26
July , 2017
Wednesday
Urmaşi ai lui Dragoş [caption id="attachment_5366" align="alignleft" width="300"] Gorali din Jablonkow[/caption] În Zakopane, o cunoscută staţiune din ...
Împliniri la parohia „Buna Vestire” Românii care trăiesc şi muncesc în sudul Londrei beneficiază, de aproape ...
„Fiecare copil în grădiniţă” Ca în fiecare an, NIRO Investment Group a sponsorizat şi în 2011 ...
Înainte de plecarea din ţara noastră, am adresat câteva întrebări E.S. ÖMŰR ŞŐLENDIL, Ambasador al ...
A apărut ediţia cu numărul 20 a Suplimentului „Români peste Hotare” al revistei „Balcanii şi ...
Armata imigranţilor din construcţii În jur de un milion de muncitori au venit în Marea Britanie, ...
Educaţia este unul dintre sistemele pe care toată lumea le consideră de maximă importanţă, prima ...
[caption id="attachment_4573" align="alignleft" width="300"] Linia de fortificaţii Maginot nu a putut apăra Franţa[/caption] Cu un secol ...
„România este ţara unde se nasc unele dintre cele mai strălucite minţi din lume. Aici, ...
La Bucureşti s-a desfăşurat Concursul Internaţional de Canto al Operei Naţionale Bucureşti „Le Grand Prix ...
Reprezentanţi ai românilor din diaspora, laureaţi ai revistei „Balcanii şi Europa”, îşi spun cuvântul APRECIERI DE-A LUNGUL ANILOR 1. ...
RAI - Subvenţie pentru şomerii cu vârsta peste 45 de ani RAI (Renta Activa de Inserción) ...
-         ne declară dl. Eugen Tomac, secretar de stat în cadrul Departamentului pentru Românii de ...
Acum, la sfârşit de an, ne-am blocat interesul asupra unor întâmplări cotidiene aparent fără contur, ...

Articole din categoria ‘Mai în glumă mai în serios’

Statuile noastre

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Statuile noastre

Aflaţi la câteva decenii de noul început epocal al existenţei noastre mulţi oameni se întreabă, pe bună dreptate, cu ce însemne rămânem ca să ne amintească de zilele noastre. Evident că nu poate fi vorba de mari spitale, de instituţii speciale pentru creşterea şi educaţia copiilor, de şcoli superamenajate. Nici vorbă de aşa ceva… Şi din nou a trebuit să ne întoarcem la statuile trecutului. Pe parcursul ultimei sute de ani am avut parte de numeroase statui, unele chiar impozante, plasate în centrul capitalei sau în centre de judeţ, altele în diferite orăşele sau târguri, după putirinţa financiară locală. 

Statuie Geoana

Că fiecare regim politic ce s-a succedat s-a războit mai întâi cu stanele de piatră – ca la noi la nimenea! – asta e o chestiune ce ţine de moralitatea noastră publică şi de posibilităţile noastre de a înţelege istoria. Bunăoară, comuniştii l-au dat jos pe I.C. Brătianu de la Universitate, în timp ce „noua orânduire” a râs cât a putut, lovind aspru până şi în denumirile străzilor, încât nu mai ştie omul pe care din ele se află. 

În zilele noastre privind panarama politică inter şi intra electorală ce se desfăşoară sub ochii noştri, stăteam şi mă gândeam: dacă ne-am propune să sugerăm imortalizarea unora ce se mişcă vioi pe scena noastră politică şi socială, cam cum ar trebui să arate statuile acestora? Dreapta judecată s-a lovit de o dilemă existenţială, din cauza numărului mare de „figuri” ce abundă pe scena politică românească, mai cu seamă prin intermediul televizorului, din care ar trebui să alegem: ofiţeri şi foşti ofiţeri, foşti patrioţi şi actuali patrioţi, avocaţi, femei tinere cu vino-încoace, dame în trecut panarame devenite azi bătrânele „simpatice”, mari înteprinzători etc., etc. Şi aşa, furat de gânduri, mi-am propus să îmi imaginez cam cum ar arăta statuile unora extraşi subiectiv din marea comunitate valorică naţională enunţată mai sus. Mai întâi mi-am îngăduit să îmi imaginez statuia din piatră ponce a tehnocratului Cioloş, om cu faţa inertă purtând în mână, cu mândrie ca semn distinct o ruletă aurie… pentru a măsura competenţa guvernului său. Doamna Gorghiu, fostă lideră de partid aş vedea-o suflând într-un trombon uriaş, ros de găuri, din care nu ies sunete şi este exasperată. Am admira cu plăcere şi un grup statuar din granit, cioplit cu dalta, dedicat altor femei contemporane, cu zâmbete focoase pe faţă, între care se evidenţiază distinsa doamnă Udrea, înfăşurată într-un veşmânt călugăresc, precum şi dispăruta prematur doamna Mona Muscă cu o muscă pe căciula rafinat cusută din mătase galbenă de gelosul lider de partid Tăriceanu. Premierul Grindeanu ar apărea cu o plasă de prins peşte, plină cu raci, alături de colegul de partid Liviu Dragnea, amândoi trăgând de un ghem de sfori, unul de un capăt, altul de alt capăt.  

Şi o statuie ceva mai ciudată cu un oarecare cântec. Cooperativa meşteşugărească (SCM) Artim a filmat ilegal cu aparatură specială, în interiorul cabinelor de probă dintr-o croitorie situată în strada Mendeleev, în timp ce se dezbrăcau, proeminenţe ale societăţii. Printre „victimele” filmate s-a aflat Petre Roman şi Theodor Stolojan. Nu ştim ce doreau să afle. La aflarea tărăşeniei, Theodor Stolojan, a zâmbit cu îngăduinţă: „ Ar fi culmea să mă vadă colegii de Parlament în budigăi…”.  

În concluzie: piatră avem, aramă avem, aluminiu avem… După cum se vede avem şi o mulţime de personaje faimoase despre care credem că ar merita şi chiar ar dori să se întrupeze în piatra veşniciei.  

Carol Roman 

 

Săritura de cangur

Reporter: editura February - 10 - 2017 Comments Off on Săritura de cangur

Văzând rezultatete alegerilor parlamentare de la noi, gândul năstruşnic mi s-a îndreptat spre aventurile cotidiene ale unor oameni politici, care, pornind sub flamura unui partid, au aterizat – cu acte, cu credinţă, cu tot – chiar în partidul rival, în care aceştia încearcă să se acomodeze şi să se simtă tot mai bine. Şi mi-am amintit de o scenă cu Stan, care, trecând pe lângă un gard de care tocmai voia să se sprijine, era atenţionat de grăsunul Bran: „Proaspăt vopsit”. O înşiruire a celor „proaspăt vopsiţi” dintre politicienii noştri, pe care nu e bine să te… sprijini, ar trebui să acopere suprafaţa unei întregi pagini de ziar. Câteva exemplificări poate că s-ar fi cuvenit, dar nu ar mai avea rost, deoarece toată lumea îi ştie.  

Acest gen de „alunecări” se întâmplă frecvent şi la case mai mari. Iar presa americană nu se sfieşte să prezinte publicului votant cazuri celebre ale unora ce-şi modifică opţiunile partinice în funcţie de cum bate vântul avantajos. Şi vom încerca să derulăm secvenţe… istorice. Astfel, democrat de-o viaţă, Michael Bloomberg decidea, în anul 2001, că partidul este prea îndesat cu carierişti ca să aibă vreo şansă de a câştiga primăria New York-ului. A schimbat macazul, a candidat din partea… republicanilor şi a câştigat. Câţiva ani chiar le-a fost fidel acestora, organizând campanii de strângere de fonduri, convenţii şi contribuind la cursa prezidenţială a lui George W. Bush şi la campaniile altor candidaţi republicani. Dar în 2007 – bursa zvonurilor spunea că pe fondul intenţiei de a candida la Preşedinţie… – Bloomberg a schimbat din nou macazul, acuzând Partidul Republican că este o formaţiune încâlcită şi disfuncţională. A devenit independent, dar, cum „vechile obiceiuri mor greu”, la alegerile pentru Primărie din 2009 a candidat concomitent şi ca independent şi ca republican. Se poate şi aşa! Sau o altă „mişcare”: chiar dacă spunea despre democraţii americani că nu au vrut să-i înregistreze tatăl pentru a vota în 1952, în Alabama, iar republicanii au făcut-o, fostul secretar de stat Condoleezza Rice (prima femeie de culoare în această funcţie) era, la 27 de ani, înregistrată la Partidul Democrat şi a votat pentru preşedintele Jimmy Carter. Totuşi, în 1979, ca tânără profesoară, s-a declarat dezamăgită de ce a văzut în interiorul acestei formaţiuni, de răspunsul preşedintelui la provocările Uniunii Sovietice şi la gestionarea crizei iraniene de atunci şi în 1980 a decis să voteze pentru… Ronald Reagan. Patru ani mai târziu devenea membru al Partidului Republican, ajungând în vârful administraţiei de la Casa Albă. Şi o altă „glisare” celebră: fiică a unui tată republican şi a unei mame democrate, Hillary Rodham, ulterior Clinton, i-a susţinut, în anii `60, pe republicani din răsputeri. Dar germenii balansului între două ideologii existau deja: „Am o inimă liberală şi o minte conservatoare”, îi scria Hillary unei colege în tinereţe. În final, inima a câştigat, iar tânăra nemulţumită de politica faţă de războiul din Vietnam a trecut la democraţi. Cu acelaşi entuziasm a făcut campanie pentru candidaţii din partea asta la alegerile prezidenţiale – Eugene McCarthy sau George McGovern – iar mutarea politică şi ideologică avea să se dovedească esenţială, prin intrarea în viaţa ei a lui Bill Clinton. A devenit apoi chiar candidat la Preşedinţia SUA, din partea Partidului Democrat.  

Michael Bloomberg

Hillary Clinton

Winston Churchill

Condoleezza Rice

 

 

Şi marele lider politic britanic Winston Churchill a făcut o „săritură de cangur”, schimbând tabăra politică de mai multe ori. Cariera şi-a început-o la conservatori, apoi a trecut, vreo două decenii, la laburişti, după care s-a întors la Tory. Fire neliniştită, a instituit o facţiune disidentă în interiorul acestui partid. Se consemnează că, fără să-şi „ascundă sub preş” salturile, Churchill chiar se mândrea cu ele, lăudându-se că „oricine poate trăda, dar îţi trebuie ceva ingeniozitate să re-trădezi”. Ei, aici e problema: avem noi ingeniozitatea mai-marilor lideri occidentali? Mai trebuie să treacă secole…  

Până una, alta, dăm semne că ne acomodăm! 
 

Carol Roman 

Meşteri inventatori de partide

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on Meşteri inventatori de partide

În urmă cu ani, relatam: cineva a întrebat la un post de radio englezesc: „Ce este acela un partid?”. I s-a raspuns prompt, scurt: o familiuța extinsa. Caci mai întâi a fost familiuța, apoi tribul, care, condus fiind de câțiva „înțelepți”, s-a constituit într-un clan, care, la rândul său, prin multiplicare, a devenit partid. Deci, un partid este o familiuță extinsă care-şi susţine interesele, i s-a explicat, cu vestitul calm britanic.

imgDeci, s-o pornim metodic: la baza oricărui partid s-ar afla la pornire un clan. Şi dacă cineva ar dori să intre în acest cerc? Simplu: depui 1.000.000 de euro şi eşti trecut pe lista de candidaţi, pentru, să zicem, Parlament. Dar locul destinat nu e prea sigur… Atunci ca să avansezi mai în faţă, mai depui matale 1.000.000 de euro. Şi, în sfârşit, iată-te ales deputat. Care este primul lucru pe care îl faci? Începi să te ocupi de… recuperarea banilor avansaţi, plus dobânda cuvenită pentru plasament. Cât despre mărinimia socială, ţeluri, programe sociale etc., etc., astea sunt mai mult vorbe aruncate de ochii lumii. Aşa că… aşa rămâne. Dar să nu ne grăbim: partidul la care ai cotizat este erodat, lumea cam ştie câte parale face. Atunci intervin contopirile, reaşezările, schimbările de identitate. Şi aşa apar multe „partide noi”. Bunăoară, la alegerile noastre din 10 decembrie participă şi zece partide… nou-nouţe. Iată-le: PSRO (Mircea Geoană), PND (Daniel Fenechiu), PNR (Sebastian Popescu), USR (Nicușor Dan), PV (Remus Cernea), ANR (Marian Munteanu), ALDE (Călin Popescu-Tăriceanu), PMP (Traian Băsescu), PRU (Bogdan Diaconu), PER (Dănuț Pop). Despre ideologii nu se discută, ci doar… despre interese. În acest fel întâlnim unii „supravieţuitori” care de 15-20 de ani ocupă locuri în Palatul puterii.

Ce facem, însă, cu partidele mari, cele cu iz serios, grav, important? Nici ele nu se abat de la „regula de aur” a partidelor. După cum cunoaștem, aproape toate… glumesc, adăugându-și termenul de „Național”, „Popular” sau „Democrat”.

Să mergem spre alte zări. Ce întâlnim? Tot felul de partide, care de care mai nostime și mai ciudate! Comedianul danez Jacob Haugaard a inventat „Uniunea Elementelor Leneșe cu Bună Știință”, cu care a câștigat sufragiile și a intrat în Parlament pe baza unor promisiuni absurde, de genul „dreptului la impotență” sau al „ameliorării vremii”. Un alt partid a fost coagulat de acrița Gracie Allen, care, în urmă cu decenii, își pusese în minte să candideze la Președinția americană. Sloganul numitului „Partid al Surprizelor” glăsuia: „Jos cu bunul simț!”. Un altul, pesemne un sceptic în privința rezultatelor alegerilor de oriunde, a întemeiat în Noua Zeelandă „Partidul Sobru McGillicuddy”, ce și-a propus să-i capteze pe cei care nu mai deslușesc orizontul, adică pe cei resemnați. „Dacă vrei să-ți irosești votul, votează pentru noi”, suna chemarea. Nici canadienii nu s-au lăsat mai prejos. Ei au înființat „Partidul Rinocerilor”, încă în urmă cu 30 de ani. Această formațiune s-a angajat solemn, printr-o lozincă, „să nu-și țină nici una dintre promisiuni”. Printre candidații săi au apărut numeroși clovni, artişti, cântăreţi etc. „Mișcarea Raeliană” (totul s-ar datora extratereștrilor!) promitea drept de vot pentru toți francezii, începând de la șase ani, și legalizarea canibalismului. Iar „Partidul Plăcerii”, al dansatoarei profesioniste Cindy Lee, a candidat a treia oară pentru Elysée sub lozinca „Huzureală și sex pentru toți”. În Polonia, un „Partid al Băutorilor de Bere” a făcut ravagii în electorat, în anul 1991, reușind să obțină 16 locuri în Parlamentul de la Varșovia. Scopul declarat al formațiunii era unul cuviincios: combaterea alcolismului prin înlocuirea spirtoaselor… cu berea.

Deci, pentru noi, care încercăm să ne perfecţionăm în această materie, câmpul e larg… Deşi nu mai suntem chiar începători…

 

Carol Roman

Chipuri de piatră

Reporter: editura October - 20 - 2016 Comments Off on Chipuri de piatră

Dacă mergi la Paris, la Londra sau Moscova, pe bulevarde îi vei întâlni, imortalizaţi în statui, pe toţi cei ce au făcut istorie pe-acolo, mari învingători alături de mari învinşi, fiecare trecând „nemuritor şi rece” de-a lungul secolelor. Create din granit, aramă, sticlă sau aluminiu, aceste statui – urmaşe descriu într-o postură caracteristică momentul de apogeu al răposaţilor turnaţi, în cele din urmă, în eternitate. Astfel că în urma unor personalităţi alese după criterii de contemporaneitate rămân fie biografii înscrise în cărţi cu coperți în piele, fie în tăbliţe plasate la capăt de stradă, fie, după buget, în statui mai mari sau mici, în toate vremurile.

chipuri-de-piatraŞi la noi în ţară, pe parcursul ultimei sute de ani, am avut parte de numeroase statui, unele chiar impozante, montate în centrul capitalei sau în reşedinţe de judeţ, altele în diferite orăşele sau târguri, după putirinţa financiară locală. Că fiecare regim politic ce s-a succedat s-a războit mai întâi cu stanele de piatră – ca la noi la nimenea! – asta e o chestiune ce ţine de moralitatea noastră publică şi de posibilităţile noastre de a înţelege istoria. Bunăoară, comuniştii l-au dat jos pe I. C. Brătianu de la Universitate, în timp ce „noua orânduire” a ras cât a putut, lovind aspru până şi în denumirile străzilor.

Deunăzi, privind vodevilul politic electoral ce se desfăşoară sub ochii noştri, stăteam şi mă gândeam: dacă ne-am propune să sugerăm imortalizarea unora ce se mişcă vioi pe scena noastră politică şi socială, cam cum ar trebui să arate statuile acestora? Dreapta judecată s-a lovit de o dilemă existenţială, datorită numărului mare de „figuri” care ne intră în case prin intermediul televizorului, din care ar trebui să alegem: ofiţeri şi foşti ofiţeri provenind din „arme” diverse, foşti mari patrioţi aduşi la lumină în zilele noastre, actuali patrioţi dovediţi mai cu seamă prin vorbire şi promisiuni, avocaţi, senatori şi deputaţi de profesie, neclintiţi de zeci de ani, femei tinere cu vino-încoace, dame în trecut panarame devenite azi bătrânele „simpatice”, mari înteprinzători etc., etc. Şi aşa, furat de gânduri, mi-am propus să îmi imaginez cam cum ar arăta statuile unora extraşi subiectiv din marea comunitate valorică naţională enunţată mai sus. Premierului tehnocrat Cioloş i se cuvine, în mod indiscutabil, o statuie… defilând sub faldurile unui drapel franţuzesc-românesc-european în fruntea unei armate de tehnocraţi ce asigură supravieţuirea guvernului prin schimburi de zi şi de noapte. Ar mai fi un cuplu nostim de piatră – supla Gorghiu alături de voinicosul Blaga, în haine îndoliate, în spatele unui dric (şi ne ferim să sugerăm mai departe…). Ar mai fi o statuie impozantă cu liderii Dragnea şi Ponta îmbrătişându-se frăţeşte, pitind la spate câte un… (să ghicească cititorul!). Sau un alt propus pentru statuie: renumitul Theodor Stolojan, un vechi candidat al cioplitorilor de statui din toate timpurile. Ar apărea ca un tip uşor aplecat de spate, cu figura pătrată, încremenită. Ar fi o statuie de tip impresionist! Omniprezentul Mircea Geoană ar putea avea pe faţă un surâs pietrificat, cu o flacără violetă deasupra capului, din bronz masiv şi care să indice văzătorilor că alegerile prezidenţiale au fost viciate de forţe energetice de sorginte supranaturală şi nu de cele două vizite sinucigaşe, ascunse după perdea. Dar timpul a trecut şi iată-l acum călărind un partiduleţ propriu… Într-adevăr, speranţa moare ultima.

Şi, în cele din urmă, nu-l putem neglija pe originalul liberal Ludovic Orban, îmbrăcat într-un costum din stofă englezească, cu papion, sprijinit într-un baston cu cap auriu, cărând pe spate chitara iubită, înălţat puţin şi arătând spre viitor, ar crede susţinătorii săi, pe când ceilalţi ar zice că îl indică acuzator pe fostul preşedinte al PNL, despre care spunea: „Tăriceanu nu mai poate”. De unde o fi ştiind oare omul-statuie Orban ce putea şi ce nu fostul său şef de partid? În orice caz… încă mai poate!

Stau în colţul meu şi cuget: stâncă avem, aramă avem, aluminiu avem… Avem şi o mulţime de candidaţi ce ar dori să se întrupeze în piatra veşniciei. Ce mai, la lucru, fraţilor, să statornicim pentru eternitate aceste chipuri de piatră!

Carol Roman

„Translatorii” de serviciu

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on „Translatorii” de serviciu

Măria Sa Televizorul face furori în zilele noastre. De el ascultă toţi muritorii, indiferent de rang, cu multă evlavie şi chiar credinţă. Omniprezenţa Sa în toate mediile societăţii are influenţă şi înrâurire asupra multor destine. Încât, dacă cineva vrea să ajungă din barcagiu un om politic remarcabil, de pildă, sau alte situaţii ca asemănare profesională, doar dacă găseşte drumul spre Măria Sa Televizorul reuşeşte, indiferent de mijloace, directe sau indirecte – prin neamuri, prieteni, afaceri. Şi, încet-încet, alunec şi mă îndrept spre ceea ce vreau să spun de fapt…

caricaturaPe vremuri, principalele ziare ale vechiului regim instruiau mulţimile prin aşa- numitele „articole de fond”, adică de linie. Acest „articol de fond” publicat în „Scînteia”, „România liberă”, „Munca” se citea de „translatorul” de serviciu al acelor timpuri, pe la orele şapte dimineaţa, în colectiv, pretutindeni, în fabrici, uzine, CAP-uri şi SMT-uri, în multe, multe case.

Şi iată că lumea s-a schimbat şi nu mai avem „articole de fond” în ziare, deoarece şi ele au dispărut odată cu… ziarele. În schimb „tălmăcitorii” se mută la televizor. Arătam mai sus că în ziarele trecutului ne dădăceau politruci; azi, la multe posturi de televiziune importante avem de-a face cu „translatori”, sau, mai pe româneşte, înţelepţi descifrători de sensuri, de mici sau mari întâmplări, fie banale, fie mai aprige. Pe „ring”, se preumblă tot soiul de „invitaţi”. Numai că aceşti oameni care se pare că au o pregătire universală şi sunt un fel de Pico della Mirandola multiplicat îşi dau cu părerea în toate şi ne îndreaptă gândul – ce ar putea fi strâmb – în domenii cum ar fi politica, zootehnia, pedagogia, legislaţia, igiena personală… şi nu este perimetru în care să nu încapă aceştia, cu competenţa lor. Suportăm mai demultişor echipe specializate, formate din aceste personaje, fără de care n-am putea afla rostul lucrurilor. Aceştia descifrează mai cu seamă la orele serii, evident cu erudiţie şi competenţă, şarade cum ar fi, de pildă, „mănăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i?”, iar după o frământare asudată, cu feţe grave, surpate de adâncă gândire, se rosteşte cu gravitate: ciu-per-ca! Bineînţeles că vorbitorul este contrazis deîndată de un altcineva din „echipă”: „Stai domnule, dar despre ce fel de ciuperci se face vorbire, căci sunt şi otrăvitoare printre ele, la care te referi?”. Un al treilea intervine împăciuitor: „Staţi, domnilor, că de fapt ceea ce avem în această parabolă ne arată că toate aceste plante stau într-un picior!”. Încântaţi, cu feţele jubilând, se privesc satisfăcuţi. Alături – sau printre aceşti invitaţi permanenţi – se află chemate şi unele personaje – e drept, telegenice – sosite direct din închisoare sau care se îndreaptă către locuri zăbrelnice şi a căror cugetare este aşteptată.

Şi totuşi, o seamă de întrebări năvălesc: de ce aceiaşi clienţi, „invitaţi translatori” sunt aduşi la aproape toate spectacolele de seară ale unor importante televiziuni: de către cine? Şi de ce? „Merge, că aşa-i în tenis”, vorba lui Toma Caragiu.

Doar rareori se abate şi un „neavenit”, cum ar fi câte un cunoscut om de cultură ori vreun politician rutinat care ar putea să se pronunţe competent într-un domeniu sau altul. Şi de-abia că deschide gura spre a-şi susţine textul, că imediat este asaltat şi frecat în fel şi chip de către concurenţii-invitaţi cu vechi ştate, chiţibuşari, palavragii, care prin zgomotul produs îl întrerup, de… invitatul special altădată nu mai vine.

Şi, cum toată lumea ştie despre cine se face vorbirea, n-ar mai avea rost să-i numim şi noi. În orice caz, subiectul este mai actual ca oricând.
Carol Roman

Oricum, dormim! 

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Oricum, dormim! 

Cu ai noştri nu te joci, orice s-ar spune! Cum adică, vine cineva din ţări ultra- civilizate si ne vinde nouă un patent care ne-ar urmări somnul de noapte? Câte ore, câte minute, câte secunde dormim? De ce? Deoarece o firmă de pe acolo onorează cu bani angajaţii care dorm mai mult, iar somnul este considerat a fi un factor de virtute al randamentului muncii. O firmă americană compensează nopţile suplimentar. „Dacă dorm şapte ore sau mai mult, 20 de nopţi la rând, se acordă 25 de dolari pe noapte, cu un plafon de 500 de dolari pe an”, a declarat Mark Bertolini, director al firmei de asigurări americane Atnea. Urmărirea nocturnă, sau, pardon, verificarea, se face cu ajutorul unei brăţări conectate, FitBit, relatează „DirectMatin.fr”.

1Când au aflat despre ce este vorba, ai noştri s-au înnegrit la faţă: „Cum, adică, noi nu muncim destul în timpul zilei pentru cei 800-900 de lei?! Deşi un somnuleţ în timpul zilei ne-ar mai… înviora”, au zis aceştia (evident glumind, ne dăm noi cu părerea). Deci ar trebui ca şi noi să adaptăm la condiţiile noastre aşa-numitul FitBit”, brăţara-aparat care, stând de veghe noaptea, a doua zi de dimineaţă să ofere date despre nopţile salariaţilor.

Cum adică?”- s-a răscultat cineva de la un minister când a auzit că în curând va trebui să poarte la manşeta de sub cămaşa scrobită (vorba vine!) acea brăţără FitBit”, asemănătoare cu cea purtată de Bubi sau Pufi altădată. „Chiar că e bună! Dar noi cădem laţi noaptea şi fără teroarea «aparatului nupţial»”, deoarece orice român cumsecade, seara, după un şpriţ sau o tuiculiţă, doarme buştean 7-8 ore pe noapte, de cu greu îl trezeşte nevasta sau cine ar fi!

Şi ne mai povăţuiesc cei cu „patentul” că pentru a stimula un somn liniştit se recomandă „să dormim dezbrăcaţi şi să folosim sprayul cu levănţică”. Asta ne-ar mai trebui! Dar, după cum am mai spus, la capul patului, cu o ţuiculiţă pe jumătate trasă sau cu o „Băbească” suptă, ai la sigur un „somn liniştit”.

Şi totuşi, nu ne aliniem la această ofertă, deoarece la noi oamenii dorm un somn bun, sau chiar adânc, mai cu seamă în timpul zilei, aşezaţi la birouri, la calculatoare, la bancuri de lucru. Se doarme sănătos şi bine şi la ce ne-ar mai trebui nouă asemenea drăcovenii?

Iar sumele puse în acest „joc nocturn” nu-i pot tenta pe politicienii noştri, care în momentele de trezire se ceartă şi se confruntă între ei în spectacole penibile, amplu televizate, în care acuzele de corupţie curg din toate părţile. Deşi se doarme pe rupte chiar şi în timpul şedinţelor parlamentare, fiecare vrea să demonstreze că este mai treaz decât celălalt, în timp ce pe terenul faptelor, ce să mai vorbim, dorm cu toţii! Fac gălăgie, încearcă să convingă cu argumente scoase din buzunar în loc să ne lase să… picotim liniştiţi.

Şi legislaţia europeană ne ocroteşte, de această dată apreciind că aparatul cu pricina reprezintă o intruziune suplimentară a unei firme în viaţa personalului, cu atât mai mult cu cât controlul somnului se face, între altele, cu FitBit, brăţara conectată care alătură datele personale ale salariatului la platforma stării de bine a firmei.

Deci… nu e bun aparatul pentru noi, să-l folosească cei ce l-au inventat! Noi vrem să dormim şi noaptea şi ziua, nedirijaţi. Ceea ce se şi întâmplă. N-avem decât să ne uităm în jurul nostru.

Oricum, dormim!

 


Cu noi se pun «ăştia cu dormitul»? Păi noi dormim bine şi noaptea şi, mai cu seamă, ziua!”

 

Carol Roman

 

Ce semeni, aia culegi…

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Ce semeni, aia culegi…

Mai ieri-alaltăieri, un ziarist britanic, ars de dorinţa de a afla cum o mai duc cei tineri într-una dintre cele mai sărace ţări din Europa – adică la noi – a purces să se intereseze mai întâi de mediul şcolăresc. Aşa se face că în ţara lui Eminescu, Brâncuşi şi George Enescu a fost îndrumat să se preumble într-un cartier de pe la marginea Bucureştiului. Şi ce a văzut? Mai spre capătul străzii, magazine dichisite, instalate pe scânduri sprijinite de cataroaie ori cărămizi vindeau casete şi CD-uri la zi. Câţiva şcolari, recunoscuţi după uniformă, se amuzau şi rosteau încântaţi titlurile: Mi-au venit damblalili”, „E greu, Doamne, iubeşti două femei”. Unu’ mai tare ca toţi, din difuzorul deschis 24 de ore din 24 lansa provocarea zilei: „Dau bacşiş la lăutari/ se ştie am bani/ le dau mărci, le dau dolari/ moară ai mei duşmani. N-a înţeles întrutotul cuvintele, întrucât translatorul, preluat de la o agenţie privată, era concentrat asupra unei îngheţate pe băţ. S-a bucurat când amintitul purtător de dicţionar în cap i-a tradus textul reputatelor piese , eşti frumoasă, cântată de Adi din Vâlcea şi Banii au puterea”, rostită cu patos de vestitul Vali Vijelie, ceea ce, la urma-urmei, este trist dar adevărat; însă englezului i-a plăcut textul, ştie el mai bine de ce! Jur împrejur, bişniţari autohtoni şi străini, cerşetori, aurolaci ş.a.

caricaturaA avut parte şi de un moment unic când cineva i-a oferit spre cumpărare un bilet la un spectacol „popular”. Care spectacol se intitula O super vrăjeală de două ore; Băieţi de băieţi. Printre numerele din program: Melodii hip/hop. ţi-o dau cu dop, Dacă eşti singur, vino la spectacol: suntem fierbinţi, Aşa vrea muşchii mei şi pe tine şi pe ei”, Asta vreţi, asta dăm”. Cât despre „artiştii” recomandaţi, iată-i: Gurista trupei: Cocaina din Pantelimon”, Mangă şi Rangă din formaţia S.U.G. Rafia”. Dintr-un reflex natural de autoapărare, englezul a refuzat un „bilet de bilet”, chiar cu preţ redus. Pe un motiv simplu: „N-avem bani de dat… – (noroc că a intervenit translatorul, care a suflat în locul său…) – pe vrăjeli şi tâmpenii”. Şi mai departe au aflat, de astă dată de la un băieţaş, pesemne şi el şcolar, că „Mangă şi Rangă din formaţia S.U.G. Rafia” o vor pune la dispoziţia publicului pe celebra guristă „Violata din Dudău”.

Şi, după cum era de aşteptat, după ani buni, această „cultură de masă”, combinată cu emisiuni tv de acelaşi gen, ronţăite pas cu pas, a rodit în zilele noastre. O mostră elocventă ne oferă câteva dintre răspunsurile elevilor de gimnaziu care au susţinut simularea evaluării naţionale la limba română, de la Bacul 2016. Sunt cei ce au trecut din vechea „epocă a partidelor” în cea nouă a „tehnocraţilor”, despre care a luat cunoştinţă şi englezul nostru. Un elev „modern” scrie cu propria lui mânuţă: „Eu nu utilizez internetul pentru cărţi, eu vorbesc cu prietenii pe facebook, stau la chat cu ei, îmi caut prieteni noi, mai dau câte un like din când în când când văd că câte un scriitor care postează ceva pe perete, dacă e şmecher dau şi share”. Deci cu tehnica e la zi, a exclamat ziaristul! S-a îmbufnat când a aflat cum văd „şcolerii” noştri lumea politică de pe la noi: „Legile sunt date de proştii ăştia de la conducere. E bună dacă e promulgată de cine trebuie, dacă nu să ne lase dracu cu politica lor”. Şi cotrobăind mai departe printre răspunsurile sortate cu evlavie la un Inspectorat Şcolar, a mai aflat câte ceva despre raportul dintre tineret şi legislaţia română: „Eu băiat însămi vreau să spun că nu prea ştiu despre legi, dar îmi plac când se dau. Mai potoleşte şi ei hoţia şi golănia din ţara asta”… Şi un altul care se dă în petic folosind sintagme din limbajul său cotidian: „Pe Florica o ardea în coceni iar pe Ana pe după sobă, bun băiat, deştept, Ion se aseamănă cu băieţii care ştie ce vor de la o femeie, nu iubire”.

Ce şi-o fi propus acest Bill din presa britanică să scrie despre noi, nu ştim. Dar ne imaginăm…

Carol Roman

„Noi suntem mândria ţării”, ediţia a II-a

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on „Noi suntem mândria ţării”, ediţia a II-a

În urmă cu ani, corul unor puşcăriaşi a luat Premiul I pe ţară la concursul Cântarea României”, cu piesa intitulată „Noi suntem mândria ţării”. Clar şi răspicat!

Dar iată că anii au trecut şi noi nu ne lăsăm de… glumiţe.

S-ar părea că Expoziţia literaturii de detenţie, deschisă într-un edificiu memorabil al culturii, „Biblioteca Naţională a României”, a fost primită de către unii cu entuziasm chiar. Vizitatorii, atâţi câţi au fost, se zice că erau arşi de dorinţa de a cunoaşte noi capodopere literare provenite dintr-o zonă ce a venit timpul să fie apreciată. Unul ce se da a fi cult de tot, prezent la „vernisaj”, relata că a fost emoţionat profund, chiar până la lacrimi, de coperţile ce acoperă sutele de volume realizate din cartoane speciale, chiar şic, unele purtând cu mândrie chipurile autorilor-puşcăriaşi, declaraţi sub jurământ că ar fi chiar făptaşi ai pieselor expuse în galantar.

La faţa locului s-a comentat în şoapte că în mulţimea din Bibliotecă erau infiltrate, discret, importante feţe din lumea palatelor zilei, oameni care, precauţi fiind, au început şi ei să-şi caute subiecte mai tari ca ale ăstora”, pentru orice eventualitate. După unii, ar fi avut loc chiar şi discuţii înfierbântate, purtate într-un jargon ştiinţific, în jurul volumelor amplasate sub sticle protectoare şi păzite mai abitir ca „sfintele moaşte”, aflate, de obicei, la îndemâna fiecărui muritor.

Unul cu mustaţă, roz la faţă, nu ştim de ce, era emoţionat peste poate de cele văzute. Nu s-a abţinut şi a dat-o pe politică. Zicea: Ăştia, da, scriitori, nu ca ăia din libertate, care scriu tot ce le trece prin cap. Ăştia au suferit în temniţă, au citit, s-au instruit, au devenit intelectuali de valoare. Acum cunosc viaţa grea. Au despre ce scrie, nu-s ca cei în libertate, care se dau mari din amintiri plictisitoare. Emile Zola, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu sunt mici copii pe lângă ăştia ai noştri, de fapt noua generaţie de intelectuali, iar ca mâine îi vom vedea vorbindu-i de rău şi situându-se în ierarhia scriitoricească peste Liiceanu, Pleşu ori Cărturescu. Ce mai, sub ochii noştri se naşte o ramură nouă a intelectualităţii, de care are atâta nevoie ţara, şi chiar preşedintele, de ce nu o spunem! Vor oameni noi, atunci, aici, la puşcărie se fabrică! Şi, la urmaurmei, dacă e chibzuim bine, ar fi gata pregătiţi pentru orice posturi!”.

Unul cu monoclu, de unde o fi apărut Dumnezeu să mai ştie, gătit ca de nuntă, a mers chiar mai departe cu vorba: „Toţi ăştia cu scrieri, precum Gigi Becali, Cristian Borcea, «Meme» Stoica şi alţii ies curăţiţi de păcate şi capătă atestare prin aceste cărţi ale suferinţei. Pe ei se bizuie viitorul, că doar nu or fi fost puşi în vitrine aşa, de florile mărului, ci ca să-i vadă lumea, să se obişnuiască cu viitorii lor aleşi. Strategii meştere ale unor partide care văd departe! Sunt adevărate exemple de sârguinţă, curaj, rezistenţă pentru tineri, ce pot fi asemănaţi uşor cu mari eroi ai neamului, cum ar fi Vasile Roaită, Terente şi ceilalţi mulţi din zilele noastre. Câtă tenacitate, câtă cultură absorbită în câteva zeci de zile, câtă râvnă şi ambiţie! Cu toţii, floarea cea vestită a puşcăriilor, au crezut într-un ţel: speră să iasă la lumină şi să se implice în noua construcţie a statului nostru ca oameni cu experienţă, fiind capabili să conducă oricare dintre partidele de acum, prin ei devenind noi-nouţe, cum se doreşte, şi înlocuindu-i pe cei vechi, ce încurcă lucrurile pe-afară.

Zău, aşa-i!, s-a grăbit careva. Uite, televiziunile i-au înălţat pe ecrane pe noii intelectuali «cu carte», veniţi la această Bibliotecă magnifică, devenit adevărat monument naţional al evidenţierii, suferinţei şi al redeşteptării. Unul mai excentric, ce-şi plimba fundul expunându-şi găurile de pe genunchii iviţi din blugi, vocifera chiar că „nu peste mult timp va sosi momentul când cei fleşcăiţi, neactuali, vor pleca din Uniunea Scriitorilor şi, cu demnitate sau nu, vor lăsa locul lor acestei noi generaţii de literaţi.

Eu cred vor fi trecuţi şi în manualele şcolare, s-a bucurat un elev îmbrăcat în uniformă adecvată. Părerea lui despre lucrările „ştiinţifice” zărite în vitrina educativă: „Cred aceşti autori de cărţi ştiintifice poate vor primi catedre la facultăţi, deh, mai ştii!, iar câţiva dintre aceştia pot fi aleşi chiar şi academicieni. Ce, nu-i posibil în ţara noastră?!”. Şi, ca sa fie mai credibil, a citat un fragment din ziarul „Adevărul”: „Fostul magistrat militar Dan Voinea a spus: în comunitatea academică, domnul Cătălin Voicu şi-a câştigat un prestigiu profesional remarcabil (în ce domeniu, oare?…). Ca urmare, elaborarea acestei lucrări ştiinţifice este binevenită…”.

Supărarea generală la inaugurare a fost una: mulţimea vizitatorilor nu a putut răsfoi volumele şi nu a apucat să cumpere măcar câte zece cărţi devenite de-acum celebre, fiecare dintre ele fiind menită să bucure familii, părinţi şi copii şi, poate mai târziu, chiar nepoţi. Trăim zile focoase de creaţie, cu gândul la viitor!

Ce? Nu credeţi? Poate că acest condei care a scris rândurile de faţă va fi apreciat cândva pentru aceste cuvinte privitoare la destinul nostru. Se căleşte şi apare noua generaţie ce va dori devină, la rândul său,mândria ţării”, ca pe vremuri

 

Carol Roman

Interdicţia de a… muri

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Interdicţia de a… muri

Mai ieri a fost invitat la o nuntă un oarecare. Dar i-a găsit pe nuntaşi supăraţi foc. Primăria îi anunţase că mai aveau de plătit „o taxă pe muzica de la nuntă”. A plecat grăbit. Dar a dat peste o altă bazaconie: o primărie cerea „taxa pe aerul dintre stâlpi”. Şi-a făcut cruce! Cum aşa? Uite aşa! Cel mai mult s-a supărat atunci când a vrut să încalece pe un măgăruş închiriat de la cineva de prin Galaţi şi pe drum a trebuit să mai plătească o… „taxă pe măgar”. La Iaşi se plăteşte şi „taxă pe bicicletă” sau pentru fiecare „animal de apartament”. La Vaslui dai „taxa pe apă de ploaie”, într-o comună de lângă Baia Mare figurează „taxa pe ghicit”, iar un fost ministru de Finanţe, trecut şi el pe la „mititica”, Decebal Remeş, a ţinut morţiş să instituie „taxa pe scaun de restaurant”… În total, 96 de taxe şi impozite naţionale, la care s-ar mai adăuga 500 de mici taxe, impozite şi timbre fiscale. E frumos, nu?

mai in glumaChestiunea aceastea a taxelor şi a impozitelor ce apar unde te aştepţi mai puţin se află şi astăzi la ordinea zilei, atât la noi, cât şi la alţii. Dar cele petrecute la confraţi de gintă latină depăşesc cu mult prin originalitate. În satul medieval Sellia, din provincia Catanzaro, Calabria, Italia, a fost aprobată o ordonanţă, în luna august 2015, care prevede o „interdicţie de a muri” pentru locuitorii săi, în majoritate bătrâni. Întrucât un procent de 60% din populaţia localităţii este formată din seniori cu vârste de peste 75 de ani, autorităţile locale au decis ca persoanele care nu se îngrijesc de sănătatea lor să plătească taxe usturătoare. Explicaţia primarului Davide Zicchinella clarifică întrucâtva lucrurile: ordonanţa respectivă a fost dată pentru că se doreşte ca locuitorii micului sat medieval, în majoritate văduve în vârstă, să nu se grăbească să moară, evitându-se astfel depopularea. „Am făcut această ordonanţă nu pentru a glumi. Este o problemă foarte serioasă, pentru că Sellia, ca multe alte localităţi din sudul Italiei, suferă din cauza depopulării”, a mărturisit mai-marele comunei, de profesie medic pediatru, în declaraţiile relatate de agenţia „EFE”.

Ordonanţa stabileşte ca acelor cetăţeni ce nu se îngrijesc sau care au obiceiuri ce afectează sănătatea să li se impună o taxă specială. Întrebând cum sunt identificate persoanele care „ar putea eluda” noua taxă, primarul a asigurat că administraţia sa are ac de cojocul acestora atât timp cât mai sunt în viaţă: „Avem registre şi cunoaştem cine îşi face analizele şi cine nu, într-un cuvânt cine îndrăzneşte să moară, aşa, de capul lui”, relatează amintita agenţie.

Dacă stăm şi chibzuim bine, o asemenea taxă nu ne-ar prinde rău nici nouă. Şi aşa nu luăm în seamă semne certe ale ivirii unor maladii şi ne trezim că avem o mortalitate record!

Unica soluţie, deci, ne-o furnizează prietenii noştri italieni prin acest exemplu strălucit: interdicţia de a muriprin pricaz – şi taxe mai mari pentru cei ce nu au grijă de sănătatea lor. Idei… idei… idei…

Carol Roman

Suntem apreciaţi, ne iubeşte lumea!!!

Reporter: editura December - 6 - 2015 Comments Off on Suntem apreciaţi, ne iubeşte lumea!!!

Şi uite aşa, peste noapte, ne-am trezit apreciaţi, noi românii, de mii, chiar zeci de mii de oameni care cred că tot ce se spune despre noi în presa occidentală este adevărat. Bine că în sfârşit suntem şi noi apreciaţi!

harta

Acum, pe bună dreptate, cei care ne cunoaştem reciproc mai bine decât oricine, ne vom întreba – pentru ce oare? Roiesc supoziţiile: pentru marile noastre realizări economice? Nu cred! Pentru agricultura noastră ca vai de mama ei, de asemeni, nu cred! Pentru şcolile noastre dărăpănate, pentru străzile şi şoselele înnoroiate?…

Şi totuşi, suntem şi luaţi în seamă în cel mai înalt grad pentru… mizeria noastră, pentru neputinţele şi sărăcia noastră! Cum se poate aşa ceva, s-a întors oare lumea pe dos? Nu, nu, nu! Atunci?

Să luăm în mână o hartă a principalelor rute ale migranţilor şi ce vom constata? Toată regiunea Balcanilor este străbătută de cohorte de sirieni, afgani, de o mulţime de africani ce cutreieră prin ţări din jurul nostru şi pe care le amintim aici: Grecia, Turcia, Serbia, Bulgaria, Ungaria, Croaţia… numai pe la noi nu se abat! Cât respect şi consideraţie ni se acordă de către aceşti oameni care, deşi aflaţi în suferinţă, nu cutează să calce pe străvechile noastre pământuri strămoşeşti. Bravo nouă că am izbutit ca prin ceva să aducem la respect nişte cutreierători care nu îndrăznesc să ne calce graniţele! Să fie oare uimiţi de vechea civilizaţie dacică din care ne tragem şi nu vor ca paşii lor să dărâme vechi urme istorice? Poate că se feresc să ne calce în picioare chiar terenurile de tenis pe care s-a format pupila noastră de nivel mondial, Halep (& company!).

Dar crudul adevăr ne ajunge din urmă. Un sirian pornit la drum cu tot calabalâcul şi o familie formată din şase copii + o bătrânică, mama soţiei răposate, a oferit familiei sale onoarea de a se rătăci prin România, iar când au auzit unde se aflau au căzut pe spate intrând într-un şoc nervos, în timp ce bâiguiau: „Nu, nu în România, sunt săraci, nedezvoltaţi, au mulţi şomeri şi obiceiuri vechi!”; şi s-au evacuat de pe teritoriul naţional cât ai clipi din ochi.

Şi uite aşa există şi un caz fericit pentru noi, când gazetele englezeşti, olandeze şi alte „europene”, după ce ne-au făcut în toate felurile numeroşi ani, uite că la urma urmelor ne-au sprijinit şi ne-au creat… un regim privilegiat, ferit de năvala cea mare. Nu ne revine decât să mulţumim gazetelor occidentale care prin articolele lor numeroase, experte şi bine documentate despre cele de pe la noi, după cum se vede, ne-au ferit de potop.

Într-adevăr, avem de ce să mulţumim Europei! Mulţumim!…De data asta am scăpat…

Carol Roman

 

Cum am evitat o greşeală fatală… 

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Cum am evitat o greşeală fatală… 

La orele serii, la lumina palidă a unei lămpi de birou, cu greu am putut descifra hieroglifele înscrise pe e-mailul domestic. Şi mi-a plăcut şi tare m-a bucurat ce am citit, cu greu, fiind nevoit să sar cuvinte şi litere. O iniţiativă măreaţă, am crezut eu, îmi era propusă pentru revistă. Aşa că am citit textul, repet, cu greu, dat fiind lumina stânjenită de becul şchiop al lămpii.

coruptieAutorităţile intenţionează să deschidă un muzeu dedicat corupţiei. Administratorul viitorului muzeu – şi am sperat, măcar o secundă, că am putea fi noi, adică revista „Balcanii şi Europa” – va solicita opiniei publice să-i desemneze pe primii 100 de oficiali corupţi. Criteriile de alegere a celor mai corupţi oficiali se referă la funcţia deţinută, suma presupus ilicită pe care ar deţine-o, condiţiile în care au fost obţinuţi banii. Iniţiatorul va începe să colecteze exponate la recomandarea utilizatorilor de internet şi se va solicita şi sprijinul partidului aflat la putere”.

Şi atunci, mintea, înfierbântată de această idee românească superbă a început să toace nume şi sume, „tunuri” trase, verificate chipurile, anchetate, dar în cele din urmă albite, şi multe alte drăcovenii de acest gen, care, aduse în suprafeţele paginilor de ziar, mi-ar fi putut produce multe buclucuri. M-aş fi gândit să mă refer, mai întâi, la cei aflaţi la putere, în „găşculiţe”, indezirabile chiar pentru însuşi preşedintele ţării. Însă, cum am să le scriu eu numele acestora gândind că aş avea de-a face cu Internele, cu Transporturile, cu Economicul? M-aş fi putut aştepta să mă persecute, mai întâi, sectoristul, băiat de treabă şi blajin, de altfel, dar care, la ordin, şi-ar face meseria şi ar fi vai de mama mea… Apoi mi-ar fi frică să merg chiar cu metroul, căci ăla mare de tot, din „troică”, ar pune să se oprescă vagonul chiar în tunel şi m-aş găsi plasat în întuneric, înconjurat de babe hâde, urâte şi obosite, ceea ce m-ar şi exaspera! Cel cu „economicul” i-ar pune pe ai săi să-mi întrerupă curentul electric – operaţiune în care sunt mari specialişti – sau, mai grav, m-ar băga la apă ca să plătesc sume exorbitante prin manevre numai de ei ştiute, aşa-numitele „recalculări”.

Deşi drăcuşorul din mine nu-mi dădea pace, eram gata să pun mâna pe pix şi să fac un text de iniţiere pentru cetăţeni, îndemnându-i să-i „toarne” pe toţi cei pe care i-ar fi socotit a fi mari corupţi. Când, însufleţit de acţiune… eşec total! Lumina s-a aprins, un jet luminos mi-a adus întregul text în faţa ochilor şi… stupoare. Amintitul anunţ era exact aşa cum îl desluşisem eu, dar cu o mică scăpare: era vorba despre crearea unui muzeu dedicate corupţiei, numai că nu la noi, ci în sud-vestul Chinei, în localitatea Chengdu. Iar sprijin se cerea Partidului Comunist pentru realizarea iniţiativei, iar premierul chinez, Wen Jiabao, recunoştea că “fenomenul corupţiei reprezintă o mare problemă în China”.

Aha, mi-am zis, ispăşit, chestia asta o fi la ei, nu la noi. Chiar aşa! Cum să-i cert eu pe nenumiţii miniştri că ar fi corupţi?! M-ar bate Dumnezeu, prin intermediul unor pământeni specializaţi. Şi s-ar ajunge din nou la exasperanta solicitare: “dovada, dovada”. Şi eu ce m-aş face? Cum să aduci dovezi, când procuraturile, tribunalele şi comisiile parlamentare se chinuie şi nu ajung la nici un capăt? Aşa că… aşa rămâne. Să fie la ei! ( Dată fiind actualitatea subiectului, republicăm textul de mai susu din nr. 104/2010).

Carol Roman

 

O alternativă… cosmică

Reporter: editura July - 12 - 2015 Comments Off on O alternativă… cosmică

caricaturaZilnic, prin televiziuni, prin filme de groază, artistice, documentare, chiar şi de desene animate, ni se propovăduiește că nu avem încotro şi că, dacă nu azi, atunci mâine sau poimâine vom fi asaltați de cohorte de extratereştri, belicoși rău, care ar putea duce omenirea la prăbuşire. Şi ce ni se transmite de la New York, chiar de la faimoasa organizaţie mondială care ar trebui să ocrotească pământenii? ONU a luat în considerare numirea unui reprezentant care să acţioneze ca „persoană de contact” în eventualitatea unei debarcări a extratereştrilor pe Terra pentru a-i îndupleca. Mai-marii Pământului au decis ca răspunsul omenirii în cazul sosirii unor vizitatori de pe alte planete să fie unul insolit… adică trebuie conceput de o persoană competentă, calificată, iar aceasta nu este alta decât d-na Mazlan Othman, astrofizician de origine malaeziană, şefa Biroului pentru probleme spaţiale al ONU (UNOOSA), cu sediul la Viena, devenită „ambasador pentru extratereştri în cadrul Naţiunilor Unite” (cotidianul britanic „The Telegraph”).

Și dacă la pericolul cel mare al propovăduitorilor sfârşitului lumii, Armaghedonului, Apocalipsei s-ar adăuga și apariția războiului nuclear ce ne-ar pândi de după colț, cum am scoate-o la capăt? Dar mai bine să ne ocupăm de sosirea extratereștrilor, evident, agresivi și geloși pe marile noastre isprăvi terestre în care domină „Homo homini lupus”. Fostul președinte american Ronald Reagan, în urmă cu ani buni, chiar credea că extratereștrii vor cuceri pământul. Se amintește că în anul 1982, după participarea la o proiecție la Casa Albă a unor filme (pentru judecători, astronauți și alte VIP-uri) ale regizorului Steven Spielberg, despre invazia cosmică, acesta a exclamat, la finalul proiecțiilor: „Există un număr de oameni în această cameră care ştiu că tot ceea ce a apărut pe ecran este adevărat”.

Reagan a mers chiar mai departe când s-a întâlnit cu Mihail Gorbaciov pentru prima dată, la un summit în Geneva, în anul 1985, conform cărţii „How UFOs Conquered The World”, care va fi lansată în curând. Autorul, dr. David Clarke, a declarat: „Reagan l-a uimit pe Gorby, afirmând ca sigur că cele două superputeri vor coopera dacă Pământul ar fi ameninţat de o invazie extraterestră. Fiind luat prin surprindere, în necunoștință de cauză, liderul sovietic a schimbat subiectul în mod politicos”.

Colin Powell, viceconsilier pentru securitate naţională la acea vreme, a fost îngrozit când Reagan a repetat povestea în cadrul unei întâlniri cu liceeni din Maryland. Powell a verificat discursurile preşedintelui şi a şters „referirile interplanetare” până când acesta a părăsit biroul. Se amintește că ori de câte ori Reagan aducea în discuţie ameninţarea unei invazii extraterestre, Powell îşi dădea ochii peste cap şi spunea staff-ului: „Iarăşi vin micii omuleţi verzi!”.

Autorul cărții menționate mai adaugă: „Comentariile lui Reagan făcute în prezenţa lui Gorbaciov, la Summitul din 1985, implică faptul că s-ar putea ca el să fi crezut că ameninţarea reală nu vine din spatele Cortinei de Fier, ci din partea unor extratereştri ostili”. Dar nici Gorbaciov nu era departe de a consimți existența unei viitoare invazii de extratereștri. Într-o declarație ulterioară, acesta a confirmat conversația cu Reagan, adăugând, la rândul său, că, personal, „nu contrazice ipoteza, deşi este devreme să ne facem griji faţă de o astfel de invazie”…

Deci, vorbind mai în glumă, mai în serios, poate că ar fi bună o coaliție americano-rusească gata pregătită pentru a contracara orice eventualitate a debarcării unor formațiuni compacte de extratereștri puși pe lichidarea rasei umane. Se cunoaște, doar, că fiecare dintre cele două mai puteri are la dispoziție arsenale uriașe de bombe nucleare, de arme ultra-sofisticate pe care, în loc să le folosim unii împotriva altora, cei de pe pământ, l-ar putea înfrunta cu voinicie pe dușmanul iminent care se anunță … Cine va fi, cum va arăta, nu știm dar… să ne pregătim. Poate de aceea și capătă dimensiuni uriașe arsenalele militare de pe glob. Mai știi?!

(În anii ‘80, potrivit Institutului Gallup, 57% dintre americani credeau că OZN-urile sunt ceva real și anunță un pericol adevărat. Printre ruși, mai realiști, doar 47 % așteptau cu încredere, ca și noi românii, altădată, debarcarea… extratereștrilor).

Carol Roman

Minuni în Liberland

Reporter: editura June - 15 - 2015 Comments Off on Minuni în Liberland
Carol Roman

Carol Roman

Că există oameni fericiţi pe pământ, se subînţelege. Uneori, însă fericirea sosește sub chipul unor surprize: unuia, o pleaşcă picată de la vreo rudă de a cărei existenţă a aflat cu această ocazie brusc și a devenit fericit; un altul participă la un concurs organizat de un post de radio şi prin răspunsurile date obţine un premiu substanţial, aducător de fericire, deşi ulterior află că s-a clasat pe locul doi dintr-o participare de… două persoane. Dar ce să mai întindem vorba… mai bine vă informăm despre unul mai al dracului decât toţi, devenit fericit și el, aşa, ca peste noapte. Este cazul unui ceh, ambiţios nevoie mare, care s-a autoproclamat drept preşedinte al unui stat nou, denumit de el Liberland. Minunea despre care este vorba – în această epocă de aprige confruntări teritoriale – se află pe un teren împădurit de vreo şapte kilometri pătraţi, între Serbia şi Croaţia. Oricine trăieşte pe acele meleaguri e fericit. De ce? Această republică are drept deviză, potrivit paginii oficiale de web, „Zit a nechat zit”, mai pe româneşte „Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască”. Statul e un bun al cetăţenilor oneşti, fără legi, fără reglementări ori impozite. Fiscalitate nu există de nici-un fel şi această „ţară” nu ţine seama de nici o obligaţie.

Cine este acest Vit Jedlicka (31 de ani), cel care s-a autoproclamat primul preşedinte al Liberlandului? Este membru al micului Partid al Cetăţenilor Liberi (de dreapta!). După cum era şi de aşteptat, imediat ce s-a aflat despre acest teritoriu degajat de impozite, hop şi îmbulzeala! Jedlicka se jură că a primit deja 250.000 de cereri de cetăţenie din lumea întreagă şi speră să ajungă rapid la un milion şi poate chiar mai mult. Numai că, pentru a fi acceptat, ai de trecut câteva probe extreme de grele: să juri că eşti un om de treabă şi cinstit, să-l respecţi pe aproapele tău până şi în ce priveşte opiniile sale şi, evident, să iubeşti proprietatea privată. Comuniştii, neonaziştii şi alţi extremişti nu vor fi admişi în Liberland, deoarece ar produce gâlceavă şi aşa ceva nu este permis pe aici.

Numeroşi cetăţeni liberi ai Europei unite, şi chiar de mai departe, au dorit să afle mai multe informaţii despre acest mic paradis. Şi au aflat: locaţia se află pe un teren împădurit pe malul Dunării, iar site-ul său web oficial (http://liberland.org) îi precizează coordonatele geografice. Capitala sa se numeşte Liberpolis.

Şi totuşi, se întreabă unii, statele vecine ce spun? Croaţia afirmă că teritoriul aparţine Serbiei, numai că Serbia nu-l doreşte, situaţie care durează deja de 24 de ani. Războaiele care au dus la destrămarea fostei Iugoslavii au potrivit lucrurile în favoarea preafericitului Jedlicka. Acum, acesta se mândreşte cât e ziulica de mare că nu mai pridideşte să răspundă la interviuri sau alte solicitări primite din toată lumea, mai ales din SUA, altă ţară a libertăţilor fără de capăt. Interesul este enorm, potrivit „preşedintelui”: pagina sa de Facebook a înregistrat aproape 100.000 de menţiuni „îmi place”. Se zice că până şi enciclopedia online Wikipedia i-a consacrat un spaţiu, în mai multe limbi, ceea ca ar putea fi verificat de către cine are timp…

Un punct forte îl constituie şi faptul că în acest „imperiu al fericirii” se intră fără paşaport. Numai că de-aici au început şi belele: mândrul drapel al Liberlandului, care flutura desfăşurat deasupra teritoriului, a fost furat. Cin’ să fie, cin’ să fie? Nişte răutăcioşi au aruncat vina pe un grup de cetăţeni români ce ar fi trecut pe acolo. Dar noi nu-i credem. Ca urmare, „statul” a făcut apel la donaţii. Din încasări de 200 de dolari s-au adunat bani suficienţi pentru a fi confecţionate patru noi drapele care să acopere întregul teritoriu în cele patru puncte cardinale. Jedlicka s-a bucurat mult, a fost chiar fericit când a aflat că, totuşi, după trei zile mai fâlfâia mândru un unic drapel, cel care indica vestul. Restul „punctelor cardinale” se topiseră şi noi acuzaţii nedrepte s-ar fi îndreptat asupra… mă rog, aici se termină tot ce am avut de spus.

(după o relatare dreaptă a „AFP”, interpretată în registru propriu)

Carol Roman 

„Războiul porcului” şi altele…

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on „Războiul porcului” şi altele…

Vorbim despre războaie, subiect la ordinea zilei. Ar trebui doar să întoarcem capul şi ne şi lovim de acel „ Şi vis pace para bellum”, adică, mai pe româneşte, „De vrei pace, pregăteşte-te de război!”. Amintim mai întâi că armele cu care oamenii se omorau între ei au început primitiv: cu arcul, cu bâta, cu suliţa, cu arbaleta, cu puşca, cu tunul, cu racheta etc. … şi celelalte ucigaşe contemporane care şi-au început evoluţia cu un nevinovat de arc!

O relicvӑ: gӑleata cu pricina

O relicvӑ: gӑleata cu pricina

Dar şi pricinile de război, conflictele dintre oameni şi ţări s-au înăsprit mult. Nu ca altădată… Să ne întoarcem cu câteva sute de ani în urmă, când s-au purtat războaie ciudate, pentru te miri ce… În anul 1325, de pildă, o banală găleată de lemn a fost motiv de gâlceavă şi de război între oraşele Modena şi Bologna. Câţiva nemernici de soldaţi din Modena, nesecotind vigilenţa cu care era păzită acea găleată plină sau goală (istoria nu consemnează exact acest amănunt, din păcate), au furat-o pur şi simplu. Goarna a sunat, iar războiul s-a pornit vijelios. Nu vom şti niciodată ce se afla în acea găleată, care a făcut ca vreme de 12 ani măcelul să secere viteji din ambele tabere. Sosirea păcii nu a adus şi găleata la păgubaş. Ceea ce se ştie exact este că obiectul cu pricina nu a fost recuperat de armata boloneză şi până în zilele noastre zace uitată şi umilită în clopotniţa din Modena.

O altă provocare, de data asta cu happy-end, s-a petrecut pe teritoriul american. În anul 1859 – dată stabilită cu exactitate de un important grup de istorici documentarişti – s-a declanşat un grav conflict militar. Importante documente ale acelor timpuri relatează cum un porc se zbenguia netrebnic, în libertate, pe teritoriul american şi a deranjat un militar englez, vreun lord sau aşa ceva, aflat pesemne la un „five-o’clock” şi fără nici un avertisment a împuşcat bietul animal nevinovat. Un veritabil război s-a declanşat de data asta chiar de către un porc adevărat. Răfuiala armată a ţinut patru luni întregi. Se pare că, în cele din urmă s-a ajuns la o înţelegere ce a adus pacea între beligeranţi şi o masă comună îmbelşugată, unde a fost sacrificat tocmai porcul, aceasta devenind unica victimă a acelui război.

ureche

Un cӑpitan de corabie… într-o ureche

Dar există pricini şi mai grave aducătoare de conflicte. Cronicile militare aduc în faţa judecăţii noastre un caz la fel de grav ca şi celălalt expus mai înainte. Citiţi şi n-o să vă vină să credeţi de întâmplarea provocatoare de război. Enunţul este scurt şi cuprinzător: căpitanul britanic Robert Jenkins îşi pierdea o ureche în 1731, după o confruntare cu marinarii spanioli rivali. Puţini ar fi crezut că acest episod avea să coste viaţa a peste un milion de europeni… După opt ani de tergiversări şi tratative, Parlamentul britanic decidea că acest afront trebuie pedepsit cu arma în mână şi s-a trecut imediat la bătălii navale care au continuat în următorii ani. Şi alte naţiuni s-au simţit „datoare” să intervină militar, ajungându-se ca de la „războiul urechii” să se treacă la „Războiul succesiunii austriece”, care a generat, la rândul lui, „Războiul de Şapte ani”. Din aproape în aproape, Franţa, Austria, Saxonia, Suedia şi Rusia se găseau inamici cu Prusia, Hanovra şi Marea Britanie, la 24 de ani după ce căpitanul Jenkins era… într-o ureche.

Cauze mari, cauze mici, războaie sunt pe pământ de când lumea…

Carol Roman

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult