NUMARUL
195-196
Odată cu înscăunarea României în fruntea Consiliului Uniunii Europene, pentru o perioadă limitată, pe drept ...
Participanți: cunoscuți jurnaliști, personalități ale presei din România, care onorează publicația de numeroși ani: Eugen ...
În ultimii ani, turismul în zona balcanică a evoluat spectaculos. De la stațiunea Belek, din ...
- România reîntregită, stat unitar pe harta lumii La 18 ianuarie 1919 au început lucrările Conferinţei ...
O informație de presă ne lămurește despre adevărata stare de lucruri care domnește în rândul ...
- Putere, avere, ereditate - Numeroase state socotite a fi modele de democrație, și nu numai ...
Serbia este un spațiu creștin încă din secolul al IX-lea d.Hr. Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul ...
Considerate un tezaur al neamului, mănăstirile din nordul Moldovei sunt adevărate opere de artă, unice ...
Triunghiul planetar al momentului: America-China-Rusia  Relațiile dintre Rusia și Statele Unite, care au monopolizat decenii de-a ...
Cei cunoscuți sub numele de „whistleblowers” sunt acele persoane care lasă să se scurgă spre ...
Oligarhii ruși, îmbogățiți cu resursele patriei-mamă Deținătorii de averi însemnate din Rusia ultimelor decenii reprezintă un ...
Cândva am găsit o cărticică despre Teatrul „Cărăbuş” al celebrului actor Constantin Tănase, care „propune” ...

Articole din categoria ‘Istoria nu poate fi ascunsă sub preş’

Cursa nucleară – Competiţia mondială cu risc mortal

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Cursa nucleară – Competiţia mondială cu risc mortal

Cu şapte decenii în urmă, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, la ordinul preşedintelui SUA Harry Truman, erau detonate două bombe atomice asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki. Era prima demonstraţie a puterii distructive a uneia dintre cele mai sinistre descoperiri a omenirii – arma nucleară.

Preşedinţii URSS şi SUA, Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, semnând Tratatul „Intermediate Nuclear Forces”

Preşedinţii URSS şi SUA, Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, semnând Tratatul „Intermediate Nuclear Forces” (1987)

În 1945, Japonia imperială întârzia să capituleze, chiar dacă celelalte puteri ale Axei fuseseră oficial învinse. Pentru a încheia războiul, SUA au decis să pună în practică o nouă armă, ce fusese dezvoltată cu puţin timp în urmă: bomba nucleară. Astfel, în luna august, prima astfel de bombă exploda în centrul oraşului japonez Hiroshima, decimând pe loc un sfert din populaţie (cu 86% din locuitori în imediata apropiere a locului în care a avut loc explozia) şi expunând restul locuitorilor la un grad mortal de radiaţii. „Drumul nostru spre spital era îngrozitor de lent, până când picioarele mele, arse şi însângerate, au refuzat să mă ducă mai departe, povesteşte Michihiko Hachiya, locuitor din Hiroshima, despre clipele imediat următoare exploziei. Trei zile mai târziu, oraşul Nagasaki era lovit, iar jumătate din cetăţenii rezidenţi îşi pierdeau viaţa pe loc. Numărul victimelor avea să fie estimat între 40.000 şi 80.000 de persoane în lunile următoare, date fiind arsurile, efectul radiaţiilor, bolile şi malnutriţia care au decimat populaţia celor două oraşe. În majoritatea lor, victimele au fost civili.

Aliaţii şi-au atins scopul, dat fiind faptul că doar câteva zile mai târziu, Japonia capitula. Dar acest moment nu a însemnat şi sfârşitul unei modalităţi fantastice de distrugere, ci doar începutul unei curse cu potenţial mortal global. Istoria consemnează faptul că, pe de o parte, prima armă nucleară a fost dezvoltată şi testată de Statele Unite, dar la rândul lor sovieticii erau familiarizaţi cu domeniul şi efectuau şi ei teste. Astfel se explică faptul că, atunci când preşedintele SUA l-a informat pe Stalin despre noua formă de distrugere şi despre potenţialul ei, şeful URSS nu a avut nici o reacţie: „O nouă bombă! Probabil decisivă pentru înfrângerea Japoniei! Dacă Stalin ar fi ştiut ce revoluţie avea să însemne asta, ar fi dat vreun semn!”, nota în 1953 W. Churchill în cartea „Triumph and Tragedy” . Dar în realitate, Stalin ştia de mult despre „noutatea” americană, graţie spionilor infiltraţi în proiectul de peste ocean. Aşadar, deşi aliate la momentul încheierii războiului, cele două superputeri intraseră deja într-o cursă care a ajuns să antreneze şi alte state ale lumii: înarmarea nucleară.

Rivalitate periculoasă

Test nuclear în statul american Nevada

Test nuclear în statul american Nevada

Imediat după 1945, SUA şi URSS au intrat în războiul rece al celor două ideologii diametral opuse, care, pe lângă dezvoltarea blocurilor rivale, capitalist şi comunist, a generat şi o cursă a înarmărilor ce a inclus armamentul nuclear. Interesant de menţionat este faptul că în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, cele două mari puteri promovau eliminarea arsenalelor nucleare sau cel puţin crearea unui organism care să le controleze strict. În realitate, testele nucleare curgeau unul după altul. La şase luni după înfiinţarea ONU, testul nuclear american „Operaţiunea Crossroads” se desfăşura în atolul Bikini, din Pacific. La rândul ei, URSS detona prima sa bombă nucleară în august 1949. Apoi, în 1952, americanii testau prima bombă cu hidrogen, care ucidea tot ce era viu pe o distanţă de zeci de kilometri în jurul locului exploziei. Sovieticii nu au pierdut vremea şi, în 1953, detonau prima lor bombă termonucleară. Iar giganţii rivali au continuat această competiţie a morţii an după an în deceniile care au urmat, ignorând efectele asupra oamenilor şi mediului înconjurător şi, nu în ultimul rând, încălcându-şi propriile angajamente luate în cadrul ONU. Câteva exemple relevante: în 1954, o bombă cu hidrogen testată de SUA în Pacific a expus locuitorii de pe o rază de peste 100 kilometri la radiaţii; sovieticii detonau şi ei imediat una, cu o putere de 1,6 megatone, pentru ca doar cinci ani mai târziu să testeze o bombă cu o putere de 58 megatone! Americanii au efectuat peste 100 de teste atmosferice în Nevada doar între anii 1951 şi 1962. Iar fosta URSS a derulat 456 de teste nucleare în Semipalatinsk (actualul teritoriu al Kazahstanului) din 1949 până în 1989. Escaladarea acestei rivalităţi a făcut ca la nivelul anului 1986 să existe în lume circa 40.000 de focoase nucleare, de un million de ori bomba de la Hiroshima. Serviciile secrete britanice estimau că doar una dintre acestea ar fi distrus Londra în întregime.

Din aceeaşi perioadă datează începutul cursei de înarmare a spaţiului cosmic, cu lansările de sateliţi prezentaţi lumii ca nişte culmi ale progresului omenirii, dar care erau în realitate modalităţi prin care americanii, prin „Explorer” şi sovieticii, prin „Sputnik”, îşi arătau unii altora că sunt în stare să se distrugă reciproc în orice moment. Şi nu trecuseră nici 15 ani de la sfârşitului celei de-a doua deflagraţii mondiale…

De menţionat că cele două superputeri au făcut foarte puţin pentru victimele acestor teste. Pe de o parte, Congresul SUA recunoştea abia în 1990 că există efecte medicale generate de testele din Nevada, iar senatorii americani John McCain şi Paul Gosar încearcă din nou, printr-un document depus în luna iulie 2015, să compenseze locuitorii afectaţi din Mohave County. Nici Marea Britanie nu a arătat un interes mai mare pentru propriii militari care au participat la zecile de teste nucleare din Pacific, din anii 1950-1962, „purtând doar simple uniforme din pânză”. De cealaltă parte, URSS nu a recunoscut niciodată că testele nucleare ar avea urmări asupra localnicilor. „Sovieticii spuneau că bolile sunt cauzate de felul în care trăieşte populaţia din Kazahstan”, arată medicul radiolog veteran Saim Balmukhanov. Astăzi, doar autorităţile kazahe le oferă o mică pensie celor afectaţi. „Pe atunci ne mândream, gândeam că le arătăm noi americanilor, dar ia priviţi-ne acum!”, spune bătrânul kazah Zikesh, din fostul Semipalatinsk.

Contagiune mondială

Explozie nucleară sovietică în Semipalatinsk

Explozie nucleară sovietică în Semipalatinsk

De-a lungul timpului, au existat câteva încercări de limitare şi de „descurajare” a cursei nucleare, dat fiind faptul că marile puteri erau conştiente că nu se poate vorbi despre un atac nuclear asupra uneia fără să fie distrusă şi cealaltă odată cu întreaga lume. Astfel, în 1963 era semnat un Tratat între SUA, Marea Britanie şi URSS, care limita testele nucleare în atmosferă, pe apă şi în spaţiu, permiţându-le doar sub pământ, lucru care a continuat să se întâmple. Mai târziu, erau semnate „SALT I” şi „SALT II”, înţelegeri de asemeni menite să descurajeze înarmarea nucleară, dar semnatarele au găsit portiţe prin care nu au respectat angajamentele, astfel încât, după un deceniu, ambele superputeri adăugaseră încă 12.000 de focoase la arsenalele pe care deja le aveau. Iar în 1980, când URSS invada Afganistanul, SUA răspundeau accelerând înarmarea nucleară. Ulterior, chiar dacă semnarea Tratatului „Intermediate Nuclear Forces” în 1987 şi prăbuşirea fostei URSS în 1989 au redus substanţial forţa nucleară (de la 68.000 de focoase în 1885 la circa 15.000 în toată lumea în anul 2014), nu a fost vorba despre o distrugere a acestor arme, ci doar de o statistică, întrucât mare parte sunt doar stocate sau dezasamblate, nu şi eliminate. Şi, în timp ce superputerile nucleare dădeau semne că ar iniţia măsuri de stopare a înarmării nucleare, cursa a pornit în Asia. China are astăzi mai multe focoase nucleare decât Marea Britanie, iar India şi Pakistanul desfăşoară încă din anii 1970 o competiţie acerbă a înarmării, fiecare dintre aceste ţări având circa jumătate din numărul focoaselor pe care le deţine Franţa. Alături de acestea figurează Coreea de Nord, suspectată a deţine arme nucleare, precum şi Israelul, ţară de asemeni bănuită că ar avea astfel de armament.

 

Cortina de fier – Bariera dintre coloşii rivali

Reporter: editura July - 13 - 2015 Comments Off on Cortina de fier – Bariera dintre coloşii rivali

a reprezentat linia de demarcaţie politică, ideologică şi militară între Uniunea Sovietică şi statele sale satelit, pe de o parte, şi occident, pe de altă parte. Capitalismul şi comunismul au încercat fiecare să-şi demonstreze şi să-şi clameze superioritatea, în acei ani ce au urmat victoriei comune împotriva nazismului.

Interogatoriu condus de Joseph McCarthy (SUA, 1954)

Interogatoriu condus de Joseph McCarthy (SUA, 1954)

În 1945 se încheia cea de-a doua mare conflagraţie mondială şi nu după multă vreme începea un alt episod conflictual din istoria secolului XX: Cortina de fier. După ce ani de zile luptaseră împreună pentru doborârea unui inamic comun – Germania fascistă – capitalismul reprezentat de Occident şi comunismul întrupat în fosta URSS redeveneau rivali după împărţirea lumii în sfere de influenţă, la masa tratativelor dintre învingători.

Sleită economic şi însângerată, Europa accepta trasarea hotarului pe care îl ridica o URSS învingătoare. În 1961, berlinezii asistau neputincioşi cum metafora „Cortinei de fier” ce delimita două lumi, lansată ca atare de W. Churchill, devenea un zid de beton lung de 45 de km. „Bariera” a separat numeroși ani una dintre cele mai militarizate zone ale lumii: graniţele statelor din cele două blocuri…

O bună parte a continentului „revenea” aşadar biruitorului de la est, I.V.Stalin, care spunea că „în războiul acesta nu este ca în celelalte. Acolo unde ajung armatele victorioase, până acolo se întinde şi regimul pe care îl reprezintă”*. Ca urmare, forme rudimentare de „democrații populare” au început să fie implementat de tip sovietic, metodic chiar din prima zi a eliberării.

Tânărul est-german Peter Fechter, împuşcat în timp ce încerca să treacă de Zidul Berlinului (1962)

Tânărul est-german Peter Fechter, împuşcat în timp ce încerca să treacă de Zidul Berlinului (1962)

Impunerea doctrinei comunismului, în toate aspectele sale militare şi economice, s-a transformat astfel într-o realitate dură în Polonia, Ungaria, Republica Democrată Germană, România, Bulgaria, Albania şi Cehoslovacia, care deveneau sateliţi ai URSS. După cum a arătat evoluţia ulterioară, pentru ele, Cortina de fier a însemnat izolare şi regimuri totalitare. S-au folosit pentru acest scop toate metodele posibile: centralizarea economiei, nivelarea neproductivă după un model utopic al egalitarismului, represiunea în forme variate, împotriva tuturor opozanților regimului de la lagăre de muncă la teroarea instituită de poliţiile secrete. Concret, comunismul propagat de fosta URSS îşi afirma „superioritatea” în faţa capitalismului prin închidere, care era deplină: economică, prin Consiliul de Asistenţă Economică Reciprocă ce tăia estul de pieţele occidentale, militară, prin Pactul de la Varşovia, care menţinea controlul sovietic asupra forţelor armate ale ţărilor dominate şi ideologică, prin regimurile aflate la putere ca replică la NATO. „Am încercat să impunem modelul nostru ţărilor din Europa de est şi am făcut-o prin forţă. Trebuie s-o recunoaştem, nu a fost un lucru bun”, spune azi preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin. De pildă, tentativele de evadare din Germania estică erau sub incidenţa unei legi care le încadra la „dezertări”, întrucât cei care erau prinşi erau deseori acuzaţi de spionaj, uneori executaţi chiar în ţara lor, alteori deportaţi în URSS. Datele istorice consemnează că aceia care „au avut noroc” au scăpat doar cu ani de închisoare (peste 75.000 de persoane între 1952 şi 1989). În Uniunea Sovietică însăşi, disidenţa era la ordinea zilei, de la Evgheni Zamiatin, autorul cărţii „Noi” (prima lucrare cenzurată în URSS pentru atacul la statul unic), până la Alexandr Soljeniţîn sau Andrei Saharov. Aşadar, în timp ce propaganda umfla zilnic „succesele” societăţilor edificate la comanda URSS şi adeziunea „omului nou” la comunism, de la zidul Berlinului până în Siberia contestarea era întâmpinată cu pușcăria, cu munca silnică sau cu glonțul.

Metode şi victime colaterale

Cortina de fier: roşu - Pactul de la Varşovia; albastru - statele NATO; gri - ţări neutre; verde – Iugoslavia parţial independentă; punct negru – Berlinul divizat

Cortina de fier: roşu – Pactul de la Varşovia; albastru – statele NATO; gri – ţări neutre; verde – Iugoslavia parţial independentă; punct negru – Berlinul divizat

Dar ce se întâmpla în anii existenţei „Cortinei de fier” dincolo de ea, în „lumea liberă”? La început a fost „Planul Marshall”, ilustrare a unei modalităţi total diferite de dezvoltare de a prezerva un model social, în acest caz capitalismul. Astfel, occidentalii învingători treceau peste amintirea ororile naziste sprijinând învinsa Germanie vestică și ridicarea ei din ruine (printr-un ajutor financiar de circa 1,5 miliarde de dolari în trei ani!), depășind epoca tristă a colaboraţionismul francez şi regimurile fasciste din Italia sau Grecia treceau la reconstrucţie. Conceput de SUA, acest vast program de asistenţă destinat refacerii economiilor europene a asigurat relansarea economică a Europei occidentale, care până în anii ’70 a cunoscut o dezvoltare explozivă. Acesta a fost „răspunsul” vestic la „provocarea” lansată de modelul sovietic.

Pe de altă parte, la fel de adevărat este faptul că în spatele dezvoltării libere, de partea occidentală, cu precădere în Statele Unite, se isca o adevărată „vânătoare de comunişti”, epocă marcată, la rândul ei, de excese şi soldată cu victime. Derulată în anii `50 şi cunoscută în toată lumea drept „McCarthyism”, această perioadă a însemnat extinderea la scară naţională şi accesul în legislaţie a unui val de represiuni ținând vârfuri democratice ale lumii artistice anticomunismului. Astfel, mii de americani au fost acuzaţi de a fi comunişti sau simpatizanţi ai acestora, devenind ţinte ale unor investigaţii agresive şi ale unor șicane și persecuții din partea unor oficiali, „comitete civice” sau agenţii de stat. Au rămas de tristă notorietate interviurile conduse de senatorul Joseph McCarthy, audierile la care erau supuşi cetăţeni americani bănuiţi de simpatii comuniste de către „House Un-American Activities Committee” sau seria de activităţi derulate de FBI, condus în acei ani de J. Edgar Hoover. În plus, avea toate datele unei represiuni; „la putere” erau delaţiunea (metodă care şi dincolo de Cortină, în URSS, făcea ravagii, nenorocind milioane de oameni, aruncaţi în puşcării sau în Gulag) şi propaganda. Primele persoane vizate erau angajaţii guvernamentali, lucrătorii în industria divertismentului, profesorii şi sindicaliştii. S-a demonstrat în foarte multe cazuri că suspiciunile erau nefondate, iar acuzaţiile nesusţinute de dovezi. Numeroşi cetăţeni au suportat consecinţe ale unor fapte de care nu au fost demonstraţi a fi vinovaţi; unii şi-au pierdut slujbele (orice citare era motiv suficient de concediere, 3.000 de marinari, de exemplu, pierzându-şi locul de muncă după simple denunţuri), altora le-au fost distruse carierele (sute de artişti de pe „lista neagră” au pierdut dreptul de a activa pe teritoriul SUA), mulţi au fost întemniţaţi şi acuzaţi de spionaj fără să aibă legătură cu asta. Numeroase pedepse au fost bazate pe decizii infirmate ulterior de instanţe, legile care le-au permis fiind mai târziu declarate neconstituţionale, iar tribunalele desfiinţând nenumărate dosare pe motiv de ilegalităţi şi excese. De remarcat că, deşi la scară mai redusă, „alarmele” anticomuniste au ţinut trează şi atenţia altor ţări capitaliste (Franţa, Canada, Marea Britanie, Australia), care au apelat, la rândul lor, la propagandă pentru a se feri de contagiunea ideologică din est. Se poate observa per ansamblu faptul că societatea capitalistă şi-a activat toate sistemele de apărare (uneori similare rivalilor…) în faţa comunismului. Din păcate, de ambele părţi au existat nenumărate victime colaterale, milioane de cetăţeni care au ajuns „vinovaţi fără vină” într-o confruntare a giganţilor.

„Cortina de fier” şi umbra sa, „războiul rece”, par a fi departe de ieşirea definitivă din scena lumii. Una dintre cele mai grave urmări ale existenţei acestui vechi hotar este „teama de celălalt” urmată de nivelul fără precedent la care se află înarmarea mondială. Dusă în pas alert de cei doi coloşi mondiali – URSS şi SUA – dotarea cu armament nu doar periclitează întreg globul, ci şi împovărează ţări care ar putea folosi pentru dezvoltare resursele imense alocate „etalării de forţă în faţa rivalilor”.


* Memoriile fruntaşului iugoslav Milovan Djilas, unul dintre apropiaţii lui Tito

 

Gulag – Lagărele morţii

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Gulag – Lagărele morţii

a însemnat înfometarea cu bună ştiinţă a unor întregi populaţii, execuţii sumare şi întemniţarea în condiţii îngrozitoare, cel mai adesea până la moarte, a milioane de oameni, în lagăre şi colonii de muncă.

Români basarabeni în Gulagul din Siberia

Români basarabeni în Gulagul din Siberia

Istoria dramatică a ceea ce este cunoscut sub denumirea generică de „Gulag” începe cu ceea ce decretase Lenin după Revoluţia bolşevică: orice „inamic de clasă”, chiar în absenţa oricărei dovezi a vreunei crime împotriva statului, nu trebuie tratat mai bine decât un criminal. S-a trecut şi la fapte: începând cu 1918 şi până târziu în anii 60 ai secolului trecut, au apărut locuri de detenţie de tipul lagărelor de concentrare, în care „duşmanii de clasă”, naţionalităţile „periculoase” din fostul colos sovietic precum şi contestatarii regimului erau „reeducaţi prin muncă” până la epuizare, chiar moarte. Orice opoziţie, orice plan utopic de infrastructură sau orice act considerat „sabotaj” la adresa sistemului însemnau automat trecerea prin Gulag.

Fenomenul a avut mai multe componente definitorii, aşa cum le-au relevat cercetările istorice care arată că dictatura lui Stalin a ridicat la rang de politică de stat ororile Gulagului. Astfel, a existat episodul foametei din timpul colectivizării forţate, din 1930-1933. „Este stabilit, dincolo de orice îndoială, că Stalin i-a înfometat până la moarte pe ucrainenii sovietici în iarna 1932-1933. Până la urmă, au murit mai mult de trei milioane de locuitori ai Ucrainei Sovietice”, arată Timothy Snyder, profesor de istorie la Universitatea Yale. Au urmat cele circa 700.000 de execuţii din timpul crimelor politice din 1937 şi 1938 şi „Marea Teroare”, îndreptată împotriva minorităţilor naţionale. În cadrul acestui val uriaş de persecuţii se remarcă victimele din rândul grupului culacilor şi al polonezilor, dar şi alte naţionalităţi oprimate de pe teritoriul ţării – letoni, finlandezi sau estoni. Mulţi dintre aceşti oameni au fost împuşcaţi în secret, aruncaţi în gropi comune, uitaţi… Alte momente crâncene ale crimelor staliniste împotriva propriilor cetăţeni sunt cele din 1943-1946 şi 1948-1949, în care erau ţintite tot naţionalităţi minoritare din fosta URSS (ceceni, tătari din Crimeea, karaceai, balkari şi calmuci, urmaţi, după război, de germani, baltici, ucraineni sau moldoveni). Acestora li se adaugă reprezentanţi ai burgheziei, membri de partid epuraţi, „sabotori” din agricultură şi industrie şi, nu în ultimul rând, zecile de mii de oameni care au ajuns în Gulag condamnaţi în baza acuzaţiei de „propagandă antisovietică”.

Prizonieri la mina de aur din Kolyma

Prizonieri la mina de aur din Kolyma

Ce se întâmpla, de fapt, în aceste lagăre? Condamnaţii amintiţi erau trimişi în puşcării speciale, unde prestau muncă forţată de toate felurile – de la desţelenirea unor teritorii pustii cu climă extremă până la extracţia de minereuri sau construcţia de şosele şi poduri. Aceşti oameni erau folosiţi de asemeni pe post de cobai pentru diverse teste (inclusiv nucleare) sau pentru decontaminări radioactive. În aceleaşi condiţii îngrozitoare au funcţionat, pe lângă lagărele de muncă, altele: „şaraşka” (laboratoare secrete de cercetare, unde oameni de ştiinţă întemniţaţi dezvoltau în secret noi tehnologii), „psihuşka”  (închisori  pentru izolarea și ruinarea psihică a prizonierilor politici), lagărele speciale pentru copii, pentru invalizi și pentru mame cu minori. Acestea din urmă erau percepute ca neaducătoare de foloase, devenind implicit deseori ţinta altor abuzuri. Nu în ultimul rând, existau lagăre speciale până şi pentru „soţiile trădătorilor patriei”.

Construcţia „Drumului oaselor”, Magadan – Yakutsk

Construcţia „Drumului oaselor”, Magadan – Yakutsk

Gulag-ul s-a dezvoltat rapid, cu unele salturi: între anii 1931– 1932, erau aproximativ 200.000 de prizonieri în lagăre, pentru ca, în 1935, numărul acestora să ajungă la circa un milion. După 1937, aproape două milioane de oameni se aflau în aceste spaţii de pedeapsă. Pe durata celui de-al doilea război mondial, sute de mii de prizonieri din lagăre au fost înrolaţi şi trimişi direct pe linia frontului, pentru ca, după 1945, numărul de întemniţaţi să crească din nou semnificativ, ajungând la un total de aproximativ 2,5 milioane de oameni la începutul deceniului şase. Odiosul mecanism de oprimare ajunsese, în anul morţii dictatorului I.V.Stalin (1953), la o reţea a muncii forţate şi „reeducării” de 500 de colonii de muncă şi 60 de complexe penitenciare cu lagăre de toate felurile. Estimări dramatice arată că Gulagul, în toată cuprinderea sa, a întemniţat aproape 30 de milioane de oameni şi a curmat circa trei milioane de vieţi.

Efectele războiului – pierderea Basarabiei şi Bucovinei de Nord – au însemnat şi pentru poporul român fenomenul deportării în Gulagul sovietic. Din nenumărate trenuri trimise spre Siberia, mii de basarabeni, bucovineni şi ostaşi ai Armatei Regale Române au fost abandonaţi în locuri aproape pustii. De pildă, în cadrul „marii deportări” din 1949, 13.000 de familii au fost trimise sub pază înarmată în Siberia, Kazahstan şi alte regiuni îndepărtate. Se cunoaşte că regimul sovietic a organizat, între 1944 şi 1950, deportarea şi trimiterea în lagăre a peste 250.000 de români, pentru ca în următorul deceniu să fie strămutaţi alţi 300.000. Din cei trimişi spre spre Siberia, doar jumătate ajungeau la destinaţie. Şi mai puţini au supravieţuit…

La Muzeul de Istorie din Moscova

La Muzeul de Istorie din Moscova

● Termenul de „Gulag” reprezintă acronimul de la „Glavnoe Upravlenie Ispravitelno-trudovîh Lagerei” (Direcţia Generală a Lagărelor şi Coloniilor de Reeducare prin Muncă), instituţie care a administrat, începând cu 1930, toate lagărele şi coloniile de muncă din fosta Uniune Sovietică. Astăzi, semnificaţia termenului depăşeşte această latură. Scriitorul Alexandr Soljeniţîn, în celebra carte „Arhipeleagul Gulag” introducând termenul în limbajul comun şi dându-i un sens mai larg, pentru a reprezenta întregul sistem de muncă forţată. „Oricine putea fi «terorist», «sabotor», «duşman al poporului». Am simţit că această poveste a milioanelor de prizonieri ruşi mă ţintuieşte pentru totdeauna”, scria autorul.

●„În Siberia, Kazahstan, Urali, Donbas, Karaganda au fost trimişi peste două milioane de cetăţeni sovietici fugiţi în Occident şi daţi pe tavă lui Stalin, precum şi peste un milion de civili germani, francezi, spanioli, polonezi, iugoslavi… (Willy Fautre, Guido De Latte – „Prizonierii noştri din Gulag”)

● În anii ’40 ai secolului trecut, munca forţată asigura 46.5% din producţia de nichel a URSS, 76% din cea de cositor, 40% din cobalt, 60% din aur.

Holocaust – Genocidul care a întunecat civilizaţia 

Reporter: editura March - 11 - 2015 Comments Off on Holocaust – Genocidul care a întunecat civilizaţia 

Cele şapte decenii trecute de la eliberarea lagărelor de concentrare naziste a readus în memoria întregii lumi una dintre cele mai negre file ale istoriei civilizaţiei universale: Holocaustul în care au fost ucişi circa şase milioane de evrei, în timpul celui de-al doilea război mondial.

1_800_514_800_514

Soldaţi horthyşti şi germani arestând evrei pentru deportare

Sute de supravieţuitori a ceea ce este considerat unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei lumii s-au reunit, la sfârşitul lunii ianuarie, în perimetrul lagărului de la Auschwitz-Birkenau, din Polonia, pentru a participa la ceremoniile care au marcat readucerea în memorie a momentului din 1945 când soldaţii sovietici au deschis porţile lagărului, eliberând 7.000 de supravieţuitori lăsaţi în urmă de gardienii SS.

Auschwitz a rămas până astăzi sinonimul morţii. Istoria sa sinistră arată că în 1940, acesta era un lagăr de concentrare pe teritoriul polonez, anexat de Germania. A „evoluat” de la un loc de muncă forţată la un spaţiu de exterminare pe măsură ce se schimbau politicile germane în privinţa evreilor şi a altor categorii de persoane, considerate „asociale”. Astfel, Auschwitz a sfârşit prin a fi locul unde genocidul era planificat şi executat sistematic. În lipsa unor statistici exacte, se poate doar estima că numărul morţilor în lagăr ar fi putut fi de circa patru milioane de oameni. De altfel, însuşi comandantul lagărului, Rudolf Höss, a recunoscut că numărul minim al celor decedaţi a fost de 2,5 milioane. Evreii au reprezentat majoritatea victimelor, cel puţin o treime din numărul total de evrei ucişi de nazişti pe timpul războiului pierind aici. Lor li s-a adăugat un număr important de polonezi, prizonieri sovietici de război şi romi.

2_800_601_800_601

Evrei unguri „aleşi” pentru camera de gazare

Prizonierii aduşi din ghetourile instituite în Europa cucerită de nazişti erau transportaţi la Auschwitz în convoaie feroviare zilnice. La destinaţie, aceştia erau împărţiţi în trei grupuri. Un grup, alcătuit din cei consideraţi inapţi de muncă, mergea imediat la camerele de gazare. Aceşti oameni erau trimişi la Birkenau, unde mai mult de 20.000 de persoane puteau fi gazate şi incinerate zilnic. Alţi prizonieri erau folosiţi ca sclavi la fabricile industriale ale unor companii ca „I.G.Farben” şi „Krupp”, care lucrau pentru maşina de război germană. Condiţiile erau atât de îngrozitoare, încât, din 405.000 prizonieri înregistraţi ca muncitori între 1940 şi 1945 la complexul Auschwitz, 340.000 au murit din cauza execuţiilor, bătăilor, înfometării sau bolilor. Un al treilea grup, format din fraţi gemeni, era supus experimentelor medicale ale unor medici monstruoşi precum Josef Mengele.

Totuşi, Auschwitz, „un loc cât se poate de real al crimei realizate la nivel industrial, cel mai mare cimitir din lume, dar fără mormintele victimelor”, după cum îl descrie Piotr Cywinski, directorul Muzeului Auschwitz-Birkenau, este doar o parte a Holocaustului. Exterminarea evreilor a avut episoade cutremurătoare anterioare, ca „Operaţiunea Reinhardt” (uciderea evreilor polonezi din 1942), care a însemnat dispariţia celei mai mari comunităţi evreieşti din lume, cea din Polonia, exterminată la Treblinka, Belzec sau Sobibor. „Aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost ucişi în aceste trei locuri, 780.863 numai la Treblinka. Doar cîteva zeci de oameni au supravieţuit acestor fabrici ale morţii. La Belzec, pe locul al treilea în ceea ce priveşte crimele Holocaustului, după Auschwitz şi Treblinka, 434.508 evrei au pierit şi doar doi-trei au supravieţuit. Încă un milion de evrei polonezi au fost ucişi în alte feluri”, sintetizează istoricul german Jörg Ganzenmüller, specialist în Europa de est.

4_800_552_800_552

Eliberarea lagărului de la Auschwitz

O altă parte importantă a Holocaustului este uciderea în masă prin împuşcare, tot în Polonia de est şi, de asemeni, în Uniunea Sovietică. A început cu executarea bărbaţilor evrei, în iunie 1941, urmată de uciderea femeilor şi a copiilor evrei, în iulie, şi cvasi-exterminarea întregii comunităţi evreieşti, în august şi septembrie. La sfîrşitul anului 1941, germanii au ucis un milion de evrei din Uniunea Sovietică şi ţările baltice, echivalentul numărului total de evrei ucişi la Auschwitz în timpul întregului război. Până la sfîrşitul lui 1942, germanii au împuşcat alţi 700.000 de evrei, în unele cazuri populaţii întregi încetând să mai existe.

Aşadar, Holocaustul a însemnat şi „Operaţiunea Reinhardt”, şi execuţiile prin împuşcare, şi Auschwitz. Din aproximativ şase milioane de evrei ucişi, trei milioane au fost cetăţeni polonezi înainte de război şi un alt milion cetăţeni sovietici: luaţi împreună, 70% din total, urmaţi de grupurile de evrei din Ungaria, Cehoslovacia şi România. În acest din urmă caz, se cunoaşte faptul că în 1944, 132.000 de evrei au devenit victime ale deportărilor ordonate de ocupaţia horthystă în Transilvania de nord, anexată la acea vreme de Ungaria şi ocupată de Germania nazistă. Majoritatea celor trimişi spre lagăr nu au supravieţuit. În memoria lor, în 2014 au fost dezvelite plăci comemorative în gările unde s-au format garniturile de tren care au transportat evreii spre moarte: Baia Mare, Târgu Mureş, Reghin, Sighetu Marmaţiei, Vişeu de Sus, Dej, Cluj-Napoca, Satu Mare, Şimleu Silvaniei, Oradea, Bistriţa…

În după-amiaza zilei de 27 ianuarie 1945, trupele sovietice eliberau lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Aceasta a rămas o zi universală de comemorare a Holocaustului, propusă de Israel, împreună cu alte 89 de state şi fiind stabilită în urma Rezoluţiei adoptate în 2005 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Documentul respinge orice negare a Holocaustului şi încurajează statele membre ale Adunării Generale ONU să transmită viitoarelor generaţii lecţia genocidului, pentru ca această pagină neagră a istoriei să nu se mai repete.


Ceremoniile privind Ziua Internaţională a Comemorării Holocaustului, organizate la Auschwitz, au adus mii de persoane sub cel mai mare cort construit vreodată în Polonia. Alături de oameni politici, în prim-plan s-au aflat supravieţuitorii prezenţi, dat fiind faptul că a fost ultima ceremonie majoră a eliberării lagărului la care va mai participa un număr semnificativ dintre cei care au reuşit să rămână în viaţă – ei au astăzi vârste cuprinse între 90 şi 100 de ani, uneori şi peste.


Preşedintele României omagiindu-i pe supravieţuitorii Holocaustului

Preşedintele României omagiindu-i pe supravieţuitorii Holocaustului

Preşedintele României, Klaus Iohannis, a acordat Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler unui număr de şapte victime ale Holocaustului, la împlinirea a 70 de ani de la eliberarea prizonierilor din lagărul de exterminare: Deportaţi în Transnistria de regimul antonescian sau la Auschwitz de autorităţile horthyste, evreii din România au fost victimele politicilor antisemite şi criminale. Convoaie de bărbaţi, femei, copii şi bătrâni au părăsit satele, mii de suflete nevinovate au dispărut şi, odată cu ele, datoria morală şi spiritul civic. Preşedintele a subliniat totodată că statul român „şi-a însuşit lecţiile trecutului” şi a acţionat împotriva uitării, antisemitismului şi xenofobiei, amintindu-i totodată şi pe românii care au dat dovadă de solidaritate umană, şi-au riscat libertatea şi viaţa pentru a salva de la moarte semeni evrei.


Noi, germanii, simţim o profundă ruşine pentru ceea ce s-a întâmplat” Angela Merkel, cancelar al Germaniei

Dictatul de la Viena – Sfârtecarea României

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Dictatul de la Viena – Sfârtecarea României

În 1940, României, singură între doi giganţi militari agresivi – Germania şi URSS – i s-a rupt, în favoarea Ungariei horthyste, aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei. După aproape 75 de ani, acesta este în continuare unul dintre cele mai dureroase momente ale istoriei naţionale…

Ocupantul Horthy, păşind semeţ pe străzile oraşului românesc Satu Mare

Ocupantul Horthy, păşind semeţ pe străzile oraşului românesc Satu Mare

Ceea ce este de regulă cunoscut internaţional sub denumirea de Dictatul de la Viena – iar în plan naţional, sfârtecarea României – s-a petrecut ca urmare a evoluţiei unor factori continentali care au lăsat ţara noastră într-o adevărată capcană, singură, înconjurată de inamici. Democraţiile occidentale asistaseră cu prea multe rezerve la anexarea Austriei şi cotropirea Cehoslovaciei de către trupele Reich-ului, iar centrul şi vestul Europei – Polonia, Albania, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda şi Franţa – erau zdrobite de şenilele tancurilor naziste. Profitând de implicarea Germaniei în campania din vest, URSS a masat zeci de divizii la graniţa estică a ţării noastre, gest urmat de o notă utimativă privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Sub ameninţarea concretă a invaziei, Consiliul de Coroană al regelui Carol al II-lea a cedat presiunilor, hotărând cedarea acestor ţinuturi româneşti fără luptă. Acesta a fost doar precedentul pe care l-au speculat cercurile revizioniste din Ungaria horthystă, care au văzut oportunitatea de a rupe un teritoriu din România mare. Prinsă între doi coloşi militari care o ameninţau cu distrugerea, România s-a alăturat Axei, dar era prea târziu. Germania şi Italia deciseseră să accepte pretenţiile guvernului horthyst şi să-i cedeze Transilvania. Ameniţările veneau din toate părţile: militarii maghiari erau masaţi la graniţa de vest, iar armata roşie lansa acţiuni provocatoare în est. Pe acest fond extrem de tensionat, a început al doilea Arbitraj de la Viena. Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, miniştrii de Externe ai Germaniei şi Italiei, au avertizat că dacă România nu acceptă arbitrajul, va fi atacată de Rusia şi Ungaria şi „ştearsă de pe harta Europei”. În dimineaţa zilei de 30 august, regele Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană, iar arbitrajul a fost admis.

Romania in 1940În acele zile, Ungaria intenţiona să declare război României pentru a-şi realiza pretenţiile teritoriale. Adolf Hitler s-a impus ca „arbitru“, asociindu-şi-l pe Benito Mussolini. Aşadar, a fost un soi de „arbitraj” cu pistolul la tâmplă, căruia nici o negociere nu mai putea să-i confere măcar o aparenţă de legalitate. Poate tocmai de aceea România nu l-a recunoscut juridic şi politic, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat de facto”. În ce o priveşte, Europa occidentală se dovedise deja lipsită de reacţie şi total nepregătită în faţa maşinii de război germane. Occidentul s-a limitat la refuzul de a recunoaşte Dictatul.

Prin Dictatul de la Viena a fost desprinsă din teritoriul României o suprafaţă de 43.492 de kilometri pătraţi, în care trăiau 2.667.000 de locuitori, dintre care 50,2% erau români, 37,1% maghiari şi secui, ceilalţi fiind germani, evrei şi alte naţionalităţi. De menţionat că Germania nazistă i-a protejat pe germanii din teritoriul cedat prin tratate care le acordau un statut separat şi preferenţial.

Imediat după Dictat, trupele maghiare au iniţiat ceea ce istoricii numesc – şi puţinii supravieţuitori confirmă a fi – o avalanşă de crime împotriva locuitorilor români din localităţile ocupate. Mărturiile istorice arată că în noaptea de 13/14 septembrie 1940, „comuna Ip a fost a fost teatrul unui sălbatic act de violenţă. La începutul nopţii, echipe de ostaşi unguri, însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii Naţionale au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgându-le unghiile, apoi, fără a ţine seamă de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile au fost batjocorite, iar copii spintecaţi (…) după măcel a urmat jaful cadavrelor şi al caselor celor omorâţi”, se arată în fondul documentar al Arhivei MAI. Au urmat atrocităţi comise de armata horthystă, de Poliţia Regală Maghiară şi de diverse organizaţii ungureşti, maltratarea şi expulzarea preoţilor şi a intelectualilor români. Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 de români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni). Moisei, Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerîşa, Marca, Nuşfalău, Sărmaşu, Mureşenii de Cîmpie, Cîmpia Turzii, Luduş, Prundu Bîrgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud sunt alte localităţi unde românii au fost victime ale masacrelor. În paralel, a fost aplicat un program de maghiarizare a românilor.


Din textul Dictatului de la Viena

  • Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România dobândesc fără alte formalităţi naţionalitatea ungară.
  • Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară.

Transilvania se întoarce la patria mumă

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Transilvania se întoarce la patria mumă

Carei, 1944

La 23 august 1944, România ieşea din alianţa cu Puterile Axei, înceta unilateral războiul împotriva Aliaţilor şi declara război Germaniei naziste şi Ungariei horthyste. Semnarea Convenţiei de armistiţiu care a avut loc la 12 septembrie 1944, cuprindea un element esenţial: se declara nul Arbitrajul de la Viena, „Transilvania revenind României”).

Monumentul Ostaşului Român de la Carei

Monumentul Ostaşului Român de la Carei

În aceste condiţii dificile, printr-un efort naţional suprem, încă din aceeaşi zi de 23 august, Armata Română a trecut la lupta pentru eliberarea întregului teritoriu al ţării, Bucureştiul a fost eliberat de către armata română şi populaţie.

Campania a continuat în Transilvania, trupele române obţinând victorie după victorie împotriva unităţilor militare maghiaro-germane şi consemnând eliberarea oraşului Târgu Mureş, la data de 28 septembrie, a Clujului, în 11 octombrie şi a Oradei la 12 octombrie. Odată cu eliberarea oraşelor Carei şi Satu Mare, la 25 octombrie 1944, s-a încheiat eliberarea întregului teritoriu transilvan. S-au jertfit pentru întregirea ţării un număr de 49.744 de militari – morţi, răniţi şi dispăruţi.

Momentul Carei” a devenit un simbol al eroicei ofensive, întipărit până azi în sufletele românilor drept ziua în care a fost eliberată ultima brazdă de pământ românesc aflată sub ocupaţia horthystă şi consacrată ca zi a Armatei Române.

Vânători de munte intrând victorioşi în nordul Transilvaniei eliberate (1944)

Vânători de munte intrând victorioşi în nordul Transilvaniei eliberate (1944)

Participarea României la războiul antifascist a continuat peste hotarele ţării alături de Aliaţi, ostaşii români participând la eliberarea Ungariei, Iugoslaviei, Austriei şi Cehoslovaciei cucerind peste 3.800 de localităţi, dintre care 53 de oraşe, până la 12 mai 1945.

Mize revizioniste

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Mize revizioniste

Extensii

La aproape şapte decenii de la încheierea celui de-al doilea război mondial, există state care încă sunt animate de un morbid revizionism, de care nu s-au lecuit, dorindu-şi să „reclădească” un fel de naţiuni artificiale, dincolo de graniţele statelor şi sfidând astfel ţările vecine, suverane, partenere, cu care au tratate şi acorduri semnate.

Mile Lajos, noul consul al Ungariei la Cluj, în plină campanie de „racolare” de viitori cetăţeni ungari

Mile Lajos, noul consul al Ungariei la Cluj, în plină campanie de „racolare” de viitori cetăţeni ungari

Este binecunoscut faptul că acordarea dublei cetăţenii este una dintre cele mai aprige dispute în zona din care face parte şi România. „Actor principal” este Ungaria, care, în numele unor frustrări seculare „aduse la zi” pune în aplicare tentative de expansiune prin crearea unei aşa-zise „naţiuni” artificiale, dincolo de hotarele statale existente. Astfel, statul vecin şi partener în Uniunea Europeană încearcă, parcă cu disperare, să-i „capteze” pe toate pe căile pe maghiarii care trăiesc în Transilvania şi, cu extensie, pe cât posibil, pe românii transilvăneni. Metoda? Acordarea dublei cetăţenii, proces pentru care sunt puse la cale acţiuni la scară mare, susţinute în primul rând de la Budapesta. În acest context îl prezentăm pe noul consul al Ungariei la Cluj, Mile Lajos, care declară deschis că are un „target” de 1.000 – 1.500 de documente de dublă cetăţenie acordate pe lună etnicilor maghiari care sunt cetăţeni români: „Se va continua activitatea de acordare a cetăţeniei maghiare. Facem eforturi să ajungem în fiecare localitate din cele şase judeţe arondate Consultatului General al Ungariei din Cluj-Napoca (…) începând cu oraşele mari până în cele mai mici sate.

Revizionismul maghiar în toată plenitudinea, la Zilele Municipiului Sfântul Gheorghe

Revizionismul maghiar în toată plenitudinea, la Zilele Municipiului Sfântul Gheorghe

Vicepremierul Semjen Zsolt a spus că trebuie adunate până la finalul actualului ciclu politic din Ungaria un milion de duble cetăţenii din toată lumea”. Aşadar, atragerea maghiarilor din Transilvania spre a deveni cetăţeni ai unei aşa-zise „Ungarii mari” se face în dispreţul Tratatului de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungară, intrat în vigoare cu aproape 20 de ani în urmă. Nenumăratele declaraţii ale oficialilor de la Budapesta denotă amestecul în politica internă a României! Câteva „mostre” sunt edificatoare. În 2011, preşedintele de atunci al Ungariei, Pal Schmitt, i-a invitat pe românii de etnie maghiară să facă demersurile necesare pentru obţinerea dublei cetăţenii: „Vă sfătuiesc să cereţi dubla cetăţenie, prin care fiecare vă puteţi întări nu doar sufleteşte, dar şi într-o formă juridică faţă de patria mamă”. În una dintre nenumăratele sale intervenţii pe această temă – unele făcute chiar pe teritoriul României – premierul ungar Viktor Orban spunea că din 2010 am reuşit să spargem lacătul pus de secolul XX asupra Ungariei. Nu vom renunţa la maghiarii care trăiesc pe teritoriile altor state”.

Miting revisionist în favoarea aşa-numitului ţinut secuiesc în Covasna

Miting revisionist în favoarea aşa-numitului ţinut secuiesc în Covasna

La rândul său, vicepremierul Semjen Zsolt mulţumea „sutelor de oameni care fac ca în noile paşapoarte să apară în loc de Cluj-Napoca, Kolozsvar”: „Am unificat naţiunea”, şi-a declarat în public scopul cel ce a sfidat faptul că vorbea despre un oraş românesc de pe teritoriul României. Proaspătul consul amintit, pornit pe meleaguri româneşti să „năşească” noi cetăţeni maghiari se bazează pe legea prin care guvernul de la Budapesta dă posibilitatea etnicilor maghiari din ţările vecine să obţină cetăţenia ungară, stipulând negru pe alb că „maghiarii şi comunităţile de maghiari subordonaţi autorităţilor din alte câteva state fac parte din naţiunea ungară unită. Unitatea lor dincolo de graniţele de stat este o realitate”. Scopul final este, de asemeni, binecunoscut: autonomia pe criterii etnice. Ca un prim pas. Ar mai fi de menţionat poziţia primarului municipiului Sfântu-Gheorghe, Antal Arpad, care îi încurajează pe maghiarii din Transilvania să devină şi cetăţeni ai Ungariei. Per ansamblu, în UDMR, cu puţine excepţii, politica Budapestei are tot sprijinul. Attila Korodi, una din figurile marcante ale Uniunii, era sigur, în 2010, ca aproape toţi cei 1,5 milioane de etnici maghiari din România vor cere şi vor primi cetăţenia ţării vecine. Fostul ministru în guvernul României făcea aceste afirmaţii oferind dovezi dintre cele mai străvezii ale adevăratei mize a acordării dublei cetăţenii: În acele zone unde etnicii maghiari sunt minoritari, diplomaţia ungară poate fi de ajutor pentru a obţine mai multă autonomie locală”. Dar, după cum se cunoaşte, doar statul român este cel ce determină structura zonală în interiorul propriului teritoriu!

Liderul extremist Jobbik, Vona Gabor, în campanie antiromânească în Harghita

Liderul extremist Jobbik, Vona Gabor, în campanie antiromânească în Harghita

Se poate observa că frustrările generate de Tratatul de la Trianon, numit de publicaţia „Tribune de Geneve” o „traumă uriaşă pentru unguri”, continuă să genereze un revizionism care nu are legătură cu statutul Ungariei de membru al Uniunii Europene, tensionând încontinuu şi relaţiile cu România.

Statele „vizate” de această politică promovată de Budapesta – cele în care există minorităţi maghiare – au reacţionat. Guvernul slovac a promovat (şi Parlamentul a aprobat) o lege menită să descurajeze cetăţenii slovaci de etnie maghiară să solicite dublă cetăţenie. În alte cazuri, dubla cetăţenie nu este permisă din start. În acest fel se răspunde la întrebarea (retorică?) faţă de cine îşi respectă jurământul în caz de război un maghiar din Norvegia, de pildă, care are şi cetăţenia ungară. Ca urmare, în numeroase ţări – Austria, Azerbaidjan, China, Danemarca, India, Africa de Sud, Japonia, Olanda, Arabia Saudită, Muntenegru, amintita Norvegia ş.a. – solicitarea cetăţeniei unui alt stat duce la pierderea primei cetăţenii.

Cetăţenia maghiară se acordă pe bandă rulantă, fără nici-o condiţie

Cetăţenia maghiară se acordă pe bandă rulantă, fără nici-o condiţie

În Germania este nevoie de o permisiune specială pentru a obţine o a doua cetăţenie, iar în Australia şi SUA, cei care au mai multe cetăţenii sunt privaţi de anumite drepturi, cu precădere electorale (nu pot fi aleşi, respectiv nu pot ocupa funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte. Şi explicaţia: dubla (sau multipla) cetăţenie este considerată un pericol pentru păstrarea identităţii, conectarea la decizia politică şi implicarea civică, precum şi la coeziunea unei naţiuni. Şi ce alt exemplu poate reflecta felul în care „protejarea minorităţii proprii” din alt stat poate fi un argument exploziv decât „patentul” anexărilor teritoriale pe care îl aplică Rusia?

Ce face România în faţa unor asemenea escalade? Mai nimic. Urmarea? La sfârşitul anului 2013, jumătate de milion de etnici maghiari din Transilvania aveau şi cetăţenie ungară. În lipsa unei atitudini oficiale prompte a statului român, procesul de creare a unei „mari naţiuni ungare” inclusiv cu etnicii din Transilvania continuă netulburat.

Deportarea etnicilor germani din România

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Deportarea etnicilor germani din România

Remember

În urmă cu 70 de ani, imediat după cel de-al doilea război mondial, România, a fost fost trecută rapid sub controlul trupelor sovietice de ocupaţie şi plasată sub condiţiile draconice ale Convenţiei de armistiţiu. În temeiul privilegiilor conferite prin articolele 2 şi 18 din acest document, organele sovietice au ordonat „internări”, între categoriile vizate în mod prioritar aflându-se şi numeroşi cetăţeni români de etnie germană. Împotriva lor au fost decise de către sovieticii care practic conduceau România următoarele măsuri: cei care au sprijinit armata germană au fost arestaţi şi condamnaţi; membrilor Grupului Etnic German li s-a ridicat dreptul de vot; întreprinderile care au produs pentru armata germană au fost închise; s-au suspendat cursurile şcolilor germane în care se făcuse propagandă nazistă etc.

Comemorarea a 70 de ani de la deportarea saşilor şi şvabilor din România în lagărele de muncă sovietice, pentru care s-au aflat şi bunicii preşedintelui Klaus Iohannis, la Catedrala Luterană din Sibiu

Comemorarea a 70 de ani de la deportarea saşilor şi şvabilor din România în lagărele de muncă sovietice, pentru care s-au aflat şi bunicii preşedintelui Klaus Iohannis, la Catedrala Luterană din Sibiu

În vederea deportării, în toate judeţele ţării s-au constituit comisii care şi-au desfăşurat activitatea pe baza ordinului A/192 (emis abia la 19 februarie 1945!) de generalul Vinogradov, locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate (Sovietice) de Control din România. Punctul culminant al tragediei locuitorilor germani din România l-a reprezentat ordinul nr. 031, din 6 ianuarie 1945, al Comisiei Aliate (Sovietice) de Control către preşedinţia Consiliului de Miniştri român, privind mobilizarea acestora pentru lucru. El preciza că în perioada 10-20 ianuarie 1945 urmau să fie „mobilizaţi toţi locuitorii germani apţi de muncă, indiferent de cetăţenia lor”.

Reacţia statului român nu a întârziat. La 3 ianuarie 1945, în numele guvernului român, Constantin Vişoianu – ministru de Externe – protesta faţă de „această măsură abuzivă, care depăşea clauzele armistiţiului”. Discuţiile purtate de oficialul român cu reprezentantul politic american, Burton Berry, din cadrul Comisiei Aliate de Control, sunt relevante: „I-am vorbit lui Burton Berry despre cererea reprezentanţilor sovietici de aici, tinzând a ridica şi transfera în Rusia sovietică cetăţenii de origine germană din România, spunându-i că aceasta s-ar face împotriva voinţei guvernului român, care recunoaşte că printr-o asemenea măsură s-ar depăşi regulile dreptului internaţional şi că România ar fi pusă acum, şi mai ales în viitor, într-o situaţiune foarte delicată”. La rândul său, primul ministru Nicolae Rădescu puncta faptul că planul fusese primit de la Moscova şi că guvernul român nu putea împiedica prin nici o hotărâre realizarea lui. Şi totuşi, a protestat faţă de deportări, într-o notă adresată la 13 ianuarie 1945 generalului Vinogradov în care spunea că „acest energic protest arată gravele perturbări ale situaţiei naţionale şi economice, în special în Transilvania şi Banat”, unde etnia germană trăia de secole. La 24 ianuarie 1945, însuşi regele Mihai a trimis preşedintelui SUA, Franklin Delano Roosevelt, un amplu memoriu în care descria sumbra situaţie a României aflată sub ocupaţie sovietică, referindu-se şi la deportarea germanilor: „Aceşti cetăţeni, care numără astăzi aproximativ o jumătate de milion, sunt stabiliţi în România de multă vreme (transilvănenii de 7 secole, cei din Banat de 2 secole). Pentru aceste motive, aceşti cetăţeni constituie o parte din existenţa reală a naţiunii române, de care sunt legaţi în întregime, şi, prin urmare, a-i lua fie şi pentru o scurtă perioadă din gospodăriile lor ar perturba într-un mod foarte serios toate ramurile de activitate ale ţării”. La rândul său, Dinu Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, semna, la 9 ianuarie 1945, un protest trimis primului ministru în care aprecia cererea Comisiei Aliate de Control de a-i ridica pe germani ca pe „o violare flagrantă a suveranităţii noastre naţionale”.

foto 2În concordaanţă cu această atitudine, autorităţile române au făcut eforturi pentru a salva diverse categorii de etnici germani. Astfel, la 8 ianuarie 1945, se obţinea exceptarea de la deportare a femeilor căsătorite cu români, a copiilor cu tată român şi mamă germană, a infirmilor, a inapţilor de muncă, a bolnavilor complet netransportabili, acestora adăugându-li-se ulterior muncitorii din fabrici şi specialiştii, româncele măritate cu germani, călugăriţele, germanii apatrizi din Vechiul Regat veniţi în ţară înainte de 1916 şi care aveau legături de rudenie cu familiile cunoscute româneşti sau care au adus în ţară capitaluri mari, întemeind industrii sau case de comerţ care au produs venituri mari pentru ţară. La 18 ianuarie erau salvaţi şi călugării, iar la 24 ianuarie lista era completată cu cetăţenii români de origine germană, atât bărbaţi, cât şi femei, care erau căsătoriţi cu etnici români, evrei, sârbi, unguri etc (bănăţenii au fost însă exceptaţi de la această măsură!)*. La 17 ianuarie s-a încercat şi scutirea militarilor, dar sovieticii nu au ţinut cont de aceasta, ridicându-i direct de pe front.

fotoEste adevărat, pe de altă parte, că o mică secţiune a spectrului politic românesc a fost favorabilă din start măsurilor represive îndreptate împotriva minorităţii germane şi a aplaudat deportările în Uniunea Sovietică. Este vorba despre grupările politice de extremă stânga, nesemnificative numeric în acea perioadă şi care nu reprezentau altceva decât propagarea ideilor şi intereselor sovietice. Partidul comunist şi aliaţii săi, la ordinul Moscovei, au declanşat din capul locului un furibund atac împotriva germanilor ca etnie, catalogându-i pe toţi drept „hitlerişti” şi se declarau pregătiţi să pedepsească întreaga minoritate germană din România pe considerentul etniei. Dar aceasta nu era „vocea ţării”. Acest adevăr este atestat de o notă-sinteză din 16 ianuarie 1945, intitulată „Ridicarea minoritarilor germani din România”, care arăta că „în rândurile populaţiei româneşti, cu excepţia cercurilor de extremă stânga, în special ale românilor din Ardeal, se manifestă compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfăţişată drept o pierdere mare pentru potenţialul uman şi economic al ţării”. Pe bună dreptate, întrucât, de pildă, la 20 ianuarie 1945, generalul de divizie Carlaonţ, comandantul Corpului 7 teritorial, raporta Secţiei a 7-a a Marelui Stat Major că printre cetăţenii români de origine etnică germană ridicaţi se aflau atât de mulţi specialişti, încât se ajunsese, de pildă la Timişoara, ca întreprinderile industriale să nu-şi poată desfăşura activitatea.

Datele istorice arată că drama etnicilor germani deportaţi din România anului 1945 a fost o consecinţă directă a statutului ţării, de învinsă, şi a ocupaţiei sovietice, care s-a prelungit ani buni după încheierea războiului şi a impus aceste deportări nu doar în ţara noastră, ci şi în Cehoslovacia, Ungaria, Lituania.

*Mircea Rusnac – „Deportarea germanilor în Uniunea Sovietică (1945)”