franţa sunt români, ceea ce nu le aduce decât deservicii concetăţenilor noştri aflaţi la muncă pe teritoriul francez. Nici în Italia lucrurile nu stau mai bine. Guvernul italian a trecut în sarcina autorităţilor locale responsabilitatea de a scăpa, prin terorizare continuă, după cum afirmă apărătorii drepturilor omului, de romii stabiliţi în Italia. Românii rămân cea mai mare comunitate a imigranţilor din Italia, conform unui raport al organizaţiei „Iniţiative şi Analize asupra Multietnicitatii” (ISMU) şi, deşi aportul lor în economia italiană este recunoscut oficial, viaţa lor nu este uşoară, întrucât le sunt puse în cârcă mai multe nelegiuiri decât se confirmă şi sunt de prea multe ori priviţi cu suspiciune, puşi la munci umilitoare, trataţi ca sclavii, chiar bruscaţi sau torturaţi de către angajatori, care pe deasupra mai „uită” să-i şi plătească.

La rândul lor, românii din Spania se confruntă cu serioase dificultăţi generate de criza care s-a abătut peste statul spaniol şi dacă doar în urmă cu câţiva ani erau priviţi cu respect pentru munca şi priceperea lor, dar şi pentru aportul la creşterea economiei spaniole, astăzi Spania a cerut restricţionarea accesului lucrătorilor români pe piaţa muncii proprie. Comisia Europeană a aprobat cererea, într-un gest considerat de opinia publică drept unul fără precedent. Lucrurile nu sunt foarte diferite nici în Marea Britanie. Sclavi români au fost eliberaţi recent de către poliţia britanică, după o percheziţie la o tabără din Bedfordshire.  Majoritatea locuiau în condiţii mizerable, unii fiind ţinuţi în sclavie chiar şi de 15 ani. De altfel, Marea Britanie face parte dintre cele zece state care, potrivit Comisiei Europene, nu respect întru totul dreptul la libera circulaţie şi trebuie să-şi revizuiască legislaţia naţională.

Partea plină a paharului. Dacă nu ar fi intervenit această mişcare de o amploare incredibilă, România s-ar fi confruntat cu o criză economică şi socială de proporţii greu de imaginat, care s-ar fi răsfrânt asupra întregii stări a societăţii româneşti şi chiar asupra calendarului aderării României la UE. „Euronavetiştii” au eliberat locuri de muncă, au dus rata şomajului la un nivel foarte scăzut pentru starea economică şi socială din România. Cele 4-5 miliarde de euro intrate anual în ţară de la cei plecaţi au fost sursă de venit (în multe cazuri, unica sursă) pentru alte câteva milioane de români, au dus la explozia construcţiei de locuinţe şi a vânzărilor de echipamente şi bunuri destinate dotării acestora, a numărului de autoturisme, au creat locuri de muncă, au stimulat consumul.

Canada – mirajul american accesibil românilor. Canada a continuat să fie destinaţie preferată, un miraj american mai accesibil românilor, graţie politicilor sale privind migraţia. Canada are o comunitate românească de aproximativ 150 mii de persoane (decembrie 2007). România deține locul cinci în lume în rândul țărilor sursă de emigranți pentru Canada. Românii se integrează în mozaicul etnic canadian cu mai mult sau mai puţin succes.

„Fuga din Balcani” şi implicaţiile sale demografice. Dacă perspectiva economică, socială şi culturală a migraţiei pentru muncă este predominant pozitivă, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre perspectiva demografică a fenomenului. Aceasta îmbracă mai multe aspecte negative şi se constituie într-un preţ care trebuie plătit. Statistic vorbind, „euronavetiştii” sunt persoane tinere: aproximativ 40% plecaţi în perioada 1996-2006 şi aproximativ 50% cei plecaţi în anii de exod masiv, 2002-2006. Proporţia celor necăsătoriţi este de 82% în rândul celor cu vârste cuprinse între 15-24 de ani şi de 23%, în rândul celor cu vârste cuprinse între 25-39 de ani. Plecând în străinătate, mulţi dintre ei îşi amână căsătoria şi, implicit, aducerea pe lume a copiilor. Pericolul cel mai mare este acela că după ce ajung în străinătate, o parte dintre cei plecaţi nu vor să se mai întoarcă. Există în România zone serios afectate de migraţie: în Modova sau în Maramureş sunt sate din care populaţia tânără a plecat aproape în totalitate. Conform statisticilor oficiale, în Spania trăiesc aproximativ 850.000 de români, iar în Italia peste 1.000.000. Cea mai mare parte dintre aceştia au plecat după 2002 (data la care România avea 21.800.000 locuitori). Marea majoritate sunt tineri, vor avea copii în străinătate, de acea efectul demografic trebuie dublat. Adăugăm şi tinerii care merg să studieze în străinătate şi din care, o parte nu se mai întorc. Având în vedere că se estimează o cifră de apoximativ 3 milioane de persoane, provenite practic din toate regiunile ţării, putem vorbi despre declinul demographic ca despre un fenomen naţional, prin dimensiune – peste 10 la sută din populaţia României – implicaţii şi geografie a originii fluxurilor. De altfel, toată Europa înregistrează date îngrijorătoare din această perspectivă.

Emigraţia în România. Deşi rămânem o ţară de emigraţie, timid se conturează şi fenomenul imigrării. Statisticile oficiale înregistrează aproximativ 60.000 de străini prezenți pe piața locală a forței de muncă, dintre care circa 40.000 de muncitori. Deşi numărul imigrărilor în România rămâne redus, trendul este ascendent, cu o medie de 12-15.000 persoane pe an. De asemenea, numărul permiselor de muncă se apropie de 100.000, dublându-se din 2007 până în prezent. În mai 2009, în România existau aproximativ 200.000 de kurzi!

Marian Pârloagă are 42 de ani şi este de loc dintr-un sat din judeţul Vrancea. E mândru de gospodăria pe care o are. A fost plecat împreună cu nevasta lui în Italia din 2002 până în 2007: „Am muncit în agricultură, ca animalele am muncit. Aici nu mai răzbeam, furajele pentru animale erau tot mai scumpe, casa se dărâma pe noi. Ăsta bătrân nu mai putea nici el… Mama a murit pe camp, în ‘98! Aşa că am lăsat copiii cu tata şi cu o soră de a mea şi am plecat”. Când s-au întors, şi-au refăcut casa, au mai cumpărat nişte pământ şi cai, o vacă, plus toate acele lucruri care „îţi fac viaţa mai frumoasă: televizor, DVD, maşină de spălat… am făcut două băi, că or să crească ăştia mici, mâine poimâine se însoară”. Marian râde mândru şi spune privind în zare: „nu mai puteam trăi ca înainte, ne-am deşteptat şi noi, ţăranii!”.

Nelu Bulgaru, a ajuns în Spania în 2002, ca să culeagă căpşune: „Mi-era şi ruşine să nu mă vadă vreun cunoscut, că au plecat mulţi de pe la noi. Aveam grădini acasă, nu glumă, dar ne-au omorât samsarii”. În 2005, după ce Nelu Bulgaru a ajuns mâna dreaptă a unuia din fermierii care l-au angajat, a venit în Spania şi soţia lui, împreună cu fiica lor, Cornelia. Acum, familia Bulgaru număra cinci membri, doi dintre ei, gemenii Emanuel şi Carlo, fiind cetăţeni spanioli. Întrebaţi dacă se vor mai întoarce în România, cei doi soţi cad pe gânduri: „Mergem acasă în fiecare an, la părinţi. Le-am zis să vândă şi să vină aici, că avem şi noi rostul nostru…”.

Violeta Scurtu

Valul transilvănean

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Valul transilvănean

Românii sunt şi ei înscrişi pe harta migraţiei universale, de la est la vest, cam de vreo 150 de ani, cam de când, în repere istorice, vorbim despre România modernă. Istoria emigraţiei române este, în fapt, o istorie a unui exil…

Mirajul Americii în Europa secolului al XIX-lea

America a reprezentat în imaginarul colectiv european tărâmul făgăduinţei, unde libertatea şi egalitatea de şansă ofereau tuturor refugiul necesar de sub regimurile opresive imperiale (între 1871-1915 aproape 40 de milioane de oameni au părăsit continentul). Pentru balcanici, în special, America reprezenta şansa unui nou început. Migraţia către America a fost un fenomen de conjunctură, puternic impulsionat de condiţiile demografice, economice şi politice, de viaţa de zi cu zi a traitoriului în Balcani, aflat la răscrucea marilor imperii.

Emigraţia românilor din Ardeal se înscrie în dinamica valului de emigraţie din Imperiul austro-ungar (aproximativ 4,5 milioane de oameni în perioada 1875-1914). Situaţia ţăranului român transilvănean şi a românilor dintre Carpaţi în general era grea, iar promulgarea dualismului a readus în prim-plan pericolul maghiarizării. Românii nu aveau voie să investească în industrie, ci numai în agricultură, astfel că sărăcia a fost una din principalele cauze care au determinat emigrarea românilor. De asemenea, politica de maghiarizare promovată de guvernul de la Budapesta a fost un alt factor important în decizia romanilor de a emigra.

 

Primii emigranţi în America de Nord

Românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, provincii ale Imperiului habsburgic, au ajuns în America la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Există consemnat şi un pionier al emigraţiei peste ocean, Samuil Damian, preot ortodox din Transilvania. Samuil a călătorit, la jumătatea secolului al XVIII-lea, prin Maryland, Carolina de Nord, Carolina de Sud, Virginia şi este pomenit de Benjamin Franklin, un preot din Transilvania, care aparţine Bisericii Ortodoxe pentru că purta cu acesta corespondenta despre… electricitate. Mulţi transilvăneni s-au stabilit, încetul cu încetul. În timpul Războiului Civil American (1861-1865), au luptat de partea Uniunii şi câţiva români: George Pomutz, din Regimentul 15 Iowa, care a fost ridicat la rangul de General de Brigadă, căpitanul Nicolae Dunca, din a 18-a divizie de voluntari New York, ucis în bătălia de la Cross Keys. Îl mai menţionăm pe lupul de mare” Constantin Theodorescu, care a murit pe vasul de luptă Mâine”, în portul Havana, în 1898. (Şi pentru că tot am deschis cartea de istorie, ar fi nedrept să nu îi amintim şi pe cei 15.000 de români care au activat în armata americană în cele două războaie mondiale, mulţi dintre ei fiind decoraţi şi înaintaţi în grad).

Emigraţia americană, diferită de cea canadiană

Emigraţiile americane şi canadiene au puncte comune, dar şi multe deosebiri. Motivaţiile au fost şi ele comune, ca şi spaţiile de pornire, Transilvania, Banatul şi Bucovina, adăugăm, pentru Canada şi românii din Dobrogea. Aminteam mai sus sărăcia, nevoia de pământ, persecuţia politică habsburgică, creşterea demografică, veştile din Lumea Nouă, promisiunea unui pământ al făgăduinţei ca fiind factorii ce au impulsionat un fenomen de mare amploare din istoria noastră.

În Foaia poporului” din mai 1902, se scria: America e bună pentru oamenii tineri, care pot să mai înveţe ceva şi să progreseze aicea, pentru aceia care sunt mai în etate şi părinţi de familie, e mai bine să rămâie acasă. Un an mai târziu, în 1903, în aceeaşi publicaţie, cititorii primeau şi sfaturi folositoare în vederea plecării: Înainte de plecare să-şi iee un costum de haine de oraş şi un cufăr de mână, nu cum vin mulţi cu cioareci văpsiţi negri, cu suman de lâna, nici lungă, nici scurtă, cu căciula de oi cu lâna mare şi o săculeată albă în bâtă. Pe aceştia englezii îi bat cu zăpadă, cu pietre sau îi huiduie. Care vin îmbrăcaţi bine şi cu cufăr în mână, aceia nu păţesc ruşine.

Dacă romanii plecaţi în America s-au îndreptat îndeosebi către centrele mari industriale, de tipul Chicago, Detroit, New York, românii ajunşi în Canada au ajuns în ţinuturi nelocuite, populate doar de păduri virgine. Un ţinut din Dakota de Nord a primit numele Transylvania. Locurile în care au ajuns românii au devenit, ulterior, regiuni agricole întinse: Saskatchewan, Alberta, Manitoba. Aici, ei au defrişat păduri şi au desţelenit pământuri peste care au devenit propietari. Denumirile celor 12 localităţi din Alberta ctitorite de români acolo sunt: Boianul Mic, Boianul Mare, Suceviţa, Malin ş.a.

În primii 20 de ani ai secolului al XX-lea au emigrat în America peste 100.000 de bănăţeni, dar aceştia nu au mai optat pentru pământul fertil din Dakota de Nord, ci s-au stabilit în oraşe industriale mari, precum Chicago, Detroit, St. Louis, Cincinatti. Marea majoritate au plecat fără familii, cu intenţia de a se întoarce (conform documentelor de călătorie, 85% călătoreau singuri). Documentele de arhivă atestă şi faptul că emigranţii nu erau doar ţărani, ci şi orăşeni din Timişoara. O migraţie masivă s-a înregistrat între 1900 şi 1910 din Mehala, pe atunci o mahala la marginea Timişoarei. Prin 1911, după ce destui români luaseră drumul oraşelor americane şi primele consecinţe nu întârziaseră să apară, tot în Foaia poprului”, Vasile Moldovan din Cleveland îşi sfătuia conaţionalii: Pentru cei ce vor să-şi caute norocul în America, să evite oraşul, deoarece fumul nu le prieşte, căldura îi suge, povara îi rupe, maşinile îi taie, îi schilodesc şi îi ucid. Să se facă fermieri, la ţară e mâncare bună şi locuinţa curată, acolo rămân sănătoşi, întregi şi frumoşi, putând fi model şi pildă bună la sătenii din comuna lor.

S-a stricat traiul şi în America!”

Pe la sfârşitului primului deceniu al secolului al XX-lea, autorităţile, prin vocea presei scrise, au început o campanie de convingere a cetăţenilor să renunţe la visul de a pleca în America, prin publicarea unor articole referitoare la întoarcerea unor emigranţi acasă. Se anunţa revenirea a sute de unguri nemulţumiţi de ce au găsit acolo în America”. Multe articole se încheiau cu fraze care încercau să influenţeze opinia publică: Faptul acesta poate servi de exemplu multora cari se lasă înşelaţi şi seduşi de agenţi mincinoşi. Uimiţi de amploarea fenomenului, ziartii vremii încercau explicaţii ale cauzelor care duseseră la amploarea emigraţiei, precum şi analiza consecinţelor. Erau descrise condiţiile grele de trai ale românilor din Ardeal: îmbrăcaţi în zdrenţe străine, românii suportau creşterea cheltuielilor, deşi câştigau ca în palmă, pământul era puţin şi rău, birurile multe şi grele. Subliniind însă încercările guvernului maghiar de a stopa valul emigranţilor, autorii sperau ca acestea să fie un pas spre îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale ţăranului acestei patrii. Erau de părere că în aceeaşi direcţie trebuie să acţioneze şi biserica, pentru că îşi pierduse mulţi credincioşi care, ajunşi în America se schilăvesc sau chiar prăpădesc în lucru, iar tinerii să abat dela căile cele bune, încât reîntorşi în patrie devin stricăcioşi atât patriei cât şi bisericii. Mergând cu analiza mai departe, un ziarist punea în discuţie, ca rezultat al emigrărilor, divorţurile care s-au înmulţit. Femeile rămase acasă nu mai munceau pământul, pentru că vitele fuseseră vândute pentru că soţii să poată pleca în America. Dar ce era mai grav, ele trăiau din banii pe care aceştia îi trimiteau acasă, se deosebeau de celelalte femei prin scumpeturile cu care se împodobeau. Tot ca efecte negative ale fenomenului erau apreciate scăderea natalităţii şi lipsa de respect a copiilor.

În acelaşi sens, al demitizării duse la extrem a Americii, ţara unde curgea lapte şi miere, se înscriau o serie de scrisori sosite de pe acele meleaguri pe adresa unor ziare, a preoţilor din satele de baştină ale expeditorilor sau a rudelor. O astfel de scrisoare era preluată, în mai 1904, din Poporul român”, care apărea la Budapesta, semnată de Daniil Lupu din Cnez. Acesta îşi anunţa iminenta să reîntoarcere din cauza traiului greu: că merge tot reu, puţin câştig este şi în America şi numai pentru mâncare a se lucru”. Preotul Simion Mihălţian din America încerca, în 1909, să convingă pe cei interesaţi de plecarea în SUA să nu mai emigreze, prezentând, într-o descriere pătimaşă, o Americă îngenuncheată de fenomenul şomajului, de sărăcie provocată de scăderea salariilor cu 30%. Un alt ziarist manifesta rezerve faţă de creşterea copiilor, cărora li se permitea orice. Nimeni nu avea voie să lovească un copil, altfel risca o amendă de 25 de dolari. În acelaşi articol era descris şi modul de rezolvare a disputelor dintre americani pe stradă: bătaia cu pumnii. Au fost prezentate şi câteva aspecte sociale străine şi de neconceput în societatea românească: un om beat era închis, era interzisă circulaţia cu viteză mare, vizitiul n-avea voie să lovească animalele de tracţiune, cei arestaţi erau obligaţi să lucreze, comportamentul pozitiv fiind răsplătit cu semne distinctive la sfârşitul unui an, poliţiştii nu purtau spadă, ci un baston şi revolver, copiii de 13 ani lucrau, plătindu-şi întreţinerea în casă…

O parte din românii emigraţi în America de Nord s-au întors în intervalul dintre cele două războaie mondiale. Cu banii agonisiţi au cumpărat pământ arabil, mori de cereale, au deschis ateliere meşteşugăreşti, au investit în industria locală. Cei mai mulţi, însă, nu s-au mai întors, şi-au întregit familiile”, constituind ceea ce numim comunităţile româneşti din America”. Urmaşii lor de azi cu greu îşi pot imagina greutăţile prin care au trecut strămoşii lor în încercarea de a trăi visul american, pe pământul făgăduinţei”. Unii dintre ei au reuşit, alţii nu, dar cert este că prin ei, românii sunt parte a mozaicului cultural nord-american. Din statisticile oficiale americane rezultă că din 1820 până în 2003 au ajuns direct din România în Statele Unite un total de 270.104 persoane (dintre acestea unele grupuri erau de unguri şi şvabi din Transilvania sau evrei). Numărul celor ajunşi în Canada se apropie de 120.000, în acelaşi interval. E greu de spus câţi romani trăiesc azi în America de Nord, există statistici oficiale şi neoficiale, în funcţie de interesele celor care vehiculează cifrele. De cele mai multe ori, vorbim despre emigraţie şi emigranţi în cifre şi nu în destine. Dinspre America vin când veşti bune, când veşti mai puţin bune, la fel ca oamenii şi destinele lor…

 

Violeta Scurtu

(În numărul viitor al revistei noastre vom publica articolul „Valul italo-spaniol)