23
October , 2017
Monday
De-a lungul timpului, statul sârb a dus o neîncetată politică de deznaţionalizare în legătură cu ...
Se desfășoară intens pregătirile pentru cel de-al 15-lea Summit Economic Eurasia organizat de către ...
Monarhi europeni În cea mai mare parte a istoriei sale, omenirea a fost supusă autorităţii monarhice. ...
Criza economică a afectat economiile ţărilor întregii Europe, implicit pe ale celor din zona Balcanilor. ...
Cea de-a 49-a ediţie a Conferinţei de Securitate de la München, desfăşurată la începutul lunii ...
Ca întotdeauna pe parcursul istoriei omenirii, nu a fost nevoie decât de o scânteie pentru ...
Angajatorii, încântaţi de români [caption id="attachment_5820" align="alignleft" width="300"] Prezenţă masivă la târgurile de joburi[/caption] În ciuda tonului ...
[caption id="attachment_3996" align="alignleft" width="300"] Conferinţa internaţională cu tema „Întărind excepţia culturală în Europa de mâine”, ...
Milionarul Paul Lister: „A venit momentul să ofer ceva în schimb României” Moştenitorul unui imperiu al ...
Urmaşii marilor politicieni ai lumii au fost mereu în centrul atenţiei opiniei publice. În timp ...
Biserica şi Banca Naţională, două instituţii fundamentale pentru poporul român, şi-au dat mâna pentru a ...
Criza a lovit Spania fără milă: aproape 6 milioane de şomeri, peste 100.000 de oameni ...

Articole din categoria ‘Mai actual ca oricând’

Pieţele mişcă astăzi roata Istoriei

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Pieţele mişcă astăzi roata Istoriei

Statele Unite şi Franţa, două mari centre ale lumii occidentale, una – superputere absolută, cealaltă – prin excelenţă redutabil focar intelectual şi civilizaţional, s-au confruntat relativ recent cu o importantă sfidare democratică: alegerea, prin vot universal, a şefului statului. Mai puţin pasionant, poate, decât desfăşurarea competiţională a scrutinului, dar mai profund în semnificaţii este faptul că, în aceste alegeri, nu s-au confruntat tradiţionalele ideologii/curente/ partide dreapta-stânga, conservatori-liberali, republicani-democraţi sau creştin democraţi-social democraţi, nici măcar populişti, ecologişti sau alte formaţiuni mai noi, ci mondialişti si naţionalişti (cele două tabere având, desigur, şi felurite alte denumiri). Au murit oare ideologiile – să le zicem – tradiţionale, sau, mai general, dar şi mai dramatic punând problema: să fie oare pe moarte ideologiile? 

Populismul, un „cuvânt-valiză” 

Dealtfel, de la apariţia lor, în timpul Revoluţiei Franceze, ideologiile şi orientările politice clasice, dreapta şi stânga, s-au structurat şi au convieţuit confruntându-se vreme de câteva secole, până când, de la un moment dat, puritatea lor ideologică a început să se dilueze, să se altereze şi să devină mai difuză, iar diferenţele dintre ele au început, şi ele, să se estompeze. Discreditarea comunismului a avut efecte catastrofale în ce priveşte delimitarea riguroasă de altădată a liniei frontului între cei doi principali protagonişti ideologici mondiali. Iar în prim planul scenei a început să se îmbulzească, ambiţionând să se instaleze în locul considerat vacant al anacronicelor formaţii de dreapta şi de stânga, o adevărată ciupercărie ideologică animată de programe pe cât de atrăgătoare, pe atât de vagi şi de nerealiste. Vedeta acestui val ideologic promiţător al neoutopiilor postcomuniste, cum le-am putea numi, este, fără discuţie, populismul. Termen mai degrabă ambiguu decât cu multe înţelesuri, şi utilizat până la devalorizare, dar care s-a impus temeinic în discursul politic, mediatic şi academic. Un „cuvânt-valiză”, cum ar zice francezii, adică bun la toate, în care poţi băga mai tot ce vrei ca înţeles. Politologul Michel Hastings de la Universitatea din Lille îi compunea acest tablou: „Mai întâi, imaginarul unui popor bun din născare, ceea ce îţi îngăduie să-i stabileşti duşmanii (elite mondializate, intelectuali cosmopoliţi, străinii); apoi, ideea că poporul e suveran, deci că trebuie să-l asculţi atunci când se exprimă direct; de asemenea, ideea că doar cultura populară este depozitară adevăratelor valori, de unde elogiul frecvent al autohtoniei, al naţionalului, al tradiţiilor, pe scurt al „ţării reale”; în sfârşit, postulatul potrivit căruia şeful şi partidul întruchipează unitatea poporului şi de aici îşi extrag legitimitatea de natură carismatică”. Pe această temelie comună, populismele pot cultiva felurite singularităţi naţionale în funcţie de context politice, de raporturi de forţe, de sisteme partinice şi de alte trăsături culturale. Orice om ce priveşte clivajul dreapta-stânga, remarca acelaşi autor, fenomenul populist poate părea paradoxal, fiind pe de o parte asociat cu o radicalizare a dreptei, iar pe de alta cu nemulţumirile şi revoltele populare proprii stângii. Remarcabila „plasticitate ideologică” a populismului (acum se spune, tot mai frecvent, populismelor) face ca sub această flamură ideologică neproclamată explicit să se regăsească deopotrivă Administraţia Trump şi Kremlinul lui Putin, Brexitul, Polonia lui Kaczynski şi Ungaria lui Orban, Frontul Naţional din Franţa şi partide similare ca orientare din alte ţări vesteuropene, regimuri latino-americane, partial şi din lumea islamică şi asiatică. 

Secolul XX şi-a devorat ideologiile nocive 

Aşa cum Nicolae Iorga vorbea despre „Bizant după Bizant”, filozoful Pierre-Henri Tavoillot de la Universitatea Paris-Sorbonne vorbeşte despre „ideologiile de după sfârşitul ideologiilor” şi porneşte de la constatarea că secolul XX a fost nu doar leagănul, ci şi un „consumator” (sau mai degrabă am zice devorator) al acestor forme de gândire. După 1989, contrar diverselor scenarii în vogă, democraţia liberală de piaţă nu şi-a instaurat domnia absolută, nu s-a produs nici o revenire masivă la religie, dar nici ecologia sau „indignaţionismul” din societăţile de consum nu s-au instalat în prim-planul lumii ideilor. Cert este un lucru, susţine autorul francez: 1989 a încheiat un capitol de istorie şi anume, epoca domniei ideologiilor războinice şi totale (şi explicitează: „comunismul, dar şi fascismul, rasismul, naţionalismul au fost protagoniştii principali”). Despre sfârşitul ideologiilor a început să se vorbească imediat după război, în euforia păcii abia aşezate, de către scriitorul francez Albert Camus şi sociologul american Daniel Bell, apoi de mulţi alţii, care au dat expresie deziluziilor generale faţă de promisiunile şi speranţele neîmplinite.  

Dupa 1989, şi ecologia a cunoscut o ideologizare crescândă, dar fără a atinge nivelul forţei ideologice a ideologiilor dominante ale secolului XX. Ea s-a instalat însă, între cele patru ideologii emergente sau poate „tentative de ideologii”, cum le numesc scepticii, la început de secol XXI: neoliberalismul, fundamentalismul, ecologismul şi „indignationismul”. De ce le numesc unii teoreticieni „tentative de ideologii”? Pentru că nu reuşesc să se impună într-atâta încât să devină „o forţă materială” (cum ar fi spus Marx) şi pentru că nu promit „un viitor radios”, aşa cum vor dintotdeauna masele. Or, o ideologie, ca şi o religie, trebuie să dăruiască celor ce cred în ea speranţă de viitor. (C. V.) 

 

Crima organizată împânzeşte Balcanii

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Crima organizată împânzeşte Balcanii

Crima organizată a ajuns la niveluri fără precedent, iar amestecul ei în decizii politice alarmează opinia publică. Rulând sume imense şi influenţând în multe cazuri evoluţia statelor, reţelele de traficanţi sufocă Balcanii şi fac Occidentul să privească cu maximă suspiciune rezultatele eforturilor – altfel reale – ale acestor state de a se securiza. Criza financiară actuală, precum şi corupţia larg răspândită în Balcani vor asigura din plin „capital uman” disponibil pentru „a investi” în traficul cu narcotice. Acesta este legat de imigraţia ilegală, prostituţie şi traficul cu arme. O analiză a publicaţiei „World Press Review”, cu sediul la New York, a plecat de la cercetarea Interpol privind traficul cu heroină, în care sunt utilizate două rute principale – ruta balcanică, ce trece prin Europa de Sud-Est şi „Drumul mătăsii”, care trece prin Asia Centrală – pentru a ilustra magnitudinea, implicaţiile şi efectele fenomenului.

REŢELELE DE CRIMĂ organizată nu doar aduc profituri uriaşe, ci au ajuns să deţină o asemenea putere încât îngrijorează întreaga lume prin posibilitatea de a se amesteca în decizii majore – economice, politice, sociale, financiare – ale ţărilor. Statele balcanice rămân, din această perspectivă, extrem de vulnerabile.

Industria imigraţiei ilegale din regiunea balcanică se bazează în principal pe o reţea extinsă de relaţii interpersonale între cei implicaţi în transport, logistică şi domeniul imobiliar, împreună cu traficanţi proeminenţi de stupefiante şi de arme, care sunt de asemenea implicaţi în imigraţia în masă a unor străini fără documente. Ruta balcanică este împărţită în trei sub-rute: ruta sudică, ce trece prin Turcia, Grecia, Albania şi Italia, ruta centrală, prin Turcia, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Slovenia, iar apoi fie spre Italia, fie spre Austria şi ruta nordică, ce trece prin Turcia, Bulgaria şi România, spre Austria, Ungaria, Cehia, Polonia sau Germania. Punctul de ancorare pentru ruta balcanică este Turcia, care rămâne o zonă temporară majoră şi un traseu de transport pentru heroina destinată pieţelor europene, în principal din raţiuni geografice.

Ruta balcanică este principala legătură terestră dintre Asia şi Europa. În fiecare an, pe această rută trec circa două milioane de camioane, 300.000 de microbuze şi 6 milioane de automobile. Având în vedere amploarea schimburilor comerciale legale pe ruta balcanică şi faptul că este nevoie de câteva ore până la o zi pentru a controla un camion, este practic imposibil să fie contracarate aceste activităţi prin metodele vamale obişnuite şi ale poliţiei. Se estimează că doar unul din 50 de camioane este de fapt verificat la frontiera majorităţii ţărilor din Europa de Sud-Est.

Punctul vamal Gurbulak este principala trecere folosită de traficanţi, având în vedere că se află pe autostrada care leagă Extremul Orient de Turcia, iar apoi de cea care merge din Turcia spre Bulgaria şi în Europa. Potrivit cercetătorilor de la „FLARE Network”, asociaţie europeană a societaţii civile care luptă împotriva crimei organizate, punctul Gurbulak este traversat zilnic de mii de vehicule, printre care circa 20.000 de camioane. În plus, triburile semi-autonome kurde din regiunea tri-frontalieră Turcia-Iran-Irak cer taxe pentru toate traficurile ilicite – narcotice, combustibil sau persoane – facilitând transporturile de acest fel. Efectele acestei „caracatiţe” sunt agravate de faptul că oficiali locali corupţi sunt implicaţi în sistem în schimbul unor comisioane, asigurând un flux constant de droguri. Odată intrate pe teritoriul turc, transporturile mari, majoritatea provenind din Afganistan, via Iran, se îndreaptă spre regiunea metropolitană a oraşului Istanbul, o extindere urbană cu peste 15 de milioane de locuitori, produsul ilegal fiind descărcat în depozite şi direcţionat spre Europa. Se estimează că 37% din întreaga cantitate de heroină afgană – 140 de tone metrice (mt) – pleacă din Afganistan de-a lungul rutei balcanice. Cea mai mare parte din heroina interzisă în lume este confiscată de-a lungul acestei rute.

Persoanele responsabile pentru ruta de la frontierele iraniene până în Balcani sunt turci cunoscuţi local subt numele de „Babas” (tată), care au acces la un număr mare de subordonaţi care lucrează non-stop pentru ei (şoferi, furnizori de logistică, proprietari de depozit, facilitatori de spălare de bani). Relatări din presă au estimat că aproximativ 25.000 de persoane lucrează full-time în acest comerţ ilicit în ţară şi au o reţea care ajunge la sute de oraşe şi sate de-a lungul „rutei heroinei”.

Traficul cu stupefiante are serioase implicaţii internaţionale. Acest lucru a devenit vizibil public atunci când directorul executiv al Biroului ONU pentru Droguri şi Criminalitate (UNODC), Antonio Maria Costa, a susţinut o declaraţie care a făcut înconjurul lumii: banii proveniţi din droguri ilegale au salvat de la colaps sectorul bancar! Costa a spus că a văzut dovezi că veniturile crimei organizate au fost „singurul capital de investiţii lichide” disponibil unor bănci aflate la un pas de colaps. Astfel, ruta balcanică a heroinei, în afară de a fi traseul unui comerţ ilicit multimiliardar în dolari, este de asemenea generatoare de profit indirect pentru corporaţii prospere pe piaţa… legală, cum ar fi băncile, ceea ce face din întreaga problemă a combaterii traficului de droguri una extrem de complicată, ce nu poate fi abordată prin măsuri convenţionale.

LEGĂTURI PRIMEJDIOASE”. Este important de menţionat faptul că inelele prostituţiei ilegale organizate din Balcani sunt direct legate de narcotice. Traficul de persoane spre Europa, via Turcia, se bazează pe o linie de asamblare „de tip Ford”, spune specialistul în securitate turc şi profesor universitar Ahmet Icduygu, şi implică grupuri de traficanţi – aşa-numiţii „kacakcilar” – care asigură, fiecare, trecerea imigranţilor de la o frontieră la alta, dintr-un oraş în altul. Poliţia şi Directoratul de analiză privind criminalitatea organizată din Grecia, spre exemplu, au analizat multitudinea de reţele de trafic cu fiinţe umane care operează în ţară şi la nivel regional şi au concluzionat că toate sunt interconectate prin mai multe persoane sau grupuri care operează ca noduri de informare şi facilitare a traficului. La rândul lor, aceste persoane sunt legate de figuri proeminente din mai multe ţări şi astfel sunt capabile să influenţeze sfere politice sau economice şi în multe cazuri se sustrag legii. Un moment răsunător şi relevant pentru amplitudinea fenomenului a fost apariţia în presa greacă, în 2011, a unor scurgeri ale unui raport secret al serviciului de informaţii din această ţară, care a identificat o reţea de persoane legate de industria imigraţiei ilegale ce au finanţat ONG-uri pro-imigraţie pentru a manipula opinia publică să accepte introducerea masivă de imigranţi ilegali în ţară. Documentul a menţionat o reţea de tranzacţii monetare ilicite menite să controleze anumite sectoare ale economiei locale şi să pătrundă în straturi ale societăţii pentru a câştiga o influenţă politică clară. De altfel, din 2008, Grecia a fost punctul de intrare principal pentru imigranţii ilegali spre UE. Între 400.000-500.000 de imigranţi ilegali din state asiatice şi africane se află în prezent în Grecia, majoritatea ţintind Europa de Nord.

Toate aceste date relevă o dată mai mult că reţelele de crimă organizată „se reinventează”, rulează sume impresionante, beneficiază de resurse şi sisteme sofisticate de operare şi, folosind flagelul corupţiei, fac încercări de a se infliltra în „legalitate”, reuşind, cu destul succes uneori, să acţioneze la vârfuri decizionale greu de… atins cu legea. Problema a devenit, astfel, una majoră pentru întreaga zonă a Balcanilor.

România, în prim-planul Strategiei Dunării

Reporter: editura March - 21 - 2011 Comments Off on România, în prim-planul Strategiei Dunării

Aducerea Dunării la cel mai mare potenţial posibil, transformarea ei într-o cale de transport ecologică şi modernă este una dintre priorităţile Uniunii Europene, iar faptul că Ungaria, ţară traversată de marele fluviu, se află la preşedinţia forului european a dat un nou impuls planurilor şi proiectelor din acest segment.

Strategia prin care Dunărea va deveni, în următorii ani, o zonă tot mai prosperă şi mai eficientă economic include patru axe principale: conectivitate, protecţia mediului, creşterea prosperităţii şi buna guvernare. Acestea includ toate domeniile vizate de viitoarea dezvoltare a fluviului. La nivelul UE s-a stabilit ca fiecare dintre statele riverane să aibă responsabilitatea coordonării unor domenii prioritare, României revenindu-i transportul (partea de navigabilitate – împreună cu Austria), promovarea culturii şi turismului (împreună cu Bulgaria), managementul riscurilor (împreună cu Ungaria). În calitate de coordonator, ţara noastră va dirija punerea în aplicare a Strategiei, stabilind un  program de lucru şi identificând sursele de finanţare, în colaborare cu celelalte state implicate şi cu alţi parteneri, inclusiv ONG-uri şi mediul privat.
În calitatea ei de mare axă fluvială a Europei, Dunărea este un obiectiv de maximă importanţă pentru Comisia Europeană. Potenţialul de dezvoltare al zonei este uriaş. Din bazinul fluviului fac parte Germania (Baden-Wurttemberg şi Bavaria), Austria, Slovacia, Cehia, Ungaria, Slovenia, România şi Bulgaria înăuntrul Uniunii, şi în afara ei Croaţia, Serbia, Bosnia Herţegovina, Muntenegru, Republica Moldova şi părţi ale Ucrainei. Toate acestea înglobează circa 200 de milioane de locuitori, dintre care 75 de milioane trăiesc în zonele riverane. În aceste condiţii, oportunităţile de dezvoltare oferite de Strategia Dunării se referă la transport, prin coridorul de transport transeuropean VII – TEN – T Dunărea reprezentând o axă prioritară în interiorul Uniunii Europene, la refacerea infrastructurii portuare şi a şenalului navigabil, la utilizarea noilor tehnologii şi a „sistemelor verzi”, inovare şi cercetare în beneficiul dezvoltării durabile, la sisteme şi tehnologii noi pentru societatea informaţională a viitorului, la investiţii în protecţia mediului, protejarea biodiversităţii, dezvoltare rurală şi protecţia împotriva riscului producerii de fenomene extreme.
Cadrul actual de cooperare regională în bazinul Dunării acoperă domenii precum navigaţia, prin intermediul Comisiei Dunării, protecţia mediului,  prin Comisia Internaţională pentru Protecţia Dunării, cooperarea între regiuni, prin ARGE Donaulander şi turismul, prin Comisia Turismului din Regiunea Dunării.

Eforturi concretizate
Strategia Dunării, în cadrul căreia România are un aport semnificativ şi un interes justificat, este rezultatul unor eforturi care datează de mai mulţi ani. Pe 10 martie 2009, în Parlamentul European era iniţiată o declaraţie scrisă privind „crearea unui grup de lucru pentru elaborarea şi implementarea Strategiei privind Dunărea”. Documentul prevedea ca principal obiectiv plasarea Deltei Dunării printre priorităţile Parlamentului European şi ale Comisiei Europene. La 19 iunie 2009, Consiliul European de vară de la Bruxelles solicita Comisiei Europene să pregătească Strategia privind Dunărea până la sfârşitul anului 2010, urmând ca în prima jumătate a anului 2011 documentul să fie semnat de liderii celor şase ţări riverane. „Viitoarea Strategie privind Dunărea se va concentra pe transporturi, mediu şi dezvoltare economică şi va fi elaborată până la sfârşitul anului 2010”, declara, la momentul respectiv, comisarul european pentru politică regională Danuta Hubner, care a prezentat priorităţile generale şi calendarul initiaţivei la care participă ţările membre UE riverane Dunării: Austria, Bulgaria, Germania, România, Slovacia şi Ungaria.
La rândul ei, în august 2009, România a anunţat constituirea unui grup de lucru interministerial pentru elaborarea şi implementarea Strategiei UE pentru regiunea Dunării, coordonat de Ministerul Afacerilor Externe, la nivel politic şi de Ministerul Dezvoltării Regionale, la nivel tehnic. Obiectivul grupului de lucru era definirea contribuţiei României la elaborarea Strategiei europene privind Dunărea, precum şi asigurarea unei viziuni generale coerente şi corelate intersectorial privind programele şi proiectele ce vor fi realizate în baza acestei Strategii.
Implementarea efectivă a Strategiei Dunării va fi o foarte bună ocazie pentru România să-şi aducă aportul la dezvoltarea generală a Uniunii Europene, dar şi să pună temeliile naţionale ale unei dezvoltări durabile ce nu poate exclude fluviul Dunărea.

„România are o viziune clară în ceea ce priveşte Strategia Dunării: aceasta trebuie să fie o strategie durabilă, verde, bazată pe noi tehnologii, pe inovare şi care să ducă la creşterea calităţii vieţii cetăţenilor români” (Teodor Baconschi, ministrul Afacerilor Externe)

România – Schengen, un incident de parcurs, cu implicaţii mai largi

Reporter: editura February - 21 - 2011 Comments Off on România – Schengen, un incident de parcurs, cu implicaţii mai largi

Moment al adevărului, la mai puţin de cinci ani de la intrarea României în Uniunea Europeană, 1 ianuarie 2007: Franţa şi Germania “sugerează” amânarea includerii încă noilor veniţi în UE, România şi Bulgaria, în Spaţiul Schengen. N-ar fi, pentru Bucureşti, un eşec de proporţiile amânării intrării în NATO şi UE, cum susţin unii, dar nici prea agreabil nu este. Efectele negative de ordin practic nu sunt nemaipomenite, dar gestul franco-german – ca să-i luăm partea profitabilă – îndeamnă la o discuţie mai largă privind poziţionarea mai exactă a României în UE. Care e locul şi prestaţia Bucureştiului în UE? Ce relaţii cu partenerii de Uniune şi cu centrul de la Bruxelles avem? Cât de eficientă este politica europeană a României şi care este forţa ei de negociere?

Ce ar însemna amânarea

În Spaţiul Schengen nu mai există controale între frontierele interne ale statelor membre, ci doar o frontieră externă, unde controalele se fac după reguli clare în materie de vize, migraţie, azil etc. A călători prin Spaţiul Schengen, cetăţean al unui stat membru fiind, este aşa cum ai călători prin propria ţară, cu indiferent ce document de identitate valabil. Dar britanicii, irlandezii şi ciprioţii, cetăţeni, aşadar, ai unor state membre ale UE, nu beneficiază de facilităţile Schengen, căci ţările lor nu au aderat la acest spaţiu, şi nu se arată prea nemulţumiţi.

La nivelul cetăţeanului, însă, apartenenţa sau nu la Spaţiul Schengen oricum se resimte. Pe teritoriul unui stat din Spaţiul Schengen nu se poate sta mai mult de 30 sau 90 de zile dacă nu-ţi justifici prin acte prezenţa. Şi mai afectaţi sunt cetăţenii români ce vor să muncească în străinătate, mai precis în Spaţiul Schengen, căci, fiind în Schengen, eşti mai uşor angajat şi altfel îţi negociezi contractele de muncă şi beneficiile ce derivă din ele (asigurările de sănătate, sociale). Şi firmele au mai multe bătăi de cap, căci transporturile comerciale sunt supuse controlului la vămi. Fără Schengen, la trecerea frontierelor în acest spaţiu, şi persoanele, şi mărfurile au mai mult de aşteptat la controale. În sfârşit, unii mai susţin că dacă intrăm în Schengen, şi vizele pentru SUA ar fi mai uşor de obţinut.

Neaderarea la Schengen nu este un semnal bun nici pentru mediul de afaceri străin, căci posibilii investitori ar putea deveni mai neîncrezători, mai prudenţi. Experţi guvernamentali de la Bucureşti susţin că amânarea adertării la Schengen ar avea, însă, implicaţii legate mai degrabă de imaginea ţării, nu de economie. Şi totuşi, este vorba şi de un impact psihologic, de slăbirea încrederii în România, ceea ce se poate traduce şi prin reducerea investiţiilor străine directe. Dar impactul asupra economiei nu va fi măsurabil, pentru că oamenii de afaceri circulau liber şi până acum, opinează alţi specialişti.

România şi „motorul” franco-german

Unde se află România (şi Bulgaria) în UE, acum, când aşteaptă în pragul Schengen? Nu într-o poziţie prea comodă. Pe fondul necazurilor de ordin general ale crizei şi al repoziţionărilor în UE şi chiar la nivel continental, se reanimă aprecierile că România şi Bulgaria n-au fost, de fapt, pregătite pentru aderarea la Uniune. Confruntaţi cu dificultăţi în propriile ţări, europenii „mai vechi” regretă admiterea celor două state de la Dunărea de jos, iar unii merg până la a teoretiza pe ideea unei Europe „cu mai multe viteze”, cu toate că, într-un fel, aceste piste diferite există deja: zona euro, Spaţiul Schengen etc.

„Sugestia” franco-germană de amânare sine die, de fapt până una- alta, a aderării la Schengen se explică, simplist şi punctual, inclusiv de presa franceză, prin relaţiile oficiale franco-române, nu tocmai cordiale. Franţa preşedintelui Sarkozy, care i-a gesticulat sugestiv omologului său Băsescu la o reuniune de vârf a UE, a fost pusă într-o poziţie incomodă în instituţii şi instanţe europene în problema ţiganilor şi se pare că la Elysee nu s-a uitat acest lucru. Presa de la Paris trimite şi la insatisfacţia „părţii franceze” (care o fi ea?) în legătură cu nefinalizarea unor proiecte de afaceri şi aminteşte, în acest sens, de sulfurosul episod cu compania Vinci. Germania, ca partener de „motor” al UE cu Franţa, s-a solidarizat cu poziţia Parisului, mai ales că nici relaţiile Berlin-Bucureşti nu sunt cele optime, aşa cum s-a putut constata şi cu ocazia desantului operativ şi fără rezultate deosebite al cancelarului Merkel în România. România are pateneriat strategic cu Franţa, dar acest atu nu a funcţionat în favoarea noastră, iar unii chiar s-au grăbit să ceară renunţarea la el, iar cu Germania, parteneriatul strategic se perpetuează de ani de zile doar ca proiect.

Se aminteşte, totuşi, că o serie de state membre ale Uniunii Europene, care deţin calitatea de membri ai Forumului Salzburg (Austria, Ungaria, Polonia, Slovenia, Cehia, Slovacia), şi-au exprimat anterior sprijinul pentru demersurile ţării noastre de a deveni membru Schengen.

Cum a reacţionat Bucureştiul

Sunt situaţii când, în familia instituţionalizat-unită europeană, trebuie să-ţi afirmi, uneori, interesele într-un mod mai ferm şi mai energic ca de obicei, chiar cu riscul de a fi cotat că soliciţi limitele unui presupus consens. Aşa procedează, tradiţional, Marea Britanie, aşa au făcut-o, în diverse împrejurări, Spania, Polonia, Cehia sau alţii şi de obicei au avut, fiecare, câştig de cauză. România, care obişnuise areopagurile europene cu o poziţie mai degrabă comună, neactivă, nereactivă, şi-a spus, de data aceasta, poziţia direct şi fără menajamente. Nu însă prea coerent. Preşedintele, ministrul de Externe, parlamentari şi europarlamentari s-au pronunţat public şi uneori tăios, chiar dacă unii au revenit cu precizări, corective, retractări. Discursul european al şefului statului a conţinut nuanţe noi, deloc de neglijat. El a vorbit de tratamentul diferenţiat ce riscă a fi aplicat statelor mari şi statelor mici din Uniune şi a remarcat că, din păcate, s-ar părea că în UE ar trebui să vorbeşti pe un ton mai ridicat pentru a-ţi putea afirma poziţia şi interesele. Aprecieri esenţiale, dar pe care preşedintele României, deocamdată, doar le-a enunţat. Mai important este, însă, altceva, faptul că, aşa cum sublinia şi comisarul european din România, iată că „atunci când este convinsă de dreptatea sa, România învaţă să spună Nu, respectiv să îşi apere cu fruntea sus o poziţie în care crede”. Mai ales că, de data aceasta, „realitatea tehnică este cel mai bun aliat al României”, iar şicanele care i se fac ţin de zona politicii sau chiar a micilor orgolii, inclusiv de relaţiile la vârf ale Bucureştiului cu mai-marii din UE.

Dramatizând oarecum, am spune că România are alianţe, parteneriate, e în uniuni şi alte instituţii, dar îi trebuie şi aliaţi, parteneri, interlocutori de încredere şi pe care să se poată bizui în situaţii importante sau delicate.

Ce va urma?

Problema nu e dacă România va intra în Spaţiul Schengen, ci când va intra, afirmă mai toată lumea. Dar „încercarea Schengen” nu se va topi în uitare. Partenerii europeni vor şti, de acum încolo, că Bucureştiul nu este neapărat un coleg pasiv, lipsit de idei, iniţiative şi reacţii. Cu încercări de diverse tipuri, România, ca şi alţi relativ noi intraţi în UE, se va confrunta în continuare. Solicitată intens de criză, Europa e stimulată să se reaşeze. O obligă şi dezangajarea treptată a SUA, politica mai activă a Rusiei, implicarea tot mai evidentă a Chinei, gesturile de preeminenţă ale Germaniei, noua orientare a Poloniei, iar de la un moment dat şi cuvântul mai greu al Turciei. În viitoarea Uniune Europeană, în viitoarea Europă, România va fi obligată să-şi aibă şi să-şi afirme o poziţie activă şi un interes naţional bine definit. Episodul Schengen e doar un început, doar un semnal.

Corneliu Vlad

Podul Vidin-Calafat – un deceniu de opinteli

Reporter: editura April - 26 - 2010 Comments Off on Podul Vidin-Calafat – un deceniu de opinteli

Doi ani i-au trebuit lui Apolodor din Damasc să ridice celebrul pod peste Dunăre care a contribuit decisiv la succesul celei de-a doua invazii romane în Dacia. Anghel Saligny a terminat în cinci ani sistemul de poduri de cale ferată ce traversează Dunărea între Feteşti şi Cernavodă, operă de artă inginerească, cea mai grandioasă din Europa la momentul inaugurării şi care a funcţionat neîntrerupt din 1895. În 2010 se împlinesc zece ani de când România şi Bulgaria se căznesc să depăşească dificultăţile financiare şi birocratice pe care le-a ridicat proiectul podului care va lega Vidinul de Calafat şi care deja înregistrează o întârziere de peste 14 luni. În tot acest timp, declaraţiile oficiale au curs… cât Dunărea.

După 85 de ani…

Ideea construirii unui pod în zona Calafat-Vidin datează din anul 1925. Podul care va lega portul Vidin de Calafat, printr-o şosea şi o cale ferată, este un element-cheie al unui coridor european de transport care începe în Germania, la Dresda, şi duce la Istanbul, în Turcia. Scopul principal al construcţiei podului Vidin-Calafat este de a facilita transportul combinat auto şi feroviar pe aripa sudică a Coridorului IV Pan-European de Transport, precum şi interconectarea mai rapidă a axelor de transport din Sud-estul Europei la marile coridoare de transport europene. Spre exemplu, Grecia s-a alăturat solicitării părţii bulgare de a se construi podul între Vidin şi Calafat. Pentru Grecia, interesată în dezvoltarea aripii sudice a Coridorului IV Pan-European şi implicit a portului Salonic ca punct terminus al coridorului, construcţia podului în acea zonă este vitală, scurtând substanţial tranzitul către vestul Europei. Nu se poate neglija nici rolul regional, acela de a conecta sud-vestul României şi nord-vestul Bulgariei, state membre ale Uniunii Europene, printr-o legătură modernă şi rapidă (în prezent, legătura în zonă între cele două ţări se face prin intermediul feriboturilor). Bulgaria şi România au semnat un acord pentru construirea podului Vidin-Calafat încă din anul 2000, dar diverse obstacole de natură birocratică au întârziat derularea proiectului. În timp, s-a vorbit despre management defectuos şi lipsa coordonării între partea română şi cea bulgară, despre pretenţiile prea mari ale constructorului – compania spaniolă „FCC”, care a cerut, în 2008, o prelungire a termenului de finalizare si suplimentarea bugetului cu 100 de milioane euro – despre ani de studii şi devize, amânări şi decizii neinspirate, despre greutatea exproprierilor terenurilor, nenumărate expertize geologice şi modificari în proiectul iniţial. Dar principalul obstacol care a întârziat începerea efectivă a lucrărilor au fost îndelungatele neînţelegeri româno-bulgare privind locul unde să fie construit podul sau chiar privind oportunitatea lui. Cea mai recentă întâlnire a unor oficialităţi de rang înalt – premierul român Emil Boc şi omologul său bulgar Boiko Borisov – pe tema podului Vidin – Calafat a fost prilej de afirmare a nemulţumirii de ambele părţi: lucrările sunt mult întârziate şi, dat fiind faptul că este vorba despre fonduri europene (chiar dacă Bulgaria participă la o parte din cheltuieli), cele două părţi s-au văzut nevoite să semneze o declaraţie comună prin care solicită UE extinderea până la 31 decembrie 2011 a termenului în care cheltuielile aferente cofinanţării proiectelor derulate prin programul IPSA şi Fondul de coeziune, aprobate în perioada 2000-2006, sunt considerate eligibile, mai precis să fie “păsuite” pentru a putea termina podul. Pe lângă faptul că un răspuns negativ al Bruxelles-ului ar însemna oprirea lucrărilor, statul care nu respectă termenele de finalizare a proiectelor finanţate de UE poate fi chiar sancţionat politic de către oficialii europeni.

Termen nou

Construcţia unui obiectiv de infrastructură atât de important precum podul de la Vidin-Calafat (ideea construirii unui pod în zona Calafat-Vidin datează din anul 1925!) a impulsionat autorităţile de pe ambele maluri. În numeroase rânduri, oficiali din Bulgaria şi România au sugerat realizarea în viitorul apropiat a unor poduri similare care să lege cele două ţări în zone de interes economic sau de tranzit sporit. Cu ocazia unei vizite pe care a întreprins-o în 2005 în România, preşedintele bulgar Gheorghi Pârvanov propunea construirea în următorii 20 de ani a cel puţin două poduri noi peste Dunăre, unul la Nicopole-Turnu Măgurele, celălalt la Silistra-Călăraşi, declarând: „Trebuie să avem câte un pod peste Dunăre oriunde tranzitul de persoane şi de mărfuri o cere”

În 2008, reprezentanţi ai Consiliului Judeţean Olt şi directorul executiv al Prefecturii Pleven din Bulgaria au anunţat că vor depune la Uniunea Europeană un studiu de piaţă cu privire la construirea unui pod peste Dunăre în dreptul localităţilor Corabia şi Pleven. Deşi documentaţia a fost ulterior respinsă de la finanţare de către UE, autorităţile locale de pe cele două maluri ale Dunării anunţau, în 2009, că susţin în continuare construcţia acestui pod, de data aceasta ca un parteneriat public-privat. Pe 6 noiembrie 2008, experţi din România şi Bulgaria au discutat propunerea de a se construi o telegondolă peste Dunăre. Pe 5 decembrie 2008, Petăr Mutafchiev, ministrul bulgar al Transporturilor, spunea că „în acest moment există negocieri în stadiu avansat cu România privind două poduri noi peste fluviul Dunărea”. „Urmează să pregătim un proiect comun româno-bulgar în care să ne exprimăm acordul pentru construcţia unui pod la Bechet-Oreahovo, în care partea română să aibă iniţiativa, şi la Călăraşi-Silistra, în care partea bulgară să aibă iniţiativa. Iar unul dintre punctele programului de guvernare ale actualului cabinet este „Iniţierea demersurilor pentru realizarea podului peste Dunăre la Turnu Măgurele – Nicopole şi conectivitatea cu Autostrada Sudului”.

  • “Niciuna dintre părţi nu este mulţumită de ceea ce am văzut” (prim- ministru al Bulgariei)
  • “Ce am văzut aici nu îmi place, pentru că se pierd bani europeni, şi anul viitor, în iunie (2011, n. red.) trebuie să avem podul gata” (prim- ministru al României)
  • Costul total al lucrării este stabilit la 236 milioane de euro. Finanţarea lucrărilor podului şi accesului de pe malul bulgăresc este asigurată de Uniunea Europeană, prin programul ISPA, (70.000.000 euro), Banca Europeană de Investiţii (70.000.000 euro), Republica Federală Germania (20.045.167 euro), Guvernul Franţei (5.000.000 euro) şi bugetul de stat al Republicii Bulgaria (60.761.285 euro). Finanţarea accesului de pe malul românesc este asigurată de Uniunea Europeană, prin programul ISPA (33.827.745 euro) şi Guvernul României (33.072.540,70 euro). Conform proiectului, lungimea totală a căii rutiere a fost stabilită la 1.440 kilometri, iar a liniei ferate la 2.480 de kilometri. Podul ar urma să aibă două benzi de circulaţie în fiecare direcţie şi o linie de cale ferată. Lucrarea ar trebui finalizată în iunie 2011, iar podul dat în folosinţă până la sfârşitul aceluiaşi an. În prezent, poduri peste Dunăre sunt construite la Giurgeni – Vadu Oii, dat în funcţiune la 28 decembrie 1970 (construit de România), la Feteşti- Cernavodă – Dunăre şi Braţul Borcea – date în funcţiune în 1987 şi 1980 ( poduri mixte construite de România) şi podul de şosea şi cale ferată peste Dunăre de la Giurgiu – Ruse (Podul Prieteniei), dat în folosinţă în 1954, construit de România şi Bulgaria.
Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult