NUMARUL
195-196
Odată cu înscăunarea României în fruntea Consiliului Uniunii Europene, pentru o perioadă limitată, pe drept ...
Participanți: cunoscuți jurnaliști, personalități ale presei din România, care onorează publicația de numeroși ani: Eugen ...
În ultimii ani, turismul în zona balcanică a evoluat spectaculos. De la stațiunea Belek, din ...
- România reîntregită, stat unitar pe harta lumii La 18 ianuarie 1919 au început lucrările Conferinţei ...
O informație de presă ne lămurește despre adevărata stare de lucruri care domnește în rândul ...
- Putere, avere, ereditate - Numeroase state socotite a fi modele de democrație, și nu numai ...
Serbia este un spațiu creștin încă din secolul al IX-lea d.Hr. Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul ...
Considerate un tezaur al neamului, mănăstirile din nordul Moldovei sunt adevărate opere de artă, unice ...
Triunghiul planetar al momentului: America-China-Rusia  Relațiile dintre Rusia și Statele Unite, care au monopolizat decenii de-a ...
Cei cunoscuți sub numele de „whistleblowers” sunt acele persoane care lasă să se scurgă spre ...
Oligarhii ruși, îmbogățiți cu resursele patriei-mamă Deținătorii de averi însemnate din Rusia ultimelor decenii reprezintă un ...
Cândva am găsit o cărticică despre Teatrul „Cărăbuş” al celebrului actor Constantin Tănase, care „propune” ...

Articole din categoria ‘Istorie şi contemporaneitate’

Scriitori excluşi din motive politice(4)

Reporter: editura May - 27 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice(4)

Cultura după 1989

Schimbarea regimului politic în România, din decembrie 1989, nu s-a petrecut peste noapte în nici un sector al vieţii publice, nici măcar acolo unde s-a decretat schimbarea (în administrația de stat și cea locală).

Dar în nici unul dintre domenii schimbarea nu a fost atât de arbitrară și de spasmodică așa cum s-a petrecut în domeniul cultural. După ce oamenii de cultură și de artă s-au manifestat activ în procesul schimbării politice, actorii și scriitorii fiind actanți vizibili ai evenimentelor, locul lor a fost luat de alte tipuri de intelectuali, mai cu seamă de cei veniți din rangurile minore ale aparatului partidului defunct, de cei aflați într-un fel sau altul în contact cu cercurile de putere aparent demantelate, din zona activităților practice – ingineri (mulți geologi sau hidrotehnicieni) sau avocați, pentru ca mai târziu să-și facă simțită prezența oameni de afaceri, economiști și, în mod ciudat, teologi ori istoricii cu preocupări în domeniul religiei. Oamenii de cultură au rămas să-și desăvârșească revoluția lor. Putem să credem că revoluția la care au contribuit destui dintre talentații noștri creatori era de fapt o revoluție culturală și, spre deosebire de celelalte tentative, cea din zilele noastre continuă, cu forțe cam sleite, dar cu participanți neobosiți, cu șanse destul de mari de a reuși măcar în programul său minimal.

D.R.Popescu

D.R.Popescu

Semnalul care a declanșat lupta pentru instaurarea unui nou canon cultural a fost dat de preluarea insistentă a sintagmei „România a fost o Siberie a spiritului”. Nimic de zis, expresivă și chiar răpitoare expresia, dar mincinoasă în chiar alcătuirea sa. Spiritul unei culturi, al unei națiuni este principala resursă a acestora. Ori când vorbim de resurse, Siberia este departe de a fi un loc epuizat. Dimpotrivă, pe resursele Siberiei se întemeiază orgoliul, imperialismul și forța celor care o dețin. Desigur, nu adevărul contează atunci când vorbim despre clișee, ci puterea de sugestie a acestora. Iar a imagina un îngheț cultural vreme de o jumătate de secol în România este la fel de propagandistic, în sensul politizat al cuvântului, de prăpăstios ca și discursul despre putrefacția poeziei burgheze.

De fapt, metodele și uneori și termenii folosiți în această operațiune de epurare culturală sunt direct inspirate din vechile campanii anti-culturale din anii stalinismului românesc. S-au aplicat câteva rețete – de exemplu rețeta care spune că trebuie să strigi tare și, dacă se poate, cel dintâi. Aplicarea acestei rețete a dus la crearea polului activ, care a arătat cu degetul, a ocupat televiziuni, ziare, a privatizat industria cărții, folosindu-se de intimidarea asa-numiților „dalmațieni politici”. Pentru a-și dovedi atașamentul față de noul regim politic, oamenii de decizie s-au grăbit în a oferi toate beneficiile necesare celor care au ocupat pozițiile cheie politice ori administrative din cultură. Cred că este un exercițiu al puterii, absolut normal. La fel s-a procedat și în anii preluării puterii ce au urmat celui de al doilea război mondial.

Celălalt pol, ocupat cu creația, interesat să folosească libertatea de expresie recent câștigată, a devenit o masă informă și inertă, din care polul activ s-a hrănit copios. Culmea nerușinării culturale a fost declanșarea operațiunii „Generația expirată”. Un aer de brigăzi roșii în acțiune plutește prin bibliotecile României. Deocamdată, noul Mao e discret. Termenele de garanție sunt fixe, iar timpul trece…

Al doilea fapt a fost acela al plivirii trecutului. Această operațiune a fost extrem de complexă și a cuprins programele școlare, producția editorială, programele de radio și televiziune. Astfel, am asistat la excluderea din moștenirea culturală a viitoarelor generații, a autorilor care au avut nenorocul să fie studiați în școală, chiar dacă ei au constituit temelia pe care s-a construit identitatea culturală națională în vremuri în care politica oficială impunea identități diferite- de clasă, de bloc militar, de ideologie internaționalistă, de prietenie politică. Așa se face că peste noapte au părăsit spațiul educațional Mihail Sadoveanu ori Nicolae Labiș. Din multe manuale au dispărut George Călinescu sau Marin Preda. Lista e lungă și are un aer humoristic dacă nu ar fi vorba de reperele educației de bază. Apoi a venit la rând Mihai Eminescu. De vreme ce s-a spart vraja, torentul tulbure al noii revoluții culturale a măturat mai totul în cale. Căile, locurile bântuite sunt cele mai diverse, de la pagina rară de publicistică dedicată culturii la și mai rarele realizări de televiziune ori radio. Mari autori români în viață cum ar fi Augustin Buzura, Nicolae Breban, D.R. Popescu, George Bălăiță se află în pragul ignorării generale, cu toate că ei au creat opere care rezistă la orice examen critic; Nichita Stănescu nu este ignorat, ci hulit, voci importante din tinerele generații de literați mândrindu-se că … nu-l citesc! Chiar așa, de ce l-ar citi când critica mai nouă sau chiar mai veche consideră că adevărata literatură română abia începe?…

Mă voi referi la unele operațiuni interne pentru uz extern, care se bazează pe lipsa, cultivată cu obstinație, a interesului pentru cultura națională și pe circularea a doar câtorva nume (nu e cazul de operă) în orice situație și în orice vehicul informațional. Astfel, am ajuns să fim o cultură reprezentată de cel mult o duzină de creatori (mă refer la toate genurile artei). E jenant și neproductiv. Astfel, s-a ajuns la situația din anii 50, când mari creatori români erau înlocuiți în comunicarea publică cu iluștri mediocri sau chiar strașnici debutanți. Autori care au publicat doar o carte sau cel mult două sunt declarați „Vârfuri ale literaturii române” – într-un catalog destinat târgurilor de carte internaționale de către Ministerul Culturii de la București, în primăvara anului 2012. Incompetență, politizare? Și una și alta. Chestiunea care se pune este următoarea – cum poți să exporți un produs cultural care nici măcar nu a fost verificat pe piața internă? Ei, bine, tot așa cum, pe vremuri A. Toma a fost impus ca poet național.

În cultură , valoarea se adaugă, nu se impune. În cultură nu se mai poate porni de la zero. Surghiunirea lui Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, uitarea lui Constantin Țoiu, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Zaharia Stancu, Nicolae Velea, Teodor Mazilu, referindu-mă doar la câțiva dintre cei care nu mai sunt, poate fi socotită, oare, a face loc liber unor importante „lăstărişuri”?

Eugen Uricaru

Scriitori excluşi din motive politice (3)

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice (3)

Continuăm publicarea articolelor dedicate ROMĂNIEI CULTURALE, a segmentului de scriitori excluşi din motive politice, din perioada anilor de după cel de-al doilea război mondial, anii „dezgheţului” cuprins de ger.

Moartea lui Stalin a însemnat începutul unui „dezgheţ” care a atins maximul său odată cu prezentarea Raportului secret al lui Nikita Hruşciov. Pentru România, lucrurile nu au stat chiar aşa, fenomenele dezgheţului politic au întârziat exact zece ani după apariţia primelor semne ale acestui dezgheţ ce se petrecea la Moscova, Budapesta, Varşovia sau Praga. Cel mai lesne de observat a fost aspectul cultural. Rigiditatea poziţiei, dogmatismul manifestat în anii `50, ani în care triumful noii literaturi ajunsese la culmea ridicolului, n-au împiedicat apariţia unor opere, exact în acea perioadă care uimeau lumea culturală, şi nu numai, prin libertăţile de subiect şi stilistice. Astfel, în acei ani consideraţi, în general şi pe bună dreptate „de gheaţă” au apărut „Groapa” lui Eugen Barbu, „Moromeţii” lui Marin Preda şi „Bietul Ioanide”, un roman de G. Călinescu, la care adăugăm excepţionale traduceri din literatura clasică universală. Clasicii antichităţii eline şi romane, filosofie şi literatură, au apărut pentru prima dată în româneşte în anii `50, iar faptul trebuie consemnat alături de acela că mari nume ale culturii nu puteau semna opere originale, dar semnau aceste excepţionale traduceri.

Dezgheţul cuprins de ger

2.goma-paul

Paul Goma

În câţiva ani după 1959, anul ultimului puseu al violenţei anti-intelectuale şi al represiunii făţişe faţă de cei care gândeau sau vorbeau altfel decât în ziarele de partid, regimul politic din România recuperează şi depăşeşte cu mult procesul dezgheţului antistalinist care avusese loc în celelalte ţări din lagărul sovietic. Acest ultim accent a străbătut toată perioada ce a urmat, până în 1989. Moartea liderului comunist Gheorghiu-Dej, neaşteptată şi înconjurată de mister, a adus un nou lider, Nicolae Ceauşescu, dar a păstrat în esenţă şi echipa şi linia liberală a politicii de la Bucureşti. Anul 1968 a însemnat climaxul liberalizării şi al capitălizării încrederii unui popor care se iluziona că este posibilă funcţionarea unui sistem cu faţă umană. Un râu de cărţi ce păruseră până atunci de neatins a ieşit la suprafaţă în librării, pe tarabe, în standurile din fabrici şi instituţii, prin intermediul difuzorilor voluntari. Oamenii nu făceau rate la mobilă, ci la cărţi! S-a tradus masiv literatură şi filosofie, istorie şi politologie, au apărut mai toţi autorii români ostracizaţi politic sau ideologic, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat Bengescu, Ionel Teodoreanu, Rădulescu Motru şi Nicolae Iorga, mai toată cultura românească s-a ridicat din praf şi a îmbrăcat haine de sărbătoare. A fost o acţiune serioasă şi responsabilă, în care marii intelectuali ieşiţi din închisori sau întorşi din domiciliul forţat ori din locurile de muncă educativă (sic!) au avut un rol covârşitor. Părea că totul scapă de sub control. Primul duş rece a venit în 1971, când s-au anunţat măsuri etice şi morale care să păzească societatea de relele contagiunilor ideologice. Adevărata lovitură s-a produs prin măsuri administrative şi economice succesive, care au culminat cu Plenara de la Mangalia, din 1978. Pauza se terminase. Asta nu înseamnă că, mai ales după 1971, cenzura şi supravegherea ideologică nu ar fi funcţionat. Cartea de debut a subsemnatului a stat 5 (cinci) ani prin diferite oficine până când a fost publicată. Au fost reluate practici mai vechi. prin dezbaterea în public, dezbateri acuzatoare, desigur, pentru a atrage oprobiul maselor! Celebru este cazul prozatorului Ion Anghel Mănăstire, care a fost ţinta unei demascări în care autorul era judecat de cititori pentru felul în care a reflectat realitatea într-o operă de… ficţiune. O altă carte a poetului Ion Gheorghe a fost refuzată la tipărire de către muncitorii tipografi vigilenţi. Era o încercare ce făcea parte din primele măsuri ale unei noi revoluţii culturale.

Au căzut, pe rând, victime ale acestei noi ofensive a spiritului primitiv şi intransigent autori precum Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase, Paul Goma, Ion Negoiţescu, Ion Caraion, autori care au avut şansa să emigreze, la care adăugăm pe Norman Manea, Al. Papilian, Matei Vişniec, Gheorghe Astaloş, Dinu Flămând, Bujor Nedelcovici, care au plecat în decursul anilor; lista e foarte lungă, dar sunt mulţi alţii care au rămas în ţară şi care au înfruntat persecuţii, e drept, fără a fi arestaţi, cum se întâmpla cu douăzeci de ani înainte. A.E, Baconschi, care, după o perioadă tulbure de proletcultism confuz, a devenit un ferm apărător al literaturii adevărate, a devenit o figură a exilului interior, cum se mai spunea. Alături de el putem aşeza o altă figură cam cu acelaşi destin, Dan Deşliu. O situaţie ciudată aveau Geo Bogza şi Eugen Jebeleanu, maeştri incontestabili ai textelor sibilinice, dar care se bucurau de o oarecare intangibilitate datorită trecutului lor militant de stânga. În fapt, se creaseră două grupări destul de bine definite – unul care se opunea tendinţelor neodogmatice şi de control absolut al vieţii culturale din partea grupului de putere reală din P.C.R, al cărui figură emblematică a fost Marin Preda, şi un altul, care încerca să se folosescă de forţa politică pentru a schimba configuraţia ierarhiei şi a autorităţii din lumea literară. Acest grup îl avea în poziţie dominantă pe Eugen Barbu. Grupul, supranumit „al protocroniştilor”, se folosea de puseele naţionaliste ale regimului pentru a schimba configuraţia amintită. Nu putem fi siguri dacă nu cumva ambele grupări erau manevrate din umbră de laboratorul politicii şi al propagandei, condus în acea vreme de Dumitru Popescu, iniţial un liberal activ, devenit cu timpul unul din artizanii revoluţiei culturale care a sfârşit prin a-l devora şi pe acesta. Rând pe rând, publicaţii şi cărţi au fost supuse procesului de exercitare a fermităţii ideologice, între subiectele vremii fiind revista „Amfiteatru”, un volum de versuri pentru copii al Anei Blandiana, o antologie a poeziei româneşti alcătuită de N. Manolescu, un roman de Nicolae Breban, un altul al lui Augustin Buzura etc., etc.

Putem afirma că toţi, sau aproape toţi scriitorii care scriau literatură şi nu literatură de partid au avut probleme serioase cu apariţia cărţilor lor. Personal, am avut un roman interzis, un altul îndelung disputat – dacă poate fi publicat sau nu – şi un film scos de pe ecrane. Sistemul era foarte complicat şi se afla sub semnul subiectivităţii, mai cu seamă din momentul în care a fost introdus un nou regulament de control şi de responsabilitate, acela al auto-cenzurii. Acesta presupunea asumarea responsabilităţii asupra publicării de către editor, în primul rând, şi de către autor în al doilea rând. Ori, acest diabolic mecanism a dus la o paralizare a sistemului editorial, deoarece nimeni nu putea şti cine şi de ce îi va reproşa publicarea unui text. Au fost alcătuite liste de autori care aveau voie să participe la întâlniri cu cititorii şi, cel mai grav, care nu aveau voie. Austeritatea ideologică mergea în paralel cu austeritatea economică. Dar, practic, nu mai avem de-a face cu represiuni de masă. Un caz grav a fost arestarea lui Gh. Ursu pentru un jurnal nepublicat. Ursu a murit în închisoare, ca victimă a violenţei din arest. Un poet din Constanţa, Alexandru Crişan, medic de profesie, a fost obiectul unei acţiuni de arestare pentru conţinutul unei cărţi publicate deja, dar a fost eliberat fără proces, câteva luni mai târziu. Numărul cărţilor oprite de la tipar a crescut în mod îngrijorător pentru o cultură vie, comentariile şi publicitatea asupra cărţilor fiind minimă. În fapt, atenţia represiunii se îndrepta către cei care puteau deveni cu adevărat primejdioşi pentru ordinea politică – vocile opoziţiei deschise din mediul muncitoresc, din rândul, intelectualilor non-artişti. Lumea intelectuală consemna evenimente tragice, cum au fost morţile poeţilor Marius Robescu şi Virgil Mazilescu, ori fapte scandaloase, cum a fost cabala din jurul Dicţionarului Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu. Oamenii de cultură semnalizau că ne aflăm în pragul unei catastrofe. Aveau dreptate. Catastrofa culturală urma să vină.

Eugen Uricaru

Scriitori excluşi din motive politice – Anii „Revoluţiei Culturale”(2)

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice – Anii „Revoluţiei Culturale”(2)

Continuăm publicarea articolelor dedicate -Scriitori excluşi din motive politice- de astă dată din perioada anilor de după cel de-al doilea război mondial, anii „Revoluţiei Culturale” de la noi.

Titu Maiorescu art

Titu Maiorescu

Sfârșitul celui de al doilea război mondial a însemnat pentru cultura românească o perioadă de confuzie în ceea ce privește înțelegerea sensului istoriei, de speranțe înșelate, de relativă libertate dar și de semne rău prevestitoare. Viaţa culturală publică se polarizează, destul de repede, se construiesc centrele de putere și de influență ale forței politice care își dorea acapararea totală a puterii în România, nu fără sprijinul direct sau mai puțin brutal al forţei militare de ocupaţie. Prezența Comisiei Aliate de Control nu a făcut decât să inducă în eroare pe cei care credeau că va putea exista o coabitare între România tradiţională și noii veniți, la propriu sau la figurat. O campanie de de-fascizare a societății a avut ca țintă nu doar pe cei care au avut un rol executiv în vechea Administrație, ci și pe cei care, într-un fel sau altul, au garantat moral această Administrație. Între acești garanţi se vor număra mari nume ale culturii românești. Umbra incriminatoare nu se întindea doar asupra celor care au cochetat cu dreapta extremistă (legionară sau cuzistă) ci și asupra celor care în momentul de criză intensă generat de Mișcarea Legionară s-au îndreptat către Carol al II-lea, considerat ca o soluție salvatoare. Unii dintre cei care au avut contacte mai mult sau mai puțin vizibile cu această dreaptă , sau înţeleseseră rapid care urma să fie cursul istoriei în România, cum au fost Cioran sau Eliade, Constantin Virgil Gheorghiu sau Vintilă Horia, Eugen Ionescu, Brâncuși sau Enescu și mulţi alţii, un șir nesfârșit de fapt, au rămas în Occident. Unii au rămas aflându-se deja acolo, alţii au profitat de ultimele canale rămase deschise – de la burse de studiu oferite de puținele Institute Culturale care funcţionau încă la Bucureşti până la asumarea proprie a aventurii ce o presupunea o emigrare voluntară. Doar minţile foarte lucide și norocoșii puteau lua această hotărâre, dacă ne gândim că până la abdicarea silită a Regelui Mihai, atmosfera era atât de confuză şi atât de plină de promisiuni și speranțe care s-au dovedit a fi cumplit de nefondate, încât asistăm la fenomene culturale uluitoare. Apăreau reviste culturale de tot soiul, asistăm la o renaștere a avangardei literare și artistice (Gherasim Luca și Trost au apărut atunci în plină forță), asociațiile de tip occidental ori de tip sovietic co-existau, aveau loc manifestații publice de diferite orientări politice, forțele de represiune ale statului erau când timide, când excesive, existau ziare și polemici în ziare, la parăzi și defilări portretele liderilor occidentali și cele ale lui Stalin stăteau zâmbitoare în șir, veghind la bizara evoluție a unei ţări care fusese în aceeași tabără şi cu Axa și cu Aliaţii, care pierduse și câștigase războiul, care pierduse și recâștigase în parte ce i se răpise teritorial, căreia i se promisese păstrarea orânduirii de stat și suferea în fiecare zi o golire de conținut a acestei orânduiri. Ziarele erau pline de atacuri la persoanele care trebuiau să fie înlăturate din viața public, ori, mai mult, înlăturate și pedepsite. Tot aceleași ziare erau gazde ospitaliere pentru mărturisirile de credință ale acelor nume publice care aveau o putere de convingere şi care treceau în tabăra învingătorilor. Totul a căpătat altă dimensiune prin abdicarea forțată a regelui Mihai I. Preluarea puterii de către marionetele Moscovei a fost rapidă, surprinzătoare pentru cei care credeau în regulile democrației și mai ales în puterile democratice ce făcuseră promisiuni, dovedite acum cu totul nefondate. Instituţiile statului fuseseră deja cucerite prin mișcări de cadre făcute cu ajutorul campaniei de de-fascizare care se chema fie epurare, fie reformare, fie restructurare fie oricum altcumva.

Presa a fost supusă unui regim de control editorial și economic strict. Au urmat editurile. Iniţiativa privată în domeniul culturii a fost suprimată. Climaxul crizei s-a manifestat prin două feluri de arestări – a persoanelor și a cărţilor. Pentru „arestarea” cărților s-a întocmit un Index al titlurilor ce trebuie scoase din toata bibliotecile publice. Cele mai multe dintre aceste titluri aparțineau culturii naționale dar au fost incluse și enorm de multe titluri din cultura universală. Am avut în mână un asemenea Index. Probabil că nu a fost o singură ediţie. Criteriile au fost schimbătoare, uneori fără noimă, alteori cu țintă precisă, măruntă şi chiar personală. Au fost interzise cărţi de filosofie, literatură, istorie, știință şi, desigur şi multă maculatură de propagandă. A avut loc o acțiune directă de epurare a bibliotecilor dar şi a fondurilor de carte private (spre exemplu, Fondul de carte de la Blaj), trecându-se la distrugerea fizică a cărţilor. E drept, chiar incendiate, cărţile lui Sadoveanu au rămas în circulaţie și la dispoziţia celor voiau să le citească, cărţile lui Blaga au fost interzise, distrugerea lor fiind un fapt ce decurgea din interzicere. Un alt exemplu semnificativ poate fi soarta cărţilor lui Lucrețiu Pătrășcanu, un proeminent lider al noii puteri, care după arestarea autorului au intrat în lista lucrărilor interzise, alături de titlurile aparţinând adversarilor săi ideologici. Pe lista neagră se găseau cărţile lui Titu Maiorescu, Octavian Goga, Eugen Lovinescu – mai tot fondul de valoare certă al culturii naţionale.

Iar lista victimelor din rândul oamenilor de cultură este lungă dar pentru a înțelege că nimic nu stătea în calea tăvălugului noii puteri, trebuie să amintim nume ca istoricul Gh. Brătianu, scriitorul Vasile Voiculescu, filosoful Mircea Vulcănescu, teologul Vladimir Ghika. Sunt nume emoţionante prin semnificaţia lor dar ele nu sunt decât o frântură din marele gheţar care a fost represiunea intelectualilor, a oamenilor de cultură din România. Mulţi au fost interziși ca autori, amintim pe Lucian Blaga şi Tudor Arghezi, deşi, cel puțin Arghezi a avut o atitudine deschisă împotriva alianței cu Germania, deci nu putea fi acuzat de fascism. Dar nu i s-a iertat colaborarea postbelică la ziarul țărănist „Naţiunea”.

Noul regim suferea de convulsii interne, iar acestea își găseau imediat reflexul în lista interzicerilor. De fapt, asistăm la localizarea unor conflicte din lumea culturii sovietice, polemica dintre revistele „Zvezda“şi „Moskva” este copiată, parcă, de conflictul dintre revista „Steaua” şi „Gazeta literară”. Nu erau simple polemici literare, deoarece o cronică, o părere negativă reluată în oficiosul de partid ducea la aruncarea în neant a scriitorului. Aşa s-a întâmplat în cazurile Alexandru Jar sau Ion Caraion, oameni declaraţi de stânga dar imprudenți sau chiar naivi. Mulțimea celor aflați în închisori era întrecută doar de mulțimea celor cu domiciliu forțat sau cu interdicție de publicare. Toate aceste nume însemnau cărţi interzise la care se adăugau cărţile interzise în general. Erau interzise cărţile lui Stere, Xenopol, Densușianu, Hortensia Papadat Bengescu, Anton Holban, chiar și Ionel Teodoreanu. Toată această reprimare a cărţilor era un pas hotărât pe calea unei Revoluţii Culturale. O revoluţie care a refuzat intrarea în țară a operelor lui Brâncuși, care a ciuntit zdravăn opera lui Eminescu, o revoluţie care așeza pe piedestalul gloriei literare pe A. Toma , Theodor Neculuță ori Marcel Breslașu voind să arunce la lada de gunoi a culturii operele tuturor celor care nu intrau în tiparul variabil al “noii culturi”. Cea mai importantă specie culturală a devenit critica. Critica înţeleasă ca instituţie de “igienizare” a mediului cultural. Creaţia, cercetarea, sinteza nu sunt luate în considerare decât în măsura în care sunt angajate şi militante. Revoluţia culturală era pe cale să triumfe. Energiile sale se epuizează odată cu „Declaraţia din Aprilie” şi „Amnistia deţinuţilor politici,” anunţate în anul 1964 de Gheorghiu- Dej, care începuse desprinderea de politica Moscovei.

Urmează un răgaz. Un răgaz scurt dar decisiv pentru viitorul culturii româneşti.

Eugen Uricaru

Scriitori excluşi din motive politice

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice

Caragiale

Ideea de a pedepsi creatorii şi operele acestora care nu convin unor conjucturi a intrat în arsenalul politicului de multă vreme. Epoca modernă a adus o accentuare a grijei politicului pentru supravegherea libertăţii cuvântului, a autorului şi îndeobşte a influenţei operei scrise asupra societăţii.

Dacă în Evul Mediu lista cărţilor interzise cădea în seama Bisericii, epoca modernă a introdus instituţia cenzurii într-o formă dură sau mai precaută ca un instrument preţios al guvernării. Napoleon Bonaparte este cel care instituie cenzura înaintea publicării aceasta căpătând forme din ce în ce mai subtile şi mai eficiente, trecându-se, cu vremea, până la cenzurarea autorilor ca persoane publice sau chiar private.
Formele și căile de aplicare ale cenzurii ţin de interesele, deprinderile şi fanteziile cenzorilor. Lucrarea lui Petru Maior care se referea la istoria românilor era declarată bună de incendiat iar autorul de atârnat în ştreang. Cartea a fost supusă prohibiţiei dar autorul şi-a continuat lucrarea sa de luminare, încă nu se ajunsese la isprăvile în domeniu ale secolului al XX-lea. Efortul intelectualilor români de a crea o cultură naţională scrisă au atins un nivel critic odată cu anul revoluţionar 1848 şi în perioada ce a urmat. Bălcescu este poate autorul emblematic al vremii acesteia cuprinsă de idei și energii noi. Bălcescu a trebuit să plece din ţară din motive politice iar opera sa să fie pusă în circulaţie după ani şi ani.

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga

Epoca imediat următoare a fost aceea a exploziei marilor clasici, cei care au făurit limba literară și au alcătuit fondul culturii scrise româneşti. Ceea ce s-a întâmplat în acei ani ne arată cu prisosinţă că politicul a fost foarte atent în a controla influenţa asupra autorilor şi scrierilor acestora. Eminescu şi Caragiale sunt ilustrativi pentru a înţelege cum mergeau lucrurile în societatea modernă românească. Dacă ne referim la cazul Petrino, un atac direct la Eminescu, tribulaţiile sale ca amploaiat minor, viaţa chinuită de jurnalist, publicarea tardivă şi din chetă amicală a singurului său volum de versuri, sfârşitul înconjurat de mister, toate acestea nu pot să nu fie puse în paralel cu extraordinarele sale analize asupra soartei românilor din ţinuturile aflate sub ocupaţie străină, fie că e vorba de Imperiul ţarist, fie de Imperiul habsburgic. Activitatea sa în Societatea “Carpaţii”se afla sub stricta supraveghere a agenţilor austro-ungari de la Bucureşti, articolele publicate în „Timpul” au stârnit o agitaţie agresivă la adresa sa, invidiile literare sau mondene au alimentat din plin formele indirecte sau directe de persecuţie.

I.L. Caragiale, prietenul hâtru al poetului, a avut mai mult noroc datorită averii Momuloaiei, o rudă nu foarte apropiată dar şi simţul acut al realităţii. Procesul deschis de Caion, boicotarea pieselor, atacurile furibunde din presă, eşecul continuu în a-şi găsi o soluţie de supravieţuire financiară, un eşec anunţat, l-au determinat să se auto-exileze. Un exil unde suferea pentru România, mult mai mult şi mai profund decât mulţi dintre cei rămaşi acasă. Dovadă stă excepţionalul său eseu „1907 – Din primăvară până în toamnă”.

Tudor Arghezi

Tudor Arghezi

Societatea românească evolua, se moderniza. Atenţia acordată autorilor şi operelor acestora devine tot mai mare, aceştia devenind, printre altele, obiective de supraveghere a autorităţilor prin mijloace specifice. Aşa se face că marele prozator Ioan Slavici, cunoscut pentru poziţia sa anti-ţaristă, considerând că orice alianţă cu Rusia nu va duce decât la un dezastru naţional, iar argumentaţia sa se baza pe procesul de deznaţionalizare a românilor din Basarabia şi pe raptul celor trei judeţe din sudul acesteia, în urma războiului din 1877. Marele patriot român Ioan Slavici este arestat imediat după intrarea ţării în război alături de Antantă, iar manuscrisele sale sunt confiscate şi au dispărut fără urmă. Slavici nu era singur pe poziţii de adversitate faţă de o intrare în război alături de Rusia. Constantin Stere, era o altă voce puternică, Tudor Arghezi şi Petre Carp, politicianul redutabil erau în aceeaşi tabără. Dezastrul militar, în urma absenţei totale a sprijinului militar promis de Rusia şi Franţa, urmat de Pacea de la Buftea, a creat o stare de cumplită deznădejde în populaţia zonei ocupate. Inamicul a organizat o administraţie militară iar aceasta, printre altele, a decis publicarea unei gazete la care, fireşte, au colaborat şi Arghezi şi Slavici. Miraculosul sfârşit al războiului prin care Antanta a ieşit învingătoare fără ca nici un soldat al ei să fi pus piciorul pe pământ german, a salvat România. Comportamentul Rusiei, democratice întâi şi bolşevice apoi, a demonstrat din plin că previziunile şi avertismentele lui Slavici, Arghezi, Stere şi a tuturor celor care vedeau ameninţarea unui Imperiu primitiv, în criză şi cu porniri cuceritoare, erau întemeiate. Dar istoria se scrie cu fapte nu cu avertismente ori ipoteze. Slavici şi Arghezi au fost judecaţi şi condamnaţi de un Tribunal de Război. Cert rămâne faptul că manuscrisele lui Slavici au fost distruse, că Arghezi a trebuit să aştepte aproape zece ani până va publica prima sa carte de poezii, că marginalizarea lui Stere a căpătat dimensiuni punitive.

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu

Dar nu era decât începutul. România intrase pe cursul vijelios al modernizării sale, lupta politică pentru preluarea puterii și mai cu seamă pentru alinierea ţării unui curent politic autoritar care se instaurase în Italia și care urma să triumfe sub Adolf Hitler în Germania, înfruntarea dintre vechile și noile partide devenea acută. Pentru prima dată se recurgea la populism, la demagogia cea mai pură, pentru prima dată violenţa fizică își făcea loc pe scena politică. Asasinatele, hărţuielile fizice, atacurile imunde din presa din ce în ce mai polarizată au devenit instrumente politice predilecte. Cel mai grav fapt s-a petrecut atunci când regele Carol al II-lea a luat decizia ca Statul să răspundă la terorism cu terorism de stat. Controlul asupra opiniei publice a devenit esenţial, întâi din motive electorale, şi până la instaurarea dictaturii, alegerile au fost mai dese decât recoltele, apoi din nevoia de adeziune totală a societăţii la stăpânire. În aceşti ani tulburi s-au aprins ruguri din cărţi. Au fost stigmatizaţi scriitorii evrei, amintim de Mihail Sebastian ş.a. şi cei declarați „jidoviţi”. Mihail Sadoveanu a fost o ţintă predilectă. Nicolae Iorga a fost asasinat. Ca el Petre Andrei sau Virgil Madgearu. După o scurtă perioadă de modernitate, cu extrema sa de avantgardă, cultura a intrat sub obrocul unei cenzuri declarate dar şi a uneia nedeclarate, constând în presiuni asupra opiniei publice prin care se stimulau valorile democraţiei şi influenţele culturii occidentale. Eugen Lovinescu și opiniile sale privind sincronismul cultural nu erau agreate. Nu era decât semnul că politicul decisese că opinia publică devenise un obiectiv de prim rang și că nu putea fi lăsată în libertate. Germania şi Italia, în care nazismul şi fascismul cuceriseră puterea dădeau tonul. Intelectualii de stânga sunt arestaţi, consemnaţi la domiciliu ori internaţi în lagăre. Mă refer la Petre Pandrea, Lucreţiu Pătrăşcanu, Petre Andrei ş.a. Cei de dreapta pleacă, sub diferite forme, în străinătate.

Când războiul real se va fi încheiat, cel dus împotriva cărţilor va continua cu o mai mare vigoare.

Eugen Uricaru