19
August , 2017
Saturday
Drumuri spre Europa... Legislaţia ucraineană se schimbă, încet, încet, ducând la efecte în plan local care ...
În viaţa tuturor popoarelor, în existenţa statelor, au fost momente sau evenimente de însemnătate sau ...
Un film bun este ca un portal în timp, cănd istoria ne ajunge din urmă, ...
Imediat după incendiul care a distrus o bună parte a complexului Dragonul Roşu, conducerea NIRO ...
Anul cultural 2013 a fost bogat în evenimente. Vom înțelege mai târziu cât de bogat ...
Potrivit Strategiei Naţionale de Apărare a ţării, principalele vulnerabilităţi ale României sunt diminuarea capacităţii de ...
Congresul de Cultură Macedo-Română, deja tradiţional, a fost organizat de Societatea Română de Cultură „Fărşerotul”, ...
declară domnul Eugen Teodorovici, Ministrul Fondurilor Europene Ce măsuri aveţi în vedere pentru fluidizarea sistemului de ...
Tu trebuie să te adaptezi la regulile ţării gazdă, nu cei din jur la regulile ...
Libera circulaţie în Uniunea Europeană a adus avantaje semnificative. În perioada 2004-2007, creşterea mobilităţii forţei ...
ES Michael Schwarzinger - Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Austriei la Bucureşti - Distinsă personalitate, ...
Războiul dintre creştini şi musulmani – resentimente vechi într-un mileniu nou Cine se înşeală azi susţinând ...
În cele peste două decenii de prezenţă în viaţa economico-socială din România, „Niro Investment Group” ...
Ne reamintim cu recunoștință că la data de 9 Mai sărbătorim Ziua Independenţei de stat ...

Articole din categoria ‘Istorie şi Actualitate’

Pluripartidismul postcomunist în România

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Pluripartidismul postcomunist în România

În numerele viitoare ale revistei vom publica prezentări ale altor partide importante ce au jucat un anume rol de-a lungul vremurilor, în istoria ţării: PNŢCD, PNL, PDL şi PRM. 

În România după evenimentele din decembrie 1989 au activat câteva sute de partide, însă relativ puţine au reuşit, în timp, să joace un rol important în organizarea şi conducerea actului politic. Având drept criteriu performanţele electorale şi guvernamentale, putem identifica şase organizaţii politice importante, cinci dintre acestea fiind partide politice – PNŢCD, PNL, PSD, PDL şi PRM – iar una, asimilată categoriei partidelor politice, UDMR. Asupra primelor cinci ne vom concentra analiza în continuare, reconstituind, pe scurt, istoria acestora prin intermediul crizelor de succesiune, dependente de raporturile organizaţiilor partidiste cu liderii lor (re)fondatori. Totuși, vom aminti în scurta și concisa noastră istorie a pluripartidismului postcomunist românesc și de alte formaţiuni politice care, însă, au jucat un rol politic minor, având prezenţe parlamentare sau guvernamentale meteoritice: ApR, PAC, PER, PSDR, PSM, PUNR sau UFD. Astăzi, niciuna dintre aceste formațiuni nu mai este o prezenţă politică activă.  

 

PARTIDUL SOCIAL DEMOCRAT 

Constituit în 1992, sub numele de Frontul Democrat al Salvării Naţionale, Partidul Social Democrat (PSD) este, aşa cum sugerează şi denumirea adoptată iniţial, continuatorul unei părţi a Frontului Salvării Naţionale, respectiv a grupării din jurul lui Ion Iliescu.  

Frontul Salvării Naţionale, ale cărui baze au fost puse chiar pe 22 decembrie 1989, a căpătat statutul oficial de partid politic la data de 6 februarie 1990. Condus de tandemul Ion Iliescu – Petre Roman, FSN a obţinut o victorie covârşitoare la primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale postcomuniste, primul devenind preşedintele României, iar cel de al doilea, prim-ministru. Partidul dominant al perioadei, FSN, nu şi-a putut conserva unitatea organizaţională, grupările din jurul celor doi lideri separându-se oficial la congresul din martie 1992.  

Adepţii lui Ion Iliescu au decis înfiinţarea unui nou Front – FDSN, înregistrat oficial ca partid politic pe 29 aprilie 1992. Cu Ion Iliescu pe post de locomotivă electorală, FDSN a câştigat alegerile parlamentare din septembrie 1992, chiar dacă performanţa sa electorală s-a situat la nici jumătatea celei a FSN din mai 1990. Ion Iliescu şi-a reconfirmat şi el poziţia de preşedinte al României, fiind obligat să părăsească (formal) partidul, la şefia căruia i-a succedat Oliviu Gherman. A urmat lunga guvernare Văcăroiu, la sfârşitul căreia FDSN, rebotezat PDSR în 1993, deşi mai puternic ca partid, a fost sancţionat de electorat pentru tendinţele sale hegemonice, dar şi pentru proliferarea corupţiei. În urma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 1996, PDSR a trebuit să se recunoască înfrânt şi să cedeze întreaga putere adversarilor săi politici.  

După alegerile pierdute, PDSR a traversat una din cele mai puternice crize din întreaga sa istorie. La Conferinţa Naţională a PDSR din 20-21 iunie 1997, grupul „reformator”, reprezentat de Teodor Meleşcanu, Viorel Sălăgean, Iosif Boda, Mircea Coşea şi Marian Enache, pentru care convieţuirea cu „conservatorii” din partid devenise imposibilă, a anunţat constituirea unui alt fel de PDSR, mai reformator şi “mai moral” – Alianţa pentru România. Președinte al formațiunii politice a devenit Teodor Meleşcanu. De cealaltă parte, participanţii la Conferinţa Naţională i-au încredinţat partidul lui Ion Iliescu, secondat de Adrian Năstase, având convingerea că numai în acest fel partidul va putea fi redresat.  

Alegerile generale din 2000 au readus la putere partidul lui Ion Iliescu. Devenit prim ministru, Adrian Năstase a fost confirmat preşedinte al noului Partid Social Democrat, născut din fuziunea PDSR cu PSDR, în 2001. Succesele guvernării Năstase, în special cele în domeniul politicii externe – intrarea în NATO şi începerea negocierilor de aderare la U.E. – au condus la victoria consecutivă a PSD în alegerile parlamentare din 2004. Totuşi, înfrânt în competiţia prezidenţială, PSD a pierdut guvernarea, partidul traversând o nouă şi îndelungată perioadă de opoziție.  

În aprilie 2005, în condiţiile unei „lovituri de palat” împotriva liderului fondator al partidului, Mircea Geoană a devenit noul preşedinte al PSD. Doi ani mai târziu, Geoană a fost reconfirmat în funcţie, dar şi „foştii” Ion Iliescu şi Adrian Năstase au revenit în prima linie a partidului – primul ca preşedinte de onoare, cel de al doilea ca preşedinte al Consiliului Naţional. Cariera lui Adrian Năstase a urmat o traiectorie descendentă, sfârşind prin condamnarea sa, în 2012, la doi ani de închisoare cu executare în dosarul „Trofeul calităţii”, vizând strângerea de fonduri pentru campania electorală din 2004. Condamnarea unui fost prim-ministru a reprezentat o premieră absolută pentru România postcomunistă. 

Schimbările produse la nivelul conducerii centrale a PSD nu au adus, însă, şi relansarea partidului: la alegerile europarlamentare din 2007, PSD s-a plasat pe poziţia a doua, în urma PD, adiționând cu puţin peste 20% din voturi, rezultat ce poate fi considerat cea mai proastă performanţă a partidului din 1990 încoace. În urma alegerilor parlamentare din 2008, PSD şi-a menţinut poziţia secundă, obţinând un număr mai mic de parlamentari comparativ cu cel deţinut de PDL, chiar dacă a contabilizat cele mai multe voturi, acceptând participarea la guvernul condus de preşedintele PDL. Înfrânt în alegerile prezidenţiale din decembrie 2009, Mircea Geoană a fost înlocuit de Victor Ponta la şefia partidului cu ocazia congresului din februarie 2010.  

Doi ani mai târziu, Victor Ponta a devenit premierul României, ca urmare a demiterii guvernului preşedintelui Băsescu, în contextul unora dintre cele mai mari demonstraţii de stradă de după cele din anii `90. Liderul PSD şi-a menţinut poziţia de premier în urma alegerilor parlamentare din 2012, câştigate de Uniunea Social Liberală (constituită în 2011) şi a fost reconfirmat preşedinte al partidului în 2013. Victor Ponta a pierdut alegerile prezidenţiale din toamna anului 2014, iar în vara anului următor s-a retras din fruntea PSD, conducerea partidului fiind preluată de preşedintele executiv, Liviu Dragnea, confirmat în această poziție de congresul partidului din 18 octombrie 2015.  

Rezumând, în fruntea partidului fondat de Ion Iliescu s-au succedat, până în 2017, șase preşedinţi aleşi formal de adunările generale ale membrilor partidului: Oliviu Gherman, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta și Liviu Dragnea. Dar atât Oliviu Gherman, cât şi Adrian Năstase au fost mai degrabă delegaţi ai lui Ion Iliescu la conducerea partidului, astfel că, în fapt, până în 2004 destinul PSD s-a aflat sub controlul liderului fondator. Pe de altă parte, Mircea Geoană a reprezentat o soluţie tranzitorie către epoca post-Iliescu, perioadă în care PSD a înregistrat o evoluţie critică, pierzând poziţia de partid dominant al sistemului, dar prezervându-şi continuitatea organizaţională. Tranziţia s-a încheiat odată cu alegerea lui Victor Ponta care, deşi nu l-a concurat direct pe Ion Iliescu, trebuie considerat ca fiind cel care materializează schimbarea liderului fondator. Adăugăm că cel de al şaselea preşedinte al PSD, Liviu Dragnea, a fost primul ales direct de către membrii partidului. 

 
 

Anca Ştefănescu 

Aderarea Serbiei blocată

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Aderarea Serbiei blocată

-în numele minorităţii croate –

Negocierile din cadrul procesului de aderare a Serbiei la Uniunea Europeană, care au debutat de doar câteva luni, au înregistrat un obstacol major, în condiţiile în care Croaţia a cerut măsuri ferme pentru un mai bun tratament aplicat minorităţii sale din Serbia şi respectarea tuturor drepturilor etnicilor croaţi.

Croaţi expulzaţi din Serbia (Vukovar, 1991)

Croaţi expulzaţi din Serbia (Vukovar, 1991)

Nemulţumirea autorităţilor croate vizavi de tratamentul la care sunt supuşi etnicii săi din Serbia se referă la mai multe aspecte: în primul rând, la datele statistice, care sunt relevante – la recensământul din 1991, erau 97.344 de croaţi în Serbia, iar zece ani mai târziu, numărul acestora a scăzut abrupt, la 57.900 de persoane. Acesta este un motiv pentru Zagreb de a reclama expulzările (mai ales din Voivodina, unde croaţii sunt în număr mai mare). Croaţia mai afirmă, printre altele, că etnicii săi nu beneficiază de drepturi fireşti în Serbia, că Belgradul face presiuni pentru ca minoritatea croată din Bunjevac să se desprindă de rădăcinile ei, că croaţii sunt slab reprezentaţi în cadrul organismelor centrale sârbe. De altfel, chiar în luna februarie a.c. a avut loc un episod care a agravat aceste circumstanţe: europarlamentarul croat Marijana Petir a atras atenţia că doar cu două zile înainte de deschiderea capitolelor de negociere, singurul post de radio care emitea în limba croată în Serbia, Radio Subotica, a fost închis, încălcându-se astfel flagrant dreptul minorităţii croate de a avea mass-media în limba maternă. Acest aspect a generat reacţia promptă a comisarului european pentru Extindere, Johannes Hahn, care a atenţionat Belgradul asupra faptului că „Serbia trebuie să asigure mijloacele media în limba minorităţilor, Guvernul având obligaţia de a sprijini financiar emisiunile de acest tip, conform recomandărilor Consiliului Europei şi Convenţiei pentru Protecţia Minorităţilor. Să nu fi ştiut autorităţile sârbe toate acestea atunci când s-a închis postul de radio?…

Întâlnire a preşedintelui sârb T. Nikolic cu reprezentanţi ai minorităţii naţionale croate (2014)

Întâlnire a preşedintelui sârb T. Nikolic cu reprezentanţi ai minorităţii naţionale croate (2014)

Semnalele croate sunt similare cu cele pe care le emitea în urmă cu patru ani şi România faţă de Serbia. Atunci, ţara noastră a condiţionat intrarea statului vecin în marea familie europeană de respectarea drepturilor minorităţii româneşti, avertizând că se va opune aderării ţării vecine dacă nu vor fi luate în considerare cererile ţării noastre pentru respectarea drepturilor civile fundamentale ale etnicilor români din Serbia. Sub imperiul acestei atitudini ferme, ţara vecină a semnat un Protocol care vizează măsuri concrete de protejare a drepturilor şi identităţii persoanelor aparţinând minorităţii române de pe cuprinsul statului sârb. Documentul conţine angajamente concrete în vederea protejării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, care variază de la reprezentarea parlamentară la autorizaţiile de construire a unor biserici sau asigurarea dreptului la educaţie în limba maternă. Protocolul precizează expres asumarea de către Serbia a conexiunii dintre aderarea la UE a acestui stat şi criteriile politice de aderare de la Copenhaga, care includ şi protecţia minorităţilor naţionale. Părţile au fost de acord să includă recomandări destinate ameliorării situaţiei minorităţii româneşti de pe tot teritoriul Serbiei, cum ar fi necesitatea asigurării posibilităţii de utilizare a limbii române în mod curent în Timoc sau îndreptarea deficienţelor înregistrate în ceea ce priveşte accesul la mijloacele de informare mass-media în limba română, angajarea în administraţie, problematica proprietăţilor comunităţii române, precum şi dreptul la serviciu religios şi libera practică a cultului în limba maternă pentru românii din Valea Timocului. Din păcate, imediat ce s-a semnat Protocolul, România a renunţat la „veto”-ul său. Ca urmare, acest document semnat de către partea sârbă, care a început negocierile pentru accederea în Uniunea Europeană, atingându-şi scopul, a rămas doar un cumul de angajamente pe hârtie. Asociaţiile românilor din Serbia şi politicieni din România reclamă în continuare nerespectarea de către Serbia a prevederilor Protocolului bilateral privind protecţia minorităţilor naţionale şi informează periodic statele UE despre faptul că „Serbia menţine aceeaşi linie rigidă în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor asumate la Bruxelles în anul 2012. În acest moment, acordul nu este respectat de către partea sârbă”. Aşadar, nici după patru ani…

Europarlamentarul croat Marijana Petir acuză închiderea postului de radio Subotica

Europarlamentarul croat Marijana Petir acuză închiderea postului de radio Subotica

În acest context, se poate afirma că autorităţile croate au „învăţat lecţia” de la România, care s-a limitat doar la a obliga Serbia să promită schimbarea regimului drepturilor etnicilor săi, ulterior autorităţile de la Belgrad nerespectându-şi angajamentele. Poate tocmai de aceea, în ultima perioadă, oficialităţile de la Zagreb au declarat răspicat că vor bloca accesul Serbiei în blocul comunitar dacă nu sunt îndeplinite mai multe condiţii, printre care cea a drepturilor fireşti ale etnicilor croaţi de pe teritoriul statului sârb, precum şi o cooperare deplină a Belgradului cu Tribunalul pentru crime de război de la Haga. Dată fiind opoziţia croată, negocierile de aderare au fost amânate.

Prăbuşiri economice de-a lungul timpului

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Prăbuşiri economice de-a lungul timpului

Crizele datoriilor generatoare de colaps economic se întâmplă ciclic încă din antichitate. Statele şi naţiunile nu au învăţat, de aproape două milenii, să le evite…

Una dintre primele consemnări istorice ale unor colapsuri economice de proporţii vine din secolul IV. Împăratul roman Diocleţian, care a domnit între anii 284 – 305, a preluat odată cu tronul imperial şi o economie fragilă. Nu a găsit altă soluţie decât… emiterea unei monede noi, care conţinea mai mult aur decât valoarea ei. Oamenii ajunseseră să topească aceşti bani, iar provinciile pur şi simplu nu mai respectau haoticele edicte imperiale, notează „litverse.com”. De aici până la prăbuşire nu a mai fost decât un pas…

„Marea criză”: şomeri la porţile unui angajator (Londra, 1930)

„Marea criză”: şomeri la porţile unui angajator (Londra, 1930)

Şi Evul mediu a fost plin de episoade de panică economică. Unul dintre exemplele de colaps a fost reţeaua bancară a celebrei familii Medici, stăpâna oraşului Florenţa, care, în numele expansiunii, şi-a lăsat lichidităţile la un nivel riscant de scăzut. În faţa spectrului falimentului, Lorenzo de Medici a aplicat una dintre măsurile care s-au văzut şi în criza actuală: a taxat cetăţenii, la niveluri insuportabile. Chiar şi aşa, în 1494 banca a căzut, trăgând după ea şi economia florentină. Incidentul a avut consecinţe internaţionale, întrucât regele Franţei îşi ţinea banii în banca familiei Medici. Tot din Evul mediu vine şi un exemplu clasic de prăbuşire a unui imperiu care, paradoxal, primea aur în cantităţi uriaşe: Spania. Fluxul continuu de bogăţie care a urmat descoperirii de către Columb a Americii a devalorizat banii în toată Europa, iar Spania a intrat în mari datorii pentru că a deschis prea multe mine de extragere şi a purtat prea multe războaie de apărare a teritoriilor cucerite. Inflaţia generată de bogăţia nemăsurată a dus la declinul economic definitiv al imperiului bazat pe aurul altora. Interesant de remarcat este faptul că, pe lângă implicaţiile internaţionale menţionate, au existat efecte în lanţ şi în timp. Lângă Spania îngenuncheată economic se ridica Imperiul britanic, care la rândul său a fost nevoit să intervină în criza „South Sea”. Este vorba despre o companie ale cărei acţiuni au crescut spectaculos pe… promisiuni de profit, mai exact speculă în toată regula. În 1720, compania îşi vindea toate acţiunile, în secret. Britanicii s-au îmbulzit degeaba apoi să îşi vândă şi ei acţiunile, urmarea fiind îndatorarea câtorva generaţii. După aceeaşi reţetă – mirajul comerţului cu Americile – intra în faliment şi Banca Regală din Franţa, în aceeaşi perioadă. Speculaţiile cu acţiunile companiei „Mississipi”, care urma să colonizeze Louisiana, erau la apogeu în 1719, preţul unei acţiuni crescând de la 500 de livre la 10.000! Apoi a venit şi momentul în care Banca nu a mai putut emite atâtea bancnote pe cât „valorau” acţiunile, investitorii au cerut contravaloarea lor în bani metalici, iar guvernul francez a fost nevoit să admită că banii din hârtie emişi de Banque Royale nu îşi găseau corespondent în suma deţinută în monede de metal. Banca s-a prăbuşit. Sună cunoscut?

Revoltă populară în Chile (criza datoriilor din America latină, 1982)

Revoltă populară în Chile (criza datoriilor din America latină, 1982)

După alte serii de astfel de „calamităţi” economico-financiare consemnate în secolul XIX – falimentul statului danez (1813), „cutremurul” produs de criza Băncii Angliei (1825), care a afectat pieţele din Europa, SUA şi America latină – urma primul semnal global de alarmă: „lunga criză”, care debuta în 1873, una dintre cele mai severe recesiuni din ultimele două secole pe care le-a cunoscut sistemul economic mondial modern”, după cum arată Iosif Marin Balog, în lucrarea „Criza economică din 1873”: „Iată ce scria Pester Lloyd despre bursa vieneză în preajma crahului: «Era o boală, o epidemie care a cuprins întreaga Vienă. Toate clasele sociale jucau la bursă, de la capetele încoronate, care jucau milioane, la birjari şi chelneri, care jucau sute de florini…»”. Aşadar, potrivit specialiştilor, aceasta a fost o criză rezultată nu din consecinţe ale războaielor sau ale supraproducţiei, ci din speculaţiile financiare şi instrumentele asociate acestora, duse până la limita extremă. După cum se cunoaşte, ea a afectat toate economiile lumii: Bursa din Viena s-a prăbuşit, Ungaria a fost nevoită să sisteze un proiect naţional de construcţii de căi ferate, Bursa din Paris a căzut de asemeni, ruinând pentru mult timp o ţară care avea de plătit pe deasupra şi despăgubiri de război. Mai departe, dat fiind faptul că Franţa era cel mai mare investitor în Italia, retragerea capitalului francez a îngenuncheat şi această ţară. Rusia a consemnat, la rândul ei, trei recesiuni în „lunga criză”, iar peste ocean, mii de afaceri americane au falimentat, lăsând datorii de peste un miliard de dolari.

Şomaj record în Spania, efect al recesiunii ultimilor ani

Şomaj record în Spania, efect al recesiunii ultimilor ani

Lecţiile nu au fost învăţate; o demonstrează izbucnirea, doar câteva decenii mai târziu, a „marii recesiuni”, care debuta în 1929. Precedată de câteva „alerte” – căderea Bursei din New York (1901) sau criza băncilor chineze (1910) – recesiunea a avut efecte mondiale devastatoare, atât în ţările puternic industrializate, cât şi în cele mai puţin dezvoltate, ale căror economii depindeau de exporturile de materii prime. Nivelul comerţului global a scăzut rapid şi abrupt, la fel ca veniturile oamenilor, cele bugetare şi profitul din afaceri. Oraşele din întreaga lume, precum şi zonele rurale au suferit puternic, activitatea în construcţii fiind practic oprită ani buni, iar preţurile agricole au scăzut şi cu procente de 60%. Din nou, societăţile nu au tras învăţăminte. Patru decenii mai târziu a urmat criza petrolului, din 1973, când preţul barilului a crescut de patru ori într-un an (cu episoade de creştere bruscă şi masivă în 24 de ore!), iar efectele au dus, printre altele, la schimbarea guvernului britanic în urma unor greve de amploare. După câţiva ani, statele din America latină se vedeau incapabile să-şi plătească datoriile externe, iar redresarea a însemnat împrumuturi de la Fondul Monetar Internaţional, care a cerut în schimb austeritate, ceea ce a generat scăderea semnificativă a nivelului de trai. Apoi, în „lunea neagră” din 1987, bursele lumii cădeau într-o singură zi din Hong Kong până în SUA şi din Europa în Australia, stârnindu-se astfel o panică economică mondială. Iar în 1997, criza financiară din estul Asiei a ameninţat să prăbuşească întreg continentul prin riscul contagiunii. Din nou a intervenit FMI, iar preţul stabilizării Coreei de Sud, Tailandei şi Indoneziei a fost de 40 miliarde de dolari. Din păcate, efectele au fost din nou dramatice – de exemplu, creşterea economică din Filipine era practic zero în 1998.

Mileniul trei nu a consemnat nici măcar un deceniu fără o criză majoră. Aceasta a izbucnit, după cum se cunoaşte, în 2007 şi are multe din reperele comune crizelor anterioare – speculaţii financiare, împrumuturi fără acoperire, viaţă pe credit, dezvoltare pe datorie. Consecinţele nu sunt încă estimate pe deplin, dar certitudini există: extinderea a fost globală (în primul trimestru din 2009, PIB-ul Germaniei scădea cu 14,4%, cu peste 15% cel al Japoniei şi cu peste 21 de procente cel al Mexicului); a afectat nu doar aceşti ultimi ani, ci şi evoluţiile viitoare, dat fiind faptul că se vorbeşte deja despre o „generaţie pierdută”, cea a tinerilor care nu au un viitor; a amânat din nou eliminarea decalajelor dintre state şi, pe cale de consecinţă, visul de prosperitate a miliarde de oameni. Un aspect demn de remarcat, în context, este acela că ţările cele mai puternic lovite de declinul economic mondial au fost tocmai cele care au încercat să crească veniturile cetăţenilor lor (de pildă, cea mai afectată ţară din UE, Letonia, a avut, în anii care au precedat criza, cea mai mare creştere a salariilor minime din Uniunea Europeană).

Politicile de austeritate implementate în timpul ultimei crize economice care a debutat în 2007 au dus la „îngheţarea” activităţii economice pentru ani la rând. Redresarea statelor s-a făcut în paralel şi cu ajutorul majorărilor de taxe, iar şomajul generat de blocajele economiilor a sărăcit şi mai mult naţiuni întregi. Calitatea şi standardele de viaţă au scăzut în toate statele europene, ca şi în Statele Unite ale Americii (cea mai mare putere a lumii s-a aflat de două ori în situaţia alarmantă de a nu-şi mai putea plăti datoriile, ceea ce a stărnit frisoane financiare în toată lumea), cei mai afectaţi fiind cei din pătura de mijloc şi cei cu venituri reduse, mai exact tocmai aceia care asigură cea mai importantă parte a consumului într-o economie. În plus, protestele de masă derulate ritmic în toată această perioadă (Grecia, Spania, Marea Britanie, Franţa, Bulgaria ş.a.) au clătinat şi chiar înlăturat de la putere numeroase guverne, mişcările sociale multiplicând instabilitatea indusă de recesiune.

După cum arată datele aceastei succinte prezentări a unor episoade ale istoriei economice, în toate timpurile şi în toate orânduirile, oamenii de rând au fost cei care au plătit şi preţul prosperităţii, ca şi pe cel al prăbuşirii. „La cinci ani de la începerea crizei financiare globale, contribuabilii pot fi forţaţi în continuare să achitte nota de plată a băncilor”, nota în 2012 postul american CNBC, sintetizând felul în care oamenii de rând plătesc întotdeauna „oalele sparte” ale disfuncţionalităţilor macroeconomice. Încă de la împăraţii romani încoace…

Roxana Istudor


După cum arată datele aceastei succinte prezentări a unor episoade ale istoriei economice, în toate timpurile şi în toate orânduirile, oamenii de rând au fost cei care au plătit şi preţul prosperităţii, ca şi pe cel al prăbuşirii.

 

135 de ani de relaţii diplomatice România-SUA

Reporter: editura July - 13 - 2015 Comments Off on 135 de ani de relaţii diplomatice România-SUA

În vara anului 1880, secretarul de stat al Statelor Unite W. M. Evarts consacra nivelul de reprezentare a Americii la Bucureşti la rangul de legaţie, numindu-l pe unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi americani, Eugen Schuyler, agent diplomatic şi consul general. Apoi, în toamna aceluiaşi an, la Washington, a fost notificată recunoaşterea internaţională a independenţei României, de către trimisul special al principelui Carol, colonelul Sergiu Voinescu. Începea astfel prima misiune diplomatică a unui român în SUA.

Preşedintele SUA Richard Nixon la Muzeul Satului (Bucureşti, 1969)

Preşedintele SUA Richard Nixon la Muzeul Satului (Bucureşti, 1969)

O privire asupra istoricului relaţiilor dintre cele două ţări atestă faptul că din a doua parte a secolului al XIX-lea, tot mai mulţi români, atât din Regat, cât şi din Transilvania, au ales, unii dintre ei determinaţi de conjucturi politice dificile să emigreze în Statele Unite. Date fiind aceste realităţi, relaţia directă România-SUA a căpătat treptat noi valenţe, concretizate în contacte şi consultări permanente între conducătorii celor două ţări. Date fiind meandrele istoriei, legăturile au fost întrerupte în 1941, fiind reluate în 1946, la nivel de legaţie. Ulterior, deşi apartenenţa României la grupul statelor comuniste din estul Europei a dus la o răcire a legăturilor cu SUA, poate fi remarcat totuşi faptul că, mai ales anii 1960-1970, diplomaţii americani au urmărit cu consecvenţă „disidenţa” regimului lui Nicolae Ceauşescu, adoptând o nouă poziţie faţă de ţara noastră. Cu toate rezervele faţă de excesele regimului totalitar, este limpede că România a fost abordată dintr-o perspectivă oarecum diferită. Stau mărturie relaţiile bilaterale care au cunoscut o considerabilă dezvoltare, unul dintre evenimentele de o importanţă deosebită fiind vizita istorică a preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti şi acordarea unui statut aparte României în cadrul politicii geostrategice americane în Europa Centrală şi de Sud-Est. „Primul ambasador american la Bucureşti, William Crawford, a înţeles că liderii României adoptau o poziţie independentă de Moscova. Observaţiile sale, transmise Departamentului de Stat, au generat o re-evaluare completă a politicii SUA cu privire la România şi au pus bazele relaţiei unice, dar complexe, pe care SUA şi România au menţinut-o în perioada războiului rece. Şi în timp de război, şi în timp de pace, în perioade de creştere şi în perioade de declin, americanii care au lucrat în România au simţit o puternică afinitate faţă de această ţară şi poporul său”, notează Mark Taplin, fost Însărcinat cu Afaceri american la Bucureşti.

Parteneriat strategic

Vizita preşedintelui Bill Clinton la Bucureşti (1997)

Vizita preşedintelui Bill Clinton la Bucureşti (1997)

Intrarea României, după 1989, în rândul statelor democratice a fost salutată cu căldură şi susţinută ferm de SUA. Stau mărturie vizitele oficiale efectuate la Bucureşti de preşedinţii Bill Clinton, în 1997 şi George W. Bush, în 2002, precum şi sprijinul american constant şi substanţial acordat pentru accederea şi intrarea României în NATO. O trecere în revistă a principalelor evenimente care marchează stadiul actual de dezvoltare a relaţiilor bilaterale dintre România şi SUA include momentul 1993, când România a redobândit „clauza naţiunii celei mai favorizate”; în 1996, Congresul SUA a aprobat permanentizarea clauzei; un an mai târziu, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui Bill Clinton, a fost lansat Parteneriatul Strategic Bilateral, în acelaşi an deschizându-se Biroul FBI în România. În anul 2002, cu prilejul reuniunii NATO la Praga, România a fost invitată să se alăture Alianţei Nord-Atlantice. Pentru a accentua momentul, preşedintele SUA George W. Bush ţinea la Bucureşti un discurs care consacra noua relaţie strategică dintre America şi România. Contactele bilaterale pe multiple planuri (politic, economic, cultural, militar) s-au intensificat considerabil, iar rolul strategic al României devenea unul „redefinit”. În 2003, autoritaţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar în anul 2005 s-a parafat Acordul privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României („Acordul de acces”), intrat în vigoare în 2006.

Preşedintele SUA, George W. Bush, la Bucureşti (2002)

Preşedintele SUA, George W. Bush, la Bucureşti (2002)

Aceste coordonate faste ale evoluţiei relaţiilor româno-americane au avut o relevanţă sporită cu ocazia aniversării, în 2010, a 130 de ani de relaţii bilaterale, când începeau negocierile privind cadrul juridic care reglementa amplasarea pe teritoriul României a unor componente ale sistemului american de apărare antirachetă. A fost momentul care a precedat adoptarea Declaraţiei Comune privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii, ceea ce confirma poziţia puternică a României de aliat al SUA, care plasează ţara noastră în cadrul managementului securităţii globale.

Aşadar, în 2015, la aniversarea a 135 de ani de relaţii bilaterale, parteneriatul SUA-România este mai strâns decât oricând. O atestă Departamentul de Stat american, care menţionează: „România este un partener strategic stabil al Statelor Unite în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Eforturile României de a promova cooperarea zonală în domenii ca apărarea, respectarea legii, energia, dezvoltarea economică şi protecţia mediului completează scopul SUA de a asigura stabilitatea în această zonă importantă şi sensibilă. Ţările noastre sunt legate totodată şi prin nenumăratele contacte personale şi de afaceri, precum şi de colaborarea în domeniul artei şi cel al educaţiei”.

Revista „Balcanii și Europa” din cadrul NIRO Investment Group se alătură prietenilor Statelor Unite ale Americii cu prilejul aniversării a 135 de ani de relaţii diplomatice dintre România și SUA. Apreciem pe deplin faptul că între țările noastre au existat relații diplomatice onorante, iar astăzi putem afirma că am devenit cu adevărat un aliat de nădejde al Statelor Unite.


  • Îmi amintesc limpede primirea călduroasă din partea poporului român” (Richard Nixon, preşedinte al SUA)
  • La Bucureşti, ploaia s-a oprit şi a apărut un curcubeu foarte clar. S-a întins pe cer până în spatele balconului care era luminat ca un memorial al libertăţii. A fost un moment uimitor, iar eu am şoptit: «Astăzi, Dumnezeu ne zâmbeşte»” (George Bush, preşedinte al SUA)
  • America ştie că destinul României este într-o Europă a păcii, democratică şi unitară, în care fiecare naţiune este liberă şi fiecare dintre naţiunile libere este un partener al Statelor Unite” (Bill Clinton, preşedinte al SUA)

 

Ziua Victoriei, Ziua Europei

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Ziua Victoriei, Ziua Europei

Zilele de 8 şi 9 mai 2015 au reunit europenii – cetăţeni şi guverne – sub semnul unei duble simbolistici: 70 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial prin înfrângerea Germaniei naziste şi celebrarea Zilei Europei. Cu mai puţin ceremonial decât cu un an în urmă, de pildă, când la aniversarea a şapte decenii de la debarcarea Aliaţilor în Normandia participau numeroşi şefi de state, manifestările din acest an au avut un caracter preponderent naţional, din cauza conjucturii internaționale actuale.

Steagul victoriei pe clădirea Reichstag

Steagul victoriei pe clădirea Reichstag

Germania a semnat capitularea necondiţionată la 7 mai 1945, iar prevederile ei au intrat în vigoare la 8 mai. Actul de capitulare a fost semnat şi la sediul Statului Major al forţelor sovietice, iar încetarea focului a intrat în vigoare pe frontul sovietic la 9 mai. În acest fel, de şapte decenii, aliaţii occidentali marchează Ziua Victoriei în Europa în 8 mai, iar urmașa Uniunii Sovietice, Federația Rusă, sărbătorește pe 9 mai Ziua Victoriei împotriva fascismului, organizând în anul 2015 cea mai amplă paradă militară de până acum.

La şapte decenii de la încheierea unui dezastru global, Europa se prezintă în faţa lumii cu un proiect al păcii, Uniunea Europeană sărbătorind tot pe 9 mai Ziua Europei. Este de asemeni o zi a unei victorii, dar o cu totul altfel de victorie: una paşnică. Acest răstimp istoric a marcat evoluţia conştiinţei europene de la confruntare la convieţuire şi progres. Stau mărturie formele instituţionalizate prin care se exprimă statele europene în scena internaţională, care nu mai sunt militare, ci dedicate dezvoltării: de la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, din 1950, până la Uniunea Europeană de azi.

Trăim zile în care Europa unită reprezintă o realitate socială, economică, geopolitică. Celebrarea pe 9 mai a Zilei Europei arată că în conştiinţa europeană generală, coeziunea se adânceşte, Uniunea Europeană de azi fiind un spaţiu tot mai coerent şi mai solidar, format din naţiuni distincte, dar unite prin multe interese şi idealuri comune.

70 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on 70 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste

Cea de-a 70-a aniversare a sfârşitului celui de-al doilea război mondial a reamintit lumii întregi că marea conflagraţie încheiată în 1945 a costat zeci de milioane de vieţi şi a generat o prăbuşire economică de proporţii planetare.

Parada militară de la Moscova, cea mai mare de până acum

Parada militară de la Moscova, cea mai mare de până acum

În anii ’50, milioane de refugiaţi erau pe drumuri, economia europeană se prăbuşise, 70% din infrastructura industrială a vechiului continent era distrusă. Învingătorii – coaliţia anti-germană din care făceau parte în principal URSS, SUA, Marea Britanie – şi învinşii (puterile Axei, conduse de Germania fascistă) încheiau una dintre cele mai sângeroase pagini ale istoriei omenirii

Ceremoniile aniversare din anul 2015 au debutat pe 7 mai, în oraşul polonez Gdansk, locul în care s-a tras primul foc de armă din al doilea război mondial. Apoi, pe 8 mai, dată cunoscută drept „VDay”, Ziua Victoriei, în alte mari capitale europene a fost punctat momentul aniversar. La Paris, preşedintele Franţei, François Hollande, a depus o coroană de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut şi a participat, alături de secretarul de stat american John Kerry, la comemorările de la Arcul de Triumf. În Marea Britanie, regina Elisabeta a II-a s-a alăturat celor circa 1.000 de veterani de război la o slujbă în memoria victimelor din anii 1939-1945. La festivitatea de la Westminster Abbey au fost prezenţi şi reprezentanţi ai ţărilor care fac parte din Commonwealth şi care au luptat alături de britanici.

„VDay” a fost marcată şi peste ocean. Preşedintele Statelor Unite ale Americii a remarcat curajul unei generaţii care „efectiv a salvat lumea”, a adresat un apel la unitate aliaţilor europeni, iar în capitala Washington a avut loc un ceremonial desfăşurat la Memorialul „Al Doilea Război Mondial”, urmat de o demonstraţie aviatică.

Suverana Marii Britanii, Elisabeta a II-a, la slujba de comemorare

Suverana Marii Britanii, Elisabeta a II-a, la slujba de comemorare

Rusia a marcat 70 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial cu o mare paradă militară, desfăşurată pe 9 mai în capitala Moscova, unde au defilat circa 16.000 de ostaşi ruşi (cărora li s-au alăturat trupe participante din mai multe țări, printre care Serbia, China, India, ș.a.). De consemnat că în Federaţia Rusă, ziua de 9 mai este sărbătorită ca „Ziua Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei”, actualul preşedinte Vladimir Putin preluând simbolul acestei zile pentru a le readuce aminte cetăţenilor ruşi de zilele de glorie de altădată. În acest context, Ziua Victoriei 2015 a fost un nou prilej de a reaminti poziţionarea Moscovei de partea învingătorilor din urmă cu 70 de ani şi de a etala forța și dezvoltarea actuală a țării, după cum a fost prezentată de președintele Putin. La manifestările din Moscova au participat numeroşi lideri politici, printre care: Ban Ki-moon, secretarul general al ONU, Xi Jinping, preşedintele Chinei, Abdel Fattah el-Sisi, preşedintele Egiptului, Pranab Mukherjee, preşedintele Indiei, Raul Castro, al Cubei, Nicolas Maduro, al Venezuelei, Ilham Aliyev, al Azerbaidjanului, precum și președinți ai unor state ce au făcut parte din componența fostei Uniuni Sovietice și care au participat la război. Uniunea Europeană a fost reprezentată de şeful delegaţiei UE în Rusia, Vygaudas Usackas. Semnificaţia zilei de 9 mai pentru soarta victoriei aliaţilor în 1945 a fost subliniată şi de secretarul de stat american John Kerry, care l-a felicitat, în cadrul unei convorbiri telefonice, pe omologul său rus Serghei Lavrov, accentuând „contribuţia imensă a poporului rus şi a altor popoare ale Uniunii Sovietice la înfrângerea fascismului”.

Secretarul de stat american John Kerry la ceremoniile de 8 mai, din Paris

Secretarul de stat american John Kerry la ceremoniile de 8 mai, din Paris

Germania, care, deşi a fost învinsă în cel de-al doilea război mondial, a reuşit să-şi regăsească locul în Europa şi în lume ca democraţie şi putere economică, sărbătorind pe 8 mai şapte decenii de la eliberarea de „obscurantismul nazist” a mulţumit aliaţilor occidentali, ca şi armatei sovietice: „Ei au pus capăt regimului de teroare naţional-socialistă cu preţul unor sacrificii inimaginabile”, a declarat preşedintele Bundestagului, Norbert Lammert, în cadrul unei sesiuni solemne a Parlamentului. De altfel, două demersuri ale Germaniei au purtat semnele reconcilerii istorice în zilele marcării celor 70 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Este vorba despre prezenţa, în ziua de 7 mai, a şefului diplomaţiei germane, Frank-Walter Steinmeier, la ceremoniile organizate în fostul oraș-erou Stalingrad. Oficialul german a vizitat, împreună cu omologul său rus Serghei Lavrov, locurile unde s-a purtat sângeroasa bătălie şi a prezentat Rusiei scuze pentru suferinţele pe care trupele germane le-au provocat în acea confruntare. Apoi, pe 10 mai, a sosit la Moscova cancelarul german Angela Merkel, pentru a depune o coroană de flori la Monumentul Soldatului Necunoscut.

 

Pierderile României în cel de-al Doilea Război Mondial

Cancelarul german Angela Merkel la Mormântul Soldatului Necunoscut din Moscova

Cancelarul german Angela Merkel la Mormântul Soldatului Necunoscut din Moscova

Pierderile militare românești au fost de aproxiamtiv 300.000 de oameni. Totalul morților este de 93.326 (72.291 în timpul alianței cu Puterile Axei și 21.035 de partea aliaților): totalul dispăruților și prizonierilor este de 341.765 (283.322 în timpul alianței cu Puterile Axei și 58.443 de partea aliaților) numai 80.000 au supraviețuit captivității în Uniunea Sovietică. Sursele rusești menționează 54.600 de morți din cei 201.800 români prizonieri în Uniunea Sovietică.

Pierderile de civili sunt de 64.000 inclusiv 20.000 morți în timpul ocupației ruse a Basarabiei și Bucovinei din 1940-41 și genocidul populației rrome – 36.000 morți. Raidurile aliaților au provocat 7.693 de morți în rândul civililor.

Victimele Holocaustului evreiesc cuprind un total de 469.000 în 1939, din care 325.000 în Basarabia și Bucovina.

Redacţia a utilizat sursa „Wikipedia”. Posibil să existe şi alte evaluări.

9 Mai – Ziua Independenţei de stat a României

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on 9 Mai – Ziua Independenţei de stat a României

Regele-Carol-I-Razboiul pentru Independenta-al-RomanieiNe reamintim cu recunoștință că la data de 9 Mai sărbătorim Ziua Independenţei de stat a României. Pe 9 Mai 1877, Parlamentul ţării a proclamat „Independenţa absolută a României”, prin ministrul Mihail Kogălniceanu declarând oficial că suntem „ dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă şi prin urmare ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. În aceași zi, după amiaza, s-a strâns în jurul clădirii Adunării, un mare număr de bucureșteni, care au primit cu entuziasm vestea proclamării independenței, având drapele și torțe aprinse, cântând „Deșteaptă-te române!”. Tot în aceași seară, de 9 mai 1877, au avut loc manifestații de bucurie și la Craiova și Iași. A doua zi, după ce principele Carol I a semnat actul de independență, guvernul român a încetat plata tributului de 914.000 lei către Poarta Otomană, suma fiind direcționată în bugetul ministerului apărării.

Poporul român a participat în bătăliile războiului de Independență (1877 – 1878), purtate pentru neatârnarea țării cu peste 58.000 de oameni pe fronturi, din care mai mult de jumătate au fost omorâți sau răniți.

Din nou despre “chestiunea romă”

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Din nou despre “chestiunea romă”

Libera circulaţie în Uniunea Europeană a adus avantaje semnificative. În perioada 2004-2007, creşterea mobilităţii forţei de muncă sub influenţa noilor ţări care au aderat la UE a determinat o creştere a produsului intern brut al UE cu aproximativ 40 de miliarde de euro. Dar ea a adus şi problema prezenţei în Occident a unor cetăţeni europeni consideraţi indezirabili, împotriva cărora s-au luat măsuri ce atentează tocmai la acest drept. La un an după ce o serie de ţări din Europa au început să desfiinţeze tabere de romi şi să expulzeze sute de cetăţeni ai UE, în principal în România, Comisia Europeană (CE) a susţinut că este pe cale să câştige lupta pentru protejarea dreptului cetăţenilor la libera circulaţie în întregul bloc, arătând că „nu va ezita să ia poziţie în cazul în care statele membre nu aplică în mod corect acest drept fundamental, în special garanţiile procedurale care protejează cetăţenii UE de o expulzare arbitrară sau disproporţionată”, după cum argumentează Viviane Reding, comisar european pentru justiţie.

În realitate, deşi majoritatea ţărilor membre au transpus integral normele UE în materie, zece state fac obiectul procedurii de încălcare a prevederilor tratatelor pentru nerespectarea, în perioada martie – iunie 2011, a normelor referitoare la libera circulaţie a persoanelor. Acestea sunt Austria, Cipru, Cehia, Germania, Malta, Lituania, Spania, Suedia, Polonia şi Regatul Unit. Portugalia şi Finlanda au răspuns preocupărilor Comisiei fie prin dialog bilateral, fie prin adoptarea de legi care asigură conformitatea cu dispoziţiile directivei. Alte 14 state membre (Bulgaria, Danemarca, Estonia, Franţa, Grecia, Ungaria, Italia, Irlanda, Letonia, Luxemburg, Olanda, România, Slovacia şi Slovenia) au prezentat proiecte de modificări legislative, inclusiv calendare precise pentru adoptarea şi intrarea în vigoare a normelor. Comisia examinează şi detaliile măsurilor pe care Danemarca şi Olanda le-au prevăzut sau le-au adoptat pentru a asigura conformitatea deplină cu legislaţia UE. În cazul Franţei, guvernul a adoptat modificările legislative impuse de către CE, inclusiv garanţiile care protejează cetăţenii UE împotriva expulzărilor arbitrare.

În perioade dificile din punct de vedere economic, unele state membre pot fi tentate să ia măsuri discriminatorii, care îi afectează pe cetăţenii UE sau pe membrii familiilor acestora, atenţionează CE, care adaugă că acţiunile naţionale unilaterale în acest domeniu nu îşi au locul.

Una se predică, alta se întâmplă…

Susţinătorii drepturilor romilor – primii vizaţi de măsurile de restricţionare a liberei circulaţii – au avertizat Bruxellesul că nu face destul pentru a proteja cel mai mare grup etnic minoritar din Europa şi că evacuările şi expulzările romilor continuă, în primul rând în Franţa şi Italia, notează ziarul britanic „The Guardian”, care aminteşte că în iulie anul trecut, preşedintele francez Nicolas Sarkozy a fost criticat de CE şi Vatican atunci când a corelat imigraţia de criminalitate şi a promis să expulzeze imigranţi romi şi să desfiinţeze taberele ilegale. Peste 70% dintre taberele ilegale de romi au fost ulterior demolate. Un an mai târziu, ONG-uri franceze au declarat că, în pofida unei astfel de „ţintiri discriminatorii” din partea guvernului, există acelaşi număr de romi în Franţa ca anterior măsurii. Victoria Vasey, directorul juridic al Centrului European pentru Drepturile Romilor (CEDR), cu sediul în Ungaria, a avertizat: „Expulzările au loc încă, în primul rând în Franţa şi Italia. Ele continuă şi în Germania, dar aici tind să fie de cetăţeni romi din Kosovo şi ca atare nu sunt acoperite de legislaţia UE. Declaraţia Comisiei, care laudă strategiile sale, este, evident, destul de diferită de ceea ce se întâmplă pe teren”.

Cercetările grupului au demonstrat că în Franţa există o tendinţă nouă, de plasare a persoanelor în centre de detenţie pentru imigraţie înainte de a fi îndepărtate. „Şi evacuările din tabere rămân în vigoare, fiind parte din planul lui Sarkozy. Acest lucru creează un climat de hărţuire extremă. În Italia, situaţia este similară – hărţuirea prin evacuări repetate. Dar, spre deosebire de Franţa, unde acest lucru este parte a unei politici naţionale, strategia din Italia este organizată în mai mare măsură la nivel de municipalitate”, argumentează Vasey.

La rândul său, „Médecins du Monde” arată că, între iunie şi începutul lui august, cel puţin 500 de romi au fost evacuaţi din tabere din oraşul port sudic francez Marsilia. În Italia, 154 de evacuări ţintite au avut loc la Roma, între lunile martie şi mai, afectând 1.800 de romi. În Danemarca, deportările cetăţenilor romi ai UE au fost deseori contestate cu succes în instanţă. Strategia a fost înlocuită prin ţintire continuă în vederea arestării şi hărţuirea acestor cetăţeni de către autorităţile daneze. „UE a cerut integrarea romilor, dar nu impune aplicarea legislaţiei europene, care ar trebui să protejeze romii şi toţi cetăţenii UE împotriva unei astfel de ostilităţi ţintite”, punctează Robert Kushen, directorul executiv al CEDR.

O poveste veche

O succintă privire înapoi în timp ni-i arată pe romii de pe teritoriul României atestaţi documentar încă din 1385. Pe întreg parcursul Evului Mediu, au fost robi pe moşiile domneşti, bisericeşti şi boiereşti. În 1837, divanul Ţării Româneşti decidea dezrobirea ţiganilor care aparţineau statului, la 1848 Adunarea Obştească din Moldova abolea robia pentru ţiganii clerului şi pentru meseriaşii din oraşe, iar în 1866 era decisă eliberarea tuturor membrilor etniei.

Nu a durat foarte mult până când condiţia de oameni liberi şi-a pus amprenta asupra mentalului colectiv al romilor. Când, în 1933, Calinic I. Popp Şerboianu punea bazele organizaţiei „Asociaţia Genarală a ţiganilor din România”, conştiinţa identităţii etniei începuse să se manifeste. Cea mai bună dovadă este apariţia, în acelaşi an, a „Uniunii Generale a Romilor din România”, înfiinţată de A. Lăzurescu Lăzurică. Obiectivele celor două organizaţii erau similare: educaţie pentru romi, pregătire profesională, integrare socială, sedentarizarea nomazilor. După cum se poate observa, nu foarte departe de obiectivele care ţin şi azi capul de afiş al problematicii romilor.

Pe parcursul următoarelor etape istorice, etnia a avut de înfruntat dificultăţi majore. În timpul celui de-al doilea război mondial, romii au fost deportaţi sau li s-a interzis deplasarea. Ulterior, în perioada ceauşistă, s-a încercat şi la noi, la fel ca în cazul Bulgariei, Ungariei, Poloniei sau fostei Cehoslovacii, sedentarizarea şi uniformizarea socială a romilor.

Metodele forţate nu au dat roade. Mişcarea romilor a continuat. La mijlocul anilor ’70 prindeau glas activ sociologii romi Nicolae Gheorghe şi Vasile Burtea, care plănuiau întâlniri ferite, pentru binele etniei. La Sibiu era Ion Cioabă, la Craiova, Valerică Stănescu, autorul „Legilor şatrei“, la Timişoara activa Ioan Mirescu, instructor cultural şi coregraf. Gânditorii romi se organizaseră, iar schimbările pe care le-a adus Revoluţia din 1989 au găsit etnia capabilă să promoveze lideri şi să se adapteze deschiderii internaţionale a României.

În prezent există o elită tradiţională şi una modernă. Din prima fac parte romii mai în vârstă, iar a doua înglobează lideri politici, profesori, medici, avocaţi, oameni de cultură şi sportivi. Elita tradiţională există de când sunt romii, cea modernă s-a înfiripat la noi în perioada interbelică, fiind continuată în comunism şi evidenţiată după Revoluţie. Romii de elită de acum fac parte din organizaţii non-guvernamentale care apără drepturile etniei lor. Intelectuali de seamă promovează interesele romilor la nivel decizional, iar în contextul favorabil proiectele sociale şi culturale care vizează etnia romă au căpătat amploare şi rezultate. Partida Romilor Social Democrată şi Partida Romilor „Pro Europa”, ca formaţiuni reprezentative ale etniei, încearcă să se preocupe de toate aspectele vieţii romilor. Dacă în 1990 erau doar câteva persoane implicate în mişcarea romilor şi care aveau studii superioare, acum sunt mii de studenţi şi persoane care au terminat facultatea, specializate în toate domeniile şi care contribuie nemijlocit la dezvoltarea şi integrarea cu succes a membrilor etniei în societatea română modernă.

Dar nu există doar progrese în iniţierea şi aplicarea unor politici publice coerente care să amelioreze situaţia romilor. Există numeroase foruri internaţionale care se ridică împotriva persecuţiilor şi discriminării cărora le cad victime romii. Între acestea, UNICEF, care desfăşoară numeroase programe dedicate îmbunătăţirii situaţiei acestei etnii. 11 state din Europa de Est şi de Sud-Est au o minoritate romă numeroasă (Bulgaria, România, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Muntenegru, Kosovo, Macedonia, Croaţia, Turcia şi Moldova). Şi în Ucraina şi Rusia există o populaţie romă consistentă, despre situaţia căreia se ştie destul de puţin.

Incluziunea romilor nu este doar o obligaţie care ţine de respectarea drepturilor omului, ci şi o necesitate economică şi socială, în interesul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.

Tendinţe naţionale şi continentale

În Europa de Sud-Est se estimează că trăiesc 3,7 milioane de romi, aproximativ 1,7 milioane din ei (46%) fiind copii. Datele Băncii Mondiale privind numărul total al romilor sunt aproape de cinci ori mai mari decât datele de recensământ. În timp ce populaţiile majoritare prezintă o tendinţă de scădere în ţările studiate, populaţiile rome cresc într-un ritm rapid. În Bulgaria, Macedonia, România şi Serbia, procentul cetăţenilor cu o vârstă sub 19 ani este între 22% şi 29% la nivelul întregii populaţii, în comparaţie cu 41% – 47% în cazul romilor. Populaţiile rome sunt mai tinere decât populaţiile majoritare datorită efectului combinat al natalităţii ridicate şi al speranţei de viaţă mai scăzute. Procesul de extindere a Uniunii Europene a atras atenţia asupra situaţiei romilor, atât în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor omului, cât şi recunoaşterea faptului că nu se poate crea o Europă armonioasă din punct de vedere social fără incluziunea romilor şi a altor categorii vulnerabile din societate. În 2005, nouă state din Europa Centrală şi de Sud-Est, în colaborare cu Banca Mondială, PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), Institutul pentru o Societate Deschisă şi ONG-uri rome, au lansat Decada de Incluziune a Romilor, angajându-se să amelioreze condiţiile de trai ale romilor şi să combată discriminarea împotriva lor.

Aminteam că România este una dintre ţările cu o importantă comunitate de romi – aproximativ 1 milion de etnici. Ţara noastră are în derulare o Strategie naţională privitoare la integrarea acestei etnii, axată în principal pe implementarea  în domeniul educaţiei a două proiecte strategice, derulate prin Agenţia Naţională pentru Romi şi finanţate din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013. Este vorba despre „Educaţia copiilor romi – calea spre un loc de muncă stabil” şi „Şcoala – o şansă pentru fiecare”. Mai mult, pentru a extinde aria dezvoltării proiectelor care vizează integrarea romilor, noua Strategie naţională de integrare a romilor pune accent pe crearea unor pârghii sociale care să răspundă nevoilor acestei etnii.

Pe lângă eforturile interne de integrare a romilor, se pot evidenţia şi elemente de sprijin extern, dată fiind calitatea de cetăţeni europeni pe care o au romii datorită statutului României de ţară membră a UE. Printre problemele pentru care vor trebui găsite grabnice rezolvări se află discriminarea sistematică, „un grad intolerabil de excludere”, încălcarea drepturilor omului, o stigmatizare severă şi discriminare atât în viaţa privată, cât şi în cea publică.

Plecarea în masă a etnicilor romi către ţările occidentale a stârnit o adevărată furtună internaţională, cu manifestări reprobabile de xenofobie şi discriminare. Romii au devenit obiectul oprobriului cetăţenilor occidentali, al acuzaţiilor de tot felul, uneori nejustificate, iar autorităţile au trecut la aplicarea unor măsuri punitive pe care Uniunea Europeană le-a catalogat drept încălcări ale drepturilor la libera circulaţie. Atitudinea faţă de romi continuă să genereze tensiuni la cele mai înalte niveluri în câteva state europene. Doar revenirea la calea dialogului a produs efecte benefice. Autorităţile române, împreună cu partenerii occidentali, au ajuns la concluzia că problematica celor aproximativ 12 milioane de reprezentanţi ai etniei rome la nivelul continentului este şi una europeană, nu numai locală, şi că doar conlucrarea va genera rezultate favorabile în demersul comun, benefic tuturor părţilor implicate, pe care îl va aduce integrarea romilor, cetăţeni cu drepturi egale în Uniunea Europeană.

De ce unii aromâni nu vor să fie… români

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on De ce unii aromâni nu vor să fie… români

-O falsă dispută, promovată de interese meschine-

Intenţia anunţată de preşedintele Traian Băsescu, în plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, pe 27 ianuarie a. c., de a face demersurile de recunoaştere a aromânilor ca minoritate românească în ţările balcanice a stârnit proteste vehemente la nivelul „Consiliului Makedonarmânjilor” (CMA), organizaţie care are ca obiectiv recunoaşterea aromânilor ca popor regional din Balcani. „Vom întreprinde demersuri în vederea recunoaşterii statutului de minoritate românească pentru aromâni, vlahi, istroromâni şi meglenoromâni. Prin tratate şi acorduri bilaterale ne-am asumat în mod deschis interesul faţă de comunităţile româneşti din vecinătate”, a spus preşedintele României, spre indignarea organizaţiilor neo-aromâniste, care susţin că aromânii nu sunt parte a poporului român şi cer recunoaşterea lor ca minoritate naţională. Fondurile pe care minorităţile naţionale le primesc de la stat şi reprezentarea de drept în Parlamentul României sunt mize importante pentru cei care susţin această poziţie.

După  o întrunire la Bucureşti, „Consiliul Makedonarmânjilor” a organizat conferinţe de presă în Capitală, dar şi la Constanţa, pentru a-şi exprima dezacordul faţă poziţia oficială exprimată de preşedintele ţării. Nu vom accepta niciodată să fim consideraţi români de peste hotare!”, au anunţat reprezentanţii celor care cer recunoaşterea aromânilor ca popor regional din Balcani, sub numele de „makedonarmânji”. Asociaţia „Comunitatea Armânjilor din România” (ACAR) este condusă de Stere Samara şi Stere Beca, preşedinte, respectiv secretar general, care susţin cu tărie această poziţie. Stere Samara este un om de afaceri constănţean, iar Stere Beca este fostul secretar al primăriei de la Valu lui Traian (care a fost condamnat definitiv pentru corupţie, la doi ani de închisoare, cu suspendarea executării pedepsei). Obiectivul ACAR este recunoaşterea „armânjilor” ca minoritate naţională în România, deşi stabilirea aromânilor în Ţara-Mamă, în perioada 1926 – 1938, s-a făcut prin colonizările succesive din Cadrilater şi apoi din Dobrogea, în baza faptului că aceştia se considerau etnici români („români balcanici”) şi au fost recunoscuţi ca atare de autorităţile române.

Stere Samara susţine că aromânii trebuie să beneficieze de sprijinul material datorat minorităţilor naţionale de către România. Acesta se referă, adesea, la procesul pe care „Comunitatea Armânjilor” îl are cu statul român, pentru primirea în Consiliul Naţional al Minorităţilor şi declară în mod curent că va ajunge până la CEDO dacă instanţele româneşti nu le vor da dreptate „armânjilor”. „Vom ajunge şi în situaţia de a acuza guvernul român de un  proces de asimilare a aromânilor”, ameninţă el. Se solicită înfiinţarea de şcoli ale „minorităţii” şi predarea „limbii armâne”  ca limbă maternă în şcolile româneşti, precum şi sprijinirea cu bani, aşa cum sunt sprijiniţi turcii, tătarii, maghiarii şi alte etnii. De asemenea, Samara consideră că Academia Română, care emite sentinţa ştiinţifică a românităţii aromânilor, este o instituţie politizată.

Reacţia intelectualilor aromâni din România este pe deplin justificată. Astfel, actorul Ion Caramitru, preşedintele Societăţii de Cultură Macedo-Română, societate înfiinţată în 1879, este de cealaltă parte a baricadei în „chestiunea aromânească”. El condamnă aceste pretenţii de a presa preşedintele României să nege faptul – recunoscut pe baza unor dovezi istorice şi ştiinţifice – că aromânii sunt dintre primii români. „Ce vor să pună în loc aceşti indivizi? Este foarte clar că «Armânjia» nu există, iar pretenţia lor de a se declara minoritate naţională în România ne-ar transforma într-un popor migrator, fără o Ţară-Mamă. Toată istoria României, în care aromânii au jucat roluri atât de importante, ar deveni caducă. Ei nu se gândesc că, dacă nu ar fi fost şcolile şi bisericile româneşti din Balcani, la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, aromânitatea ar fi dispărut din nou. Oriunde au trăit, aromânii au ştiut că au o patrie mamă, au ştiut că dacă învaţă româneşte pot să se stabilească  în România, au fost chemaţi în 1925 să se stabilească în Cadrilater, iar printre aceia care vor acum să se autointituleze minoritate naţională în România, sunt şi cei care au beneficiat de despăgubiri din partea statului român pentru terenurile pierdute de înaintaşii lor prin cedarea Cadrilaterului. Şi printre ei mai sunt nepoţii şi strănepoţii celor care au luptat pentru românitate. Preşedintele a procedat perfect logic şi normal. România nu-şi poate permite să nege o realitate istorică, aceea că aromânii sunt români de sute şi sute de ani. Iar dacă pentru această organizaţie, «Comunitatea Armână din România», istoria nu contează, atunci pot să  bănuiesc că intervenţia lor are alt scop, exterior intereselor României.

Referindu-se la procesul pe care organizaţia l-a intentat Guvernului României, Ion Caramitru a informat că asociaţia neo-aromânistă l-a pierdut. „Era normal să-l piardă, pentru că ei voiau să intre în Consiliul Naţional al Minorităţilor în care, prin lege, nu intră decât minorităţile naţionale recunoscute ca atare de statul român. Cum să intre în acest consiliu, dacă nu sunt minoritate?” . De altfel, în acest proces, intervenient de partea Guvernului României a fost Societatea de Cultură Macedo-Română, condusă de Ion Caramitru.

Profesorul Nestor Bardu, cunoscut specialist în materie şi secretar al Asociaţiei Aromâne din Dobrogea „Picurarlu de la Pind”, spune că, situându-se în afara ştiinţei, ceea ce fac  membrii „Consiliului Makedonarmânjilor” este consecvent cu ceea ce au mai făcut. „Noi ne luptăm cu ei (chiar în instanţă) încă de când au început să vehiculeze aceste idei, care n-au nici o legătură cu realitatea, cu ştiinţa, cu istoria. Nu e nici un lingvist, nici un om de ştiinţă reputat care să susţină teoria lor. Îl tot citează pe Cicerone Poghirc, însă şi acesta se contrazice. Este foarte limpede pentru toată lumea că ei sunt cei care nu vor să accepte o realitate evidentă. Şi, în momentul în care nu vor să accepte realitatea istorică, este foarte clar că fac jocuri murdare, care nu sunt româneşti şi nu sunt nici măcar aromâneşti”.

Iar Aurel Papari, preşedintele Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice Aromâne „Andrei Şaguna” şi rector al Universităţii cu acelaşi nume din Constanţa, a accentuat graba şi precipitarea cu care „Consiliul Makedonarmânjilor” a reacţionat la declaraţiile româneşti de la Consiliul Europei.  El consideră că iniţiativa preşedintelui este „în mod plenar categorică”. „În sfârşit, are o atitudine tranşantă faţă de această problemă foarte delicată!” , a mai spus Papari, manifestându-şi satisfacţia. Aurel Papari crede că majoritatea aromânilor din România sunt oameni cu capul pe umeri, ştiu care este originea lor şi sunt de acord cu demersurile prezidenţiale. „Foarte puţini dintre participanţii la evenimentele organizate de ACAR sunt de acord sau cunosc cu adevărat ideologia promovată de această asociaţie”, susţine Aurel Papari.

(Articol realizat pe baza materialelor şi informaţiilor difuzate de Agenţia Hotnews)

casetă


● Organizaţiile neo-aromâniste susţin că aromânii nu sunt parte a poporului român şi cer recunoaşterea lor ca minoritate naţională în România.


● Fondurile pe care minorităţile naţionale le primesc de la stat şi reprezentarea de drept în Parlamentul României sunt mize importante pentru reprezentanţii neo-aromânilor.


● „Pretenţia lor de a se declara minoritate naţională în România ne-ar transforma într-un popor migrator, fără o Ţară-Mamă” (Ion Caramitru, preşedintele Societăţii de Cultură Macedo-Română)


● „Este foarte clar că fac jocuri murdare, care nu sunt româneşti şi nu sunt nici măcar aromâneşti” (Nestor Bardu, Asociaţia Aromână din Dobrogea „Picurarlu de la Pind”)


● „În sfârşit, preşedintele are o atitudine tranşantă faţă de această problemă foarte delicată!” (Aurel Papari, preşedintele Fundaţiei „Andrei Şaguna”)



Între Cruce şi Semilună

Reporter: Adrian Paradovschi April - 26 - 2010 Comments Off on Între Cruce şi Semilună

Războiul dintre creştini şi musulmani – resentimente vechi într-un mileniu nou

Cine se înşeală azi susţinând că există un pericol real ca lumea musulmană să inunde Europa, aproape ca în zorii primului mileniu al erei noastre? Greşesc europenii mai mult sau mai puţin marcaţi de naţionalism în plină globalizare, care resping ridicarea de moschei sau minarete pe teritoriile lor sau cei care propovăduiesc toleranţa şi care afirmă că musulmanii nu au de ce se teme pe luminatul bătrân continent?

În fond, şi creştinii şi musulmanii au fost victimele unor episoade violente declanşate, secol după secol, deceniu după deceniu, de clase de conducători care erau (sau se declarau) fanatici religioşi. Fiecare dintre cele mai neînsemnate acţiuni, orice masacru, asediu, exod, exterminare, genocid sau ocupaţie, toate episoadele scăldate în sânge de pe parcursul acesta atât de dramatic au fost invariabil precedate de îndemnuri la luptă în numele unor idealuri propovăduite de ambele religii. Izbucnirea unor războaie care ni se par de o cruzime fără seamăn a fost mereu susţinută de un eşafodaj cu un major conţinut religios. Jihad-ul, care cutremură şi azi întreaga lume sau cruciadele, care, punând la pământ generaţii întregi de nobili europeni au aruncat de fiecare dată continentul înapoi în timp, nu fac decât să sublinieze că pictogramele religioase care ciocnesc cele două lumi de peste 1300 de ani sunt interpretate ca puncte de plecare pentru drame umane de neimaginat. Toate acestea pentru că islamul respinge esenţa divină a lui Hristos ori pentru că lumea creştină a încercat de multe ori să se impună cu forţa. Rămâne de necrezut câte vieţi au curmat efectele fanatismului religios manifestat de ambele părţi, câte distrugeri au provocat, câte oraşe sau state întregi au fost făcute una cu pământul, câte populaţii au fost decimate sau umilite prin sclavie – indiferent că este vorba despre cea veche, în lanţuri sau cea nouă, în… blocadă economică.

De peste 1.300 de ani pare că nu contează ce edifică musulmanii şi creştinii şi nu atârnă prea mult în ecuaţia intereselor mai-marilor celor două lumi admiraţia neîndoielnică pe care o au unii pentru ceilalţi aceşti descendenţi ai unor civilizaţii strălucite; nu au importanţă nici armistiţiile, înţelegerile mutuale, coabitarea paşnică, întrucât lăcomia şi ura şi-au găsit întotdeauna căi de a împinge statele spre distrugere şi naţiunile spre dezastru, în numele intoleranţei religioase. În pofida iertării pe care o propovăduieşte Coranul şi contrar păcii pe care a lăsat-o ca legământ Iisus.

Europa se teme?

Emoţia intensă şi persistentă indusă de o eventuală aderare a Turciei la Uniunea Europeană vădeşte un substrat de teamă. S-ar spune că întregul continent are încă proaspete în minte distrugerile provocate de expansiunea vechiului Imperiu Otoman, că în AND-ul europeanului contemporan este întipărit momentul în care a căzut Constantinopolul, azi inimă a unei naţiuni musulmane. Candidatura Turciei la UE a stârnit nenumărate dispute, mulţi temându-se de perspectiva aderării unei ţări sărace, cu o populaţie de 70 de milioane de musulmani. Unul dintre cei care s-au neliniştit public vizavi de „invadarea” Europei este cardinalul ceh Miloslav Vlk, arhiepiscopul din Praga, care declara cã musulmanii au fost bine plasaţi pentru a umple vidul spiritual “creat pe măsură ce europenii golesc sistematic conţinutul creştin al vieţilor lor. Europenii vor plăti scump pentru că au părăsit fundaţiile spirituale”. Aserţiunea vine în contextul în care s-au derulat mai multe “acte proteguitoare”, ce pot fi interpretate, la rândul lor, în diverse partituri. Astfel, referendumul din Elveţia a arătat că Ţara Cantoanelor este împotriva construirii de minarete pentru moschei şi a ridicat, încă o dată, problema prezenţei islamice crescânde în Europa occidentală. Şi Stefano Allievi, un sociolog italian de la Universitatea din Padova, a făcut un raport despre moschei, cu titlul: „Conflicts Over Mosques in Europe: Policy Issues and Trends” (“Controverse asupra moscheilor în Europa: aspecte politice şi tendinţe”). Publicat sub patronajul Reţelei Fundaţiilor Europene, raportul este centrat pe controversele apărute în Europa din cauza prezenţei islamice – conflicte cu privire la principii şi idei, ciocniri ce derivă din episoade de violenţă care au avut loc în Europa şi referitoare la islam sau provocate de terorismul fundamentalist islamic şi din consecinţele sale în ţările europene, toate fiind teme abordate frecvent şi obiect al dezbaterii publice. Autorul afirmă că moscheile în ele însele nu sunt o problemă, dar relativismul cultural şi religios care se răspândeşte şi care duce acum la o schimbare nu numai cantitativă, ci şi calitativă în statele europene, este. Modul în care Europa înfruntă această situaţie va fi o temă majoră pentru anii care vor veni, consideră specialistul.

Iar şirul contradicţiilor continuă: la Londra, cercetătorii estimează că mai mulţi musulmani se află în moschei vinerea decât creştini în biserici duminica, deşi oraşul găzduieşte de şapte ori mai mulţi cetăţeni născuţi creştini decât cetăţeni născuţi musulmani; analistul francez Michel Gurfinkiel estimează că în Franţa, un eventual război etnic de stradă ar poziţiona copiii indigenilor împotriva celor ai emigranţilor într-o proporţie de 1 la 1. Mai mult, pornind de la datele curente, specialiştii estimează o majoritate musulmană în armata rusă cam prin anul 2015 şi în toată ţara în jurul anului 2050.

În ce priveşte viitorul Europei, omogenizarea relaţiilor de lungă durată cu minoritatea musulmană poate avea una dintre următoarele trei finalităţi: integrare armonioasă, expulzarea musulmanilor sau o izbândă islamică. În condiţiile în care emigranţii musulmani nu se acomodează şi chiar dispreţuiesc în mare măsură civilizaţia vestică şi în special sexualitatea acesteia (pornografia, divorţul, homosexualitatea), iar căsătoriile mixte au loc foarte rar, majoritatea analiştilor preferă să excludă o viitoare integrare armonioasă; undeva, cândva, faptul că musulmanii sunt mereu mai mulţi şi mai interesaţi de o Europă în care identitatea naţională şi religioasă sunt concepte tot mai diluate se va ciocni din nou cu creştinătatea. La fel de posibil este ca uşa Europei să li se trântească musulmanilor în faţă. Partidele europene opuse activ emigraţiei şi islamului, în general, au dedesubturi neo-fasciste, dar ele ajung adesea să aibă influenţă, iar uneori să guste puterea, lepădându-se de originile lor antisemite şi de dubioasele lor teorii economice, concentrându-se în special asupra chestiunilor religioase, demografice, de identitate, ca şi pe educarea asupra islamului şi a musulmanilor. Partidul Naţional Britanic şi Partidul Vlaamse Belang, din Belgia, sunt două asemenea exemple de entităţi politice care şi-au schimbat discursul şi, câştigând bazin electoral, ar putea, într-o zi, să guverneze. Există şi voci care opinează că vom asista la o Europă islamizată, într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat.

Pe de altă parte, nu ajută deloc edificării unui climat de toleranţă şi coexistenţă paşnică pretenţii de supremaţie cum ar fi declaraţia binecunoscutului radical islamist Omar Bakri Mohammed: „Doresc ca Anglia să devină un stat islamic. Doresc să văd steagul islamului fluturând pe Downing Street nr. 10” sau „prezicerile” immamului din Belgia: “În curând vom lua puterea în această ţară. Cei ce azi ne critică vor regreta. Ei vor fi siliţi să ne servească. Pregătiţi-vă, ora se apropie”.

Religia, ca pretext de război

Nu este an, nu este lună, nu este săptămână chiar în care să nu fie vărsat sânge de creştin sau de musulman. Fără îndoială, intervenţia sovietică în Afganistan, războiul din Golf, distrugerea turnurilor gemene, atentatele din Londra sau Madrid, răsturnarea de la putere a lui Saddam Hussein şi ocuparea Irakului se înscriu într-o lungă serie începută cu peste 1.300 de ani în urmă. “Religiile poartă în ele germenele războiului? Nu. (…) Religiile pot servi însă ca pretext de război”, afirmă Jean Paul Roux, în volumul “Istoria războiului dintre islam şi creştinătate – 622-2007”. Privind înapoi, la secolele de dominaţie arabă asupra Europei şi a Africii de nord, devine limpede că din India în Gibraltar şi de la izvoarele Nilului la Eufrat lumea a aflat, de multe ori dureros, de existenţa Dumnezeului musulmanilor, revelat lui Mahomed, de civilizaţia strălucită a Coranului, dar şi de Jihad, “războiul sfânt” menit să le demonstreze “necredincioşilor” superioritatea fără drept de apel a islamului. De partea cealaltă, efortul de recuperare a unor vaste teritorii pentru creştinătate a fost uriaş şi a durat secole. Şi sub semnul crucii s-au derulat războaie devastatoare, încă din zorii mileniului unu al erei noastre, iar pierderile au fost incomensurabile de ambele părţi.

De remarcat faptul că în fruntea acestor confruntări au stat mereu elitele celor două civilizaţii, fiecare considerându-se mai îndreptăţită decât cealaltă să demonstreze cu sabia, arcul, tunul sau, mai nou, prin războiul informatic, că Dumnezeul său este mai presus şi că oponenţii sunt nişte necredincioşi. S-au stins astfel în lupte cruciale pentru înclinarea balanţei când de o parte când de cealaltă străluciţi conducători de oşti, regi, hani, care au pus la bătaie, generaţie după generaţie, totul în focul valurilor succesive de urmări ale fiecărei acţiuni violente cu caracter religios. Nu vom putea estima niciodată ce s-ar fi putut edifica dacă toate aceste energii ar fi putut fi direcţionate spre progresul umanităţii.

Între deschidere şi izolare

De la realitatea că fără dimensiunea ei religioasă viaţa oamenilor şi-ar pierde mult din însemnătate până la flăcările fanatismului religios nu a fost, în istoria însângerată a războiului dintre islam şi creştinătate, decât un pas. Reverberat secol după secol, pune probleme noi contemporaneităţii. Oricât s-ar propovădui iubirea de aproape, fanaticii religioşi se îndepărtează tot mai mult de perceptul fundamental al credinţei. În Orient, acolo unde domină religia musulmană, majoritatea conflictelor actuale au o componentă religioasă, confesională, extrem de puternică. Dincolo de aparenţe, de încercări de reconciliere, lumea musulmană rămâne puternic divizată între deschidere şi izolarea de orice înseamnă Occident. Există tabăra, de orientare fundamentalistă, rebelă, care respinge orice dialog cu Occidentul, cu tot ce e diferit, în general. Ciocnirile includ conflictul dintre islam şi iudaism, pe cel de la graniţa dintre India şi Pakistan, generator a patru războaie până acum şi care vizează teritorii populate de musulmani, luptele din Filipine ale musulmanilor cu creştinii, cele din Timor, iar exemplele pot continua în toată lumea. Şi fostele state sovietice fierb mocnit, dacă ţinem seama de felul aberant în care au fost trasate graniţele dintre ele la momentul formării fostei Uniuni Sovietice.

Dar, în acelaşi timp, în ţările musulmane a început să fie vizibil un alt mod de concepere a unei lumi în care se poate coexista cu alte religii, schimbare, e drept, de diferite grade, mai ales prin programe educaţionale susţinute de occidentali creştini. Musulmanii nu mai vor să trăiască la marginea lumii moderne, iar guvernele de diferite nuanţe islamice, indiferent că sunt ori nu democratice, au început să investească în tot ceea ce poate aduce spaţiul islamic mai aproape de modernitate. Astfel, marile proiecte de infrastructură ori de construcţii demarate în Orient sunt edificatoare în acest sens. Iar programele educaţionale existente deja sunt completate de proiecte similare în Occident, unde trăiesc aproximativ 30 de milioane de musulmani.

Să triumfe raţiunea!

În mod categoric, lumea va trebui să ajungă la o cale de înţelegere între marile religii, deoarece aceasta este o cerinţă fundamentală a supravieţuirii omenirii. Istoria arată cât de păguboasă poate fi o abordare partizană în această problemă atât de complexă şi de dificilă, deopotrivă.

Eforturi se fac, de ambele părţi. 138 de lideri musulmani i-au scris Papei Benedict al XVI-lea, în 2007, şi capilor Bisericilor creştine, pentru a propune ca cele două credinţe să coopereze în crearea păcii şi a înţelegerii în lume. Semnatarii scrisorii adresau creştinilor o invitaţie deschisă de a se uni cu musulmanii în ceea ce priveşte un element esenţial pentru fiecare dintre credinţele lor – porunca iubirii. Cu peste o jumătate din populaţia lumii constând în musulmani şi creştini, autorii scrisorii consideră că reducerea tensiunilor din lume poate veni doar din pacea şi dreptatea dintre aceste două credinţe. Documentul, semnat de lideri, politicieni şi profesori universitari musulmani, cheamă la toleranţă, înţelegere şi moderaţie.

Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialogul Inter-Religios a răspuns la această declaraţie spunând că este “un semn foarte încurajator” pentru dialogul dintre creştini şi musulmani. Cardinalul Jean-Louis Tauran şi-a exprimat aprecierea faţă de “documentul non-polemic”, recunoscând că liderii islamici moderaţi au demonstrat o înţelegere corectă a convingerilor creştine fundamentale. Cea mai importantă caracteristică a documentului, a afirmat Cardinalul, este faptul că se bazează pe convingeri comune; liderii musulmani au “abordat în mod spiritual dialogul inter-religios, dialog al spiritualităţii”. Cardinalul francez a declarat că următorul pas trebuie să fie un efort pentru a împiedica folosirea greşită a credinţei religioase ca pretext pentru violenţă. El i-a lăudat pe autorii declaraţiei islamice pentru faptul că recunosc “că Dumnezeu este Unul; că Dumnezeu ne iubeşte şi noi trebuie să Îl iubim; că Dumnezeu ne cheamă să ne iubim aproapele”. Iar în septembrie 2009, mesajul Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios adresat „prietenilor musulmani” era „Creştini şi musulmani, împreună pentru a învinge sărăcia”. „Respingerea fenomenelor de extremism şi de violenţă cere în mod necesar lupta împotriva sărăciei prin promovarea unei dezvoltări umane integrale”, scria cardinalul catolic Jean-Louis Tauran, în mesajul Vaticanului.

Se poate afirma că oamenii şi naţiunile vor încerca şi în viitor să tragă învăţăminte din derularea unui conflict cum nu se poate mai sângeros, care a absorbit resurse inimaginabile şi a cauzat distrugeri ireparabile. Este posibil ca lecţia istoriei şi trăsătura aceea unică a speciei umane, toleranţa supravieţuitoare, să prevaleze într-o zi şi fiecare moschee din occident să fie percepută ca un focar de apropiere a omului de Dumnezeu şi fiecare comunitate creştină din lumea islamică să fie văzută ca o generatoare de bogăţie spirituală şi de progres. Ipoteze optimiste?

  • La Bucureşti a fost deschis recent Centrul european pentru studiul islamofobiei, care îşi propune să promoveze dialogul interreligios şi intercultural şi să analizeze, la nivel european, fenomene sociale ca antiislamismul şi xenofobia. Lansat de Fundaţia EURISC, Centrul îşi propune, în acelaşi timp, să prezinte Europei experienţa pozitivă a României, care poate constitui un model în ceea ce priveşte relaţia cu minoritatea musulmană, care numără azi circa 70.000 de persoane, în majoritate comunităţi de turci şi tătari stabiliţi în Dobrogea încă din secolul al XIII-lea şi care se bucură de toate drepturile acordate minorităţilor de către statul român.
  • Cel puţin 500 de persoane, membri ai etniei Berom, majoritar creştina din trei sate creştine situate în apropiere de oraşul Joss (centrul Nigeriei), au fost ucise în timpul unor atacuri ale unor crescători de animale Fulani, de etnie musulmană. Atacurile au avut loc în mod coordonat, iar victimele, între care numeroase femei şi copii, au fost ucise cu maceta. Numeroase locuinţe au fost incendiate. Este vorba despre reaprinderea unui
    conflict anterior între cele două etnii, iar regiunea oraşului Jos este afectată în mod regulat de violenţe religioase sau etnice. În ianuarie, peste 300 de persoane au fost ucise în timpul unor violenţe între creştini şi musulmani.

Roxana Ichim

Dunărea, extremă urgenţă

Reporter: editura March - 27 - 2010 Comments Off on Dunărea, extremă urgenţă

Această adevărată coloană vertebrală a Europei, se află în centrul eforturilor comunitare de a se identifica o strategie menită să repună în valoare potenţialul uriaş al fluviului. Iniţiativă a României şi Austriei, ţări care consideră reabilitarea Dunării ca fiind de extremă urgenţă,  strategia va fi pusă la punct în anul 2010. Mai mult ca niciodată, Dunărea se poate constitui într-o legătură majoră nu doar între ţările riverane, ci şi între continentul nostru şi resursele energetice din Caucaz şi Asia Centrală.

Rolul Dunării de mare arteră fluvială, strategică şi de frontieră, este cunoscut şi apreciat la justa valoare încă din antichitate. Deciziile majore, politice şi militare, ale continentului au ţinut întotdeauna seama de forţa, resursele şi poziţia geografică a acestui cel mai important fluviu european. Axă economică de primă mărime, Dunărea a fost, în timp, barieră naturală, hotar, punte între state şi naţiuni, obiectiv strategic. Nici conflictele, nici rivalităţile apărute între puterile Europei, dar nici evoluţia economică (apariţia căilor ferate, spre exemplu) nu au diminuat importanţa fluviului. Dunărea a permis mereu costuri de transport scăzute, existenţa unor porturi prospere sau exploatarea în zone cruciale.

Un proiect complex „anti-criză”

În 2010, la aproape un secol de la stabilirea statutului definitiv al Dunării în cadrul reuniunii de la Paris (1921), Dunărea are acelaşi rol major, dar pune la încercare minţile progresiste şi specialiştii europeni.

Pe de o parte, se poate vorbi despre o „criză” a Dunării, generată de scăderea navigaţiei din motive de recesiune economică, de poluarea existentă şi de starea canalului navigabil, în special în ce priveşte necesitatea dragării intrării dinspre mare. „Există o subvalorificare a potenţialului de transport al Dunării”, consideră autorităţi ale statului român, argumentând că pe Rin se transportă circa 350 de milioane de tone de mărfuri pe an, pe 700 km navigabili, în timp ce pe Dunăre circa 70 de milioane de tone, pe 2.200 km. Dacă se ia în considerare şi faptul că traficul anual pe Dunăre era, în 1987, de aproximativ 100 de milioane tone marfă, devine limpede motivul pentru care Strategia europeană pentru regiunea Dunării a devenit o prioritate. Pe de altă parte, eforturile de a configura o reaşezare a importanţei Dunării ţin cont de noul cadru stabilit de Tratatul de la Lisabona – extinderea coeziunii economice şi sociale la componenta teritorială. „Într-un fel, această strategie clarifică faptul că Europa nu înseamnă numai Europa occidentală”, afirmă vicepreşedintele grupului Alianţa Progresistă a Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European, Hannes Swoboda.

Pornindu-se dela conceptul specificului regional, Dunărea, care traversează zece state, devine o temă de reflecţie şi acţiune. Parte a coridorului pan-european de transport VII al UE, bazinul Dunării este considerat un spaţiu insuficient exploatat.

Această cale navigabilă de prim rang, care face legătura, prin reţeaua Rin-Main, între portul Constanţa şi vestul Europei, conectează Uniunea Europeană cu zona Caucazului şi Asiei Centrale, aspect subliniat deja de Sinergia Mării Negre.
Realitatea anului 2010 este că Dunărea are nevoie de investiţii semnificative în reabilitarea infrastructurii de transport, a utilizării terenului agricol şi a valorificării energetice şi turistice. Mai mult, evenimentele politico-militare ale secolului trecut, şi ne referim în mod special la daunele produse în urma bombardamentelor americane în fosta Iugoslavie, au făcut ca „problema Dunării” să nu intre decât târziu în actualitate, ceea ce a determinat ca în prezent să nu existe un proiect european integrat pentru dezvoltarea transportului pe fluviu. Repunerea în valoare a Dunării beneficiază din partea UE de 30 de miliarde de euro în perioada 2007-2013.

Din aceste considerente, Strategia pe care Uniunea Europeană o pune la punct în acest an este considerată un proiect complex, o adevărată provocare. Odată finalizată, ea va fi dezbătută în luna decembrie a acestui an, urmând să fie discutată în 2011, an în care Ungaria va deţine preşedinţia Uniunii Europene.

Agendă românească

România este direct interesată de dezvoltarea bazinului Dunării – deţine cea mai mare suprafaţă din bazinul fluviului, sectorul cel mai lung şi Delta Dunării, a doua mare zonă umedă din Europa, ecosistem unic, de importanţă internaţională. „Pentru UE, această strategie înseamnă o mai bună fructificare a ieşirii directe la Marea Neagră, iar pentru noi, ca ţară, va însemna o dezvoltare economică şi socială în regiunea Dunării, cu efecte benefice pentru tot teritoriul României”, consideră eurodeputata Adriana Ţicău, vecepreşedinte al Comisiei de transport şi turism din Parlamentul European.

Dunărea intră în România cu un debit de 5.600 m3/secundă şi permite extinderea exploatării energetice. De altfel, Hidroelectrica a şi cerut punctul de vedere al omologilor sârbi de la Elektroprivreda Srbje cu privire la construirea unei noi centrale hidro pe Dunăre, împreună cu Bulgaria, iar partea sârbă urmează să dea un răspuns în luna mai a acestui an. Dacă fluviul ar fi amenajat, potenţialul energetic, între Baziaş şi Măcin, ar fi de 22 TWh/an, cota României fiind de 11,8 TWh/an, din care astăzi se exploatează doar 6,5 TWh/an. Pe lângă interesul energetic, România are şi alte obiective pe care le va urmări pe parcursul elaborării strategiei europene – crearea sistemelor integrate de transport, atragerea de noi investiţii, combaterea poluării şi reducerea riscului de inundaţii. Nu în ultimul rând, patrimoniul natural, istoric şi turistic al fluviului şi al Deltei Dunării va depăşi, prin Strategia unitară construită la nivelul UE, depăşindu-se, evident, stadiul valorificării doar prin… conferinţe, trecându-se la faza investiţiilor. Pentru că doar investiţiile în reabilitarea Deltei, cu participarea ţărilor riverane şi a UE, ar antrena cheltuieli de circa 500 de milioane de euro şi ar aduce la viaţă un ecosistem de mare valoare.

În acest nou context generat de Tratatul de la Lisabona, „Strategia Dunării”, cu importanta ei componentă românească, face ca România să poată redeveni placă turnantă a circulaţiei de mărfuri şi persoane pentru trei continente.

Roxana Ichim

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult