22
September , 2018
Saturday
Dacă în urmă cu 10 ani destinaţiile preferate vizau ţările din sudul Europei, cum ar ...
Ideea unei forţe armate comune a blocului comunitar suscită din nou o vie polemică, statele ...
  Parcurgem o vară imprevizibilă, cu temperaturi răsucite – când prea cald, când prea rece – ...
[caption id="attachment_4471" align="alignleft" width="300"] E.S. doamna Manuela Breazu[/caption] - declară E.S.doamna Manuela Breazu, Ambasadorul României în Irlanda Noul ...
Odată cu plecarea Marii Britanii din Uniunea Europeană, pe scena politică internaţională au apărut două ...
Astăzi, ca şi ieri, cine zice Balcani zice diversitate, mozaic. Sub raport etnic, cultural, religios, ...
Publicistica eminesciană nu este doar de o tulburătoare actualitate, ci şi profund implicată social, străbătută ...
„Sunt mulţi muncitori români în Marea Britanie şi au avut o contribuţie foarte importantă la ...
În ultimul secol, s-a întâmplat de mai multe ori ca o invenţie să schimbe datele ...
Acum, în zilele fierbinţi ale campaniei electorale se constată că mulţi oameni îl regretă pe ...
A plecat dintre noi un mare Ziarist, un mare OM, un mare Prieten, pe care-l ...
Noul ambasador al Federației Ruse la București Primire la Cotroceni Cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare de ...

Articole din categoria ‘Mai în glumă mai în serios’

Se schimbă lumea, dar și partenerii…

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on Se schimbă lumea, dar și partenerii…
Dorind să răspundem unui corespondent al nostru, care voia clarificări legate de o întrebare aparent simplă – Ce-i acela un partener? – ne-am poticnit. Și am căutat ca, prin câteva exemple, să limpezim curiozitatea cititorului. Așa se face că, mai în glumă, mai în serios, am aflat că în vremurile noastre, odată cu schimbarea lumii, se schimbă și partenerii aflați în mai toate domeniile. Bunăoară, tradiționalista monarhie britanică, ce sute de ani și-a susținut neatinsă casta, a început să dea semne de trecere într-o eră a unor schimbări neimaginate chiar într-un film de science-fiction. Sute de ani, regulile privitoare la căsătoriile din familia regală britanică interziceau ca succesorii la tronul Marii Britanii să se căsătorească cu femei fără titlu nobiliar. Monarhia era cunoscută pentru rigiditatea regulilor și păstrarea cu sfințenie a cutumelor. De aceea, moștenitorii prezumtivi ai Coroanei s-au căsătorit doar în familii nobiliare, până când, în zilele noastre, s-a răsucit istoria: prințul William, aflat în linie directă de succesiune, a luat în căsătorie o persoană de rând, pe Kate Middleton.
Regulile au fost și mai și „încălcate”, și mai vizibil, cu ocazia nunții fratelui său, prințul Harry, care s-a cununat cu o femeie de culoare, divorțată și mai în vârstă decât el. Acest mariaj a confirmat că alegerea partenerilor se poate schimba odată cu lumea, întrucât opțiunea afectivă pentru o femeie divorțată l-a costat pe strămoșul său, Edward al VIII-lea, în 1936, tronul regal. 

Dar lucrurile nu se opresc aici. În aceeași conservatoare familie regală urmează să aibă loc o nuntă între persoane de același sex. Ivar Mountbatten, unul dintre verii reginei Elisabeta a II-a, se însoară cu partenerul său de viaţă, un bărbățel, James Coyle, o performanță unică, aceasta fiind prima căsătorie gay din familia regală britanică. Lucrurile capătă o nuanță specială: Ivar Mountbatten este descendent direct al împărătesei Ecaterina a II-a și al reginei Victoria, iar viitorul său partener său de viaţă este angajat al unei companii aeriene.

Și din nou vom repeta -se schimbă lumea, se schimbă partenerii…

Dar lucrurile nu rămân doar la cazuri izolate, oricum am dori să le calificăm. Sute și chiar mii de „parteneri” vor anima, în secolul nostru și în cele următoare, viața socială, politică, economică etc., etc. Ce vrem să spunem? În următorii 15-20 de ani, circa 800 de milioane de lucrători umani vor fi înlocuiți de alți „parteneri”, mignoni de astă dată, din tablă, străbătuți de fire și circuite, într-un cuvânt, de roboți. Performeri vor fi, cum ne-am obișnuit în toate domeniile, și de data aceasta Germania sau SUA, care, în orizontul anului 2030 vor poseda o treime din forța de muncă alcătuită din roboți. În zona sănătății, un medic va avea drept „coleg de serviciu” un robot, iar asistentele medicale vor acorda ajutor specializat subordonate fiind unor colegi de serviciu neînsuflețiți. Nici jurnaliștii nu vor scăpa de oastea unor viitori „colegi de breaslă” care îi vor comanda mai aspru decât conducătorii de partide, deoarece în viitor se va da mai mult credit unor minusculi „parteneri” mecanici decât celor umani. De ce? Pentru că aceștia vor executa ordinele fără să crâcnească. De altfel, marea agenție Associated Press a introdus deja noi „parteneri” care să realizeze pentru început știri sportive, înlocuind cronicarii sportivi de meserie. 

Într-un cuvânt, se schimbă lumea, se schimbă partenerii, mai în glumă, mai în serios
 

Carol Roman

 Absurdul la el acasă

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on  Absurdul la el acasă

Doamne, ce de mai gugumănii se scriu prin presă! Te miri cum de un fost asistent al preşedintelui George W. Bush, jurnalist şi vorbitor de limbă română, pe numele său Jacob Grandstaff, pus pe snoave, după cum scrie acesta, susţine că Washington-ul vede România ca pe o colonie: „Departamentul de Stat a tratat România ca pe o colonie de-a sa din estul Europei. Şi, până când românii nu se vor sătura de asta şi vor dori să-şi conducă propria ţară, Departamentul de Stat va continua să trateze România ca pe o colonie”. (ziarul „Naţional”, 13 aprilie a.c.). 


Într-adevăr, te poţi cruci citind rândurile defăimătoare ale ziaristului neamţ. Cum se poate spune aşa ceva despre SUA, când noi ştim cu toţii câtă grijă au de ţara noastră, nu ca de o colonie, ci ca de un copil drag? Cȃteva evidenţe răstoarnă complet fabulaţia iresponsabilă a amintitului personaj. Să le luăm pe rând. Cine ne fereşte de duşmanul de la Est, având mare încredere în noi şi, ca atare, vânzându-ne armament greu, de multe miliarde de dolari? Iată că s-au gândit mai mult decât noi să ne fie apărat văzduhul de urgia Răsăritului, construind şi Deveselu, care, din păcate va fi acţionat la o dată ulterioară, necunoscută. Mai amintim apoi că Ambasadorul american aflat la Bucureşti se îngrijeşte de noi periodic, prin intervenţii punctuale. Ca să nu ne facem de cap, după mintea noastră, se pare, înceţoşată. Deunăzi chiar, Departamentul de Stat s-a arătat o dată în plus grijuliu cu noi; ne ocroteşte chiar, arătându-ne ca nici o altă instituţie păcatele noastre, destul de multe la număr, ca să le cunoaştem şi să le îndreptăm şi pe care ei le ştiu, se pare, mai bine decât noi.

Deşi nu suntem încă în graniţă cu Statele Unite, ca Mexicul, zilnic suntem preţuiţi, prin cuvinte încurajatoare, aşa cum ne-au însufleţit după războiul câştigat de americani în Irak, de unde au preluat importante resurse de petrol, iar nouă ne-au făcut promisiuni, într-adevăr importante şi, desigur, va veni o zi când vom fi răsplătiţi! Iată un asemenea exemplu de mărinimie: după ce cumpărăm şi achităm câteva zeci de transportoare Piranha, vom pune şi noi pe picioare o fabrică de asemenea produse, care, în optimismul nostru şi gândind altfel decât ziaristul neamţ, estimăm că va produce – până una, alta, aşa credem – obiecte complementare pentru amintitele transportoare, cum ar fi şuruburi, piuliţe şi rulmenţi. Deci, va fi bine! E bine!

Şi încă vreo două vorbe nesăbuite ale aceluiaşi „fost” ziarist, evident, de asemenea mincinoase: „Dacă românii vor continua să creadă că nu sunt suficient de deştepţi sau abili să conducă ţara, atunci Departamentul de Stat îi va trata aşa cum a făcut-o şi în ultimii 10 ani”. Şi încă o rostire jignitoare pentru noi, a aceluiaşi, referitoare la demnitatea noastră: „Departamentul de Stat nu tratează Ungaria şi Polonia ca pe colonii pentru că popoarele respective nu suportă aşa ceva”. Vedeţi până unde pot ajunge unii, ce nu cunosc de fapt situaţia de la noi şi lansează vorbe iresponsabile? Dar ce, noi suntem Ungaria sau Polonia? Noi avem o existenţă milenară şi ştim mai bine ce ne trebuie şi pe cine ar trebui să apreciem! În ceea ce ne priveşte, aşteptăm ca, urmând exemplul mărinimiei americane faţă de Mexic, să se înalţe şi la noi un zid uriaş, de milioane de dolari, care să ferească democraţia de şatrele de romi de pe la noi, care încearcă să treacă de dincoace, dincolo, pe sub tunelurile săpate la graniţă.

Şi, pentru că tot ne-am referit la oferta binevoitoare americană de armament, suntem bucuroşi să punctăm că multe dintre avioanele şi tancurile pe care le cumpărăm vin gata testate, câţiva ani buni, în lupte directe cu duşmanii, pentru ca noi să fim convinşi că achiziţionăm o marfă verificată. Ce dracu’, că doar şi noi suntem negustori buni!

Evident, am glumit… Nu-i aşa? 
 
Carol Roman

Scula izbăvitoare din Wuhu

Reporter: editura April - 20 - 2018 Comments Off on Scula izbăvitoare din Wuhu
Există unele invenţii ce-i stârnesc pe sociologi, filozofi, ziarişti deopotrivă, datorită actualităţii lor. Cum este, de pildă, admirabila iniţiativă a unei prăvălii din oraşul chinezesc Wuhu, din provincia Anhui, care s-ar fi specializat în a vinde un produs extrem de solicitat, şi anume ,,pachete de scuze”. Evident că sunt destinate celor care doresc să iasă legal, cu faţă curată, din tot felul de încurcături mai mari sau mai mici. Vom nota că din momentul apariţiei sale, ,,industria scuzelor’’ s-a prăvălit zgomotoasă, încercând să acopere atât infamii, cât şi fapte grave, impardonabile, sub un zâmbet sau o grimasă împăciuitoare. 

O analiză mai concretă ne arată că scuzele de fiecare zi, de dimineată şi până la asfinţit ar fi cele de uz curent, urmate apoi de scuze legate de cazuri de rupere a unor relaţii şi aşa-numitele scuze elegante cei privesc mai cu seamă pe demnitari. Magazinul chinezesc oferă mari reduceri dacă sunt cumpărate în acelaşi timp mai multe scuze. 

Dar poate că ar merita de adâncit puţin categoriile de scuze utilizate pe alte meleeaguri cât şi pe la noi. Fără să intrăm în detalii vom menţiona cu o participare festivă în acest capitol al scuzelor o sumedenie de oameni politici de talie internaţională care una au cuvântat şi alta au făcut. Bunăoară, şefa Guvernului Britanic, deşi entuziastă la început, acum nu acceptă proiectul de acord pentru Brexit propus de Uniunea Europeană considerând că ameninţă ,,integritatea constituţională a Regatului Unit’’. Reacţia a venit după ce UE a publicat o variantă a proiectului de acord, în încercarea de a grăbi negocierile, care trebuie să se încheie în toamnă, pentru a respecta data separării Marii Britanii pe 19 martie 2019. Ca şi sigur că în cele din urmă va trebui să apeleze la prăvălia din Wuhu.

Dar ne trece prin minte că ar putea fi organizate şi la noi în ţară, pentru nevoile curente şi de viitor, adevărate depozite de scuze, atât pentru cele petrecute în ultimii ani, cât şi pentru cele ce ne aşteaptă. Evident că am avea exemple numeroase gândindu-ne la nenumăratele situaţii de duplicitate de la noi. Numai că vom trata acest subiect cu gentileţe fiind nevoiţi ca, în cele din urmă, să-şi ceară scuze ,,Wuhu’’, ceea ce nu ştim dacă a făcut-o. Evident că scuze ar trebui să fie date oamenilor simpli de la noi, care au sperat că odată cu intrarea în UE vor da de bine de-a gata. Fără să vorbim mai mult decât e cazul, vom aminti că şase milioane de români ne-au părăsit în căutarea unui El-Dorado, pe alte tărâmuri. E loc de scuze, nu?

Vor trebui scoase din rasteruri şi alte scuze pentru kilometri de autostradă nerealizaţi care ne plasează în afara Europei. 

Şi o altă situaţie, cel puţin ciudată. Statul român a acordat drepturi de pensii după data decesului beneficiarilor, în sumă estimată la 352 mii lei şi asta, deşi pentru aceşti beneficiari casele teritoriale de pensii au plătit ajutoare de deces şi deţineau informaţii cu privire la aceşti foşti pensionari, după cum arată un raport al Curţii de Conturi făcut în mai multe judeţe. Poate că în această situaţie scuzele nu ar mai fi suficiente şi nici nu şi-ar avea locul, ci… 

Şi-ar mai fi multe de spus, dar ne vom întoarce din nou la acel magazin chinezesc care vinde scuze. Se garantează utilizatorilor că acestea ar putea fi bine primite, nu însă că vor fi şi acceptate. Evident că sunt şi cazuri ce depăşesc complezenţa şi se îndreaptă înspre… dar nu o spunem noi. De unde şi înţelesul acestei alegorii.

Mă întreb dacă n-ar fi cazul să ne cerem scuze şi noi pentru aceste rânduri ale noastre care sperăm să-i pregătească pe toţi cei ce vor utiliza scuza ca mijloc de astupare a unor neîmpliniri de toate felurile pentru că… dar mai bine să ne vedem de ale noastre.

A apărut şi … sertarul cu aplauze

În concurenţă cu ideea chinezească „pachetul cu scuze”, pe piaţa românească îşi face loc şi … „sertarul cu aplauze”: pe postul România TV s-a anunţat că se pregăteşte o lege „antidefăimare”, respectiv una împotriva celor care defăimează România, care mint despre propria ţară. Pentru că era nevoie de un nume a fost nominalizată persoana Monicăi Macovei care ar excela în acest domeniu. Mai precis, se pregăteşte „o lege care să reglementeze sau să dea posibilitatea statului român să sancţioneze aceste lucruri pentru ca aceşti oameni, printre care şi europarlamentari, care mint despre propria ţară, care defăimează propriul neam, aduc foarte multe deservicii şi noi din cauza aceasta, pierdem suveranitate, pierdem demnitate, pierdem respect şi nu câştigăm absolut nimic”. 

Na, uite cum ar apărea şi „delictul de opinie”.

Stau în colţul meu şi cuget, nu se acordă nici o …scuză!!
 
Carol Roman

Ţarcul cu legi

Reporter: editura February - 22 - 2018 Comments Off on Ţarcul cu legi
Marele scriitor american Mark Twain spunea:  „Adevărul este mult mai ciudat decât ficţiunea”.

Un oarecare, un mucalit, pesemne indispus de vreo sentinţă a unui tribunal, s-a adresat, discret, unui post de radio britanic cu o întrebare simplă: „Ce este aceea o lege”? Glumeţul de serviciu al emiţătorului i-a răspuns plictisit: „Adică ce ai voie şi ce nu ai voie să faci“. Dar întrebăreţul a continuat:Oare cele zece porunci nu sunt suficiente”?. S-ar putea” … Eu zic că nu…. Eşti în Franţa, bunăoară. În ogradă aduci un porc. Şi vrei să-l botezi. Napoleon îi zici- că aşa îţi place ţie. O lege nu-mi dă pace, n-am voie. Şi, vorba aceea, doar eu îl strig Napoleon, deoarece nu ies cu porcul la plimbare în public şi încalc vreo lege…”

Omul cu întrebările a apelat mai întâi la tablele lui Moise, spre a vedea ce e bine şi ce e rău, după care a început să cotrobăiască prin legislaţia diferitelor ţări,să vadă dacă nu cumva „modelul francez” de legi năstruşnice nu sălăşluieşte şi pe alte meleaguri. Mai întâi s-a ocupat de britanici de-ai lui, de parlamentari, care fac legile. Şi nici nu a întors bine capul şi a dat de următorul text legal: „În Regatul Unit este interzis să decedezi în clădirea Parlamentului”. Cum aşa?! Şi dacă îţi vine să… mori tocmai atunci, ce te faci? N-ai decât, ieşi afară şi… rezolvi problema, dacă altceva mai bun nu ai de făcut.

La capitolul „morţi”, texanii sunt cei mai tari… americani. O lege de pe la ei grăieşte că „dacă cineva intenţionează să comită o crimă, atunci este obligat să anunţe poliţia cu 24 de ore înainte”.Înseamnă că mai nimeni nu respectă această lege, deoarece criminali sunt gârlă... Nu se ştie de ce, dar în Danemarca, la acelaşi capitol, o lege aspră glăsuie că „şoferii sunt obligaţi prin lege să verifice dacă sub maşină nu sunt copii adormiţi, înainte de a porni”. De salvarea de vieţi şi de sănătatea populaţiei se ocupă şi legislaţia olandeză, miloasă cum o ştim (mai cu seamă cu cei tineri), care „permite fumatul de cannabis, dar îl interzice pe cel de tutun!”. A făcut înconjurul lumii cazul tânărului amendat pentru că în ţigara cu cannabis pe care şi-o aprinsese au fost descoperite urme… de tutun. Din nou vom exclama: câtă grijă pentru populaţie!… De sănătatea femeilor din Bahrein se ocupă- după cum ştie orice adult- specialistul…ginecolog. Numai că legea „interzice ca un bărbat ginecolog să examineze direct organele genitale ale unei femei”. Puţinii bărbaţi medici ginecologi din această ţară musulmană se folosesc, în acest scop, de o oglindă poziţionată astfel încât să le ofere imaginile de care au nevoie, iar diagnosticul să poată fi astfel stabilit pe cale vizuală.

Şi cum beţia la volan se înscrie în acelaşi perimetru de iscodire legislativă, aflăm că în Finlanda, „amenzile de circulaţie sunt calculate în funcţie de venitul celui care a încălcat regulile”. În anul 2002, Anssi Vanjoki, director al gigantului Nokia, a primit o amendă de 12,5 milioane de dolari pentru că a depăşit viteza legală. După ce a demonstrat scăderea masivă a veniturilor sale, amenda a fost redusă la numai 103.600 de dolari. În acest fel a fost doborât un record mondial în materie de amenzi. Dar dacă şi la noi am încerca o asemenea experienţă, că tot avem nevoie de bani pentru bugetari? Noi doar propunem, nu dăm cu piatra.

Evident că există şi o legislaţie privind raporturilecu „Cel de sus”, în diferite ipostaze locale. În California,bunăoară, judecătorul Samuel King, nervos din pricina absenţei juraţilor la un proces, din motive de ploaie abundentă, a dat o sentinţă cel puţin stranie: „Ordon ca ploaia să înceteze până marţi”,încălcând astfel drepturile de dispoziţie ale Legiuitorului Suprem.Numai că nu te poţi juca, nu-i aşa, cu treburi din astea „speciale”: precipitaţiile au încetat pe dată, dar… au urmat 5 ani de secetă cumplită. Ca să fie pedepsit impostorul! În această direcţie, ar mai fi şi altele de spus. O lege chinezească stipulează că în cazul în care călugării budişti din Tibet vor să se reîncarneze, ei trebuie să ceară, mai întâi, autorizaţie guvernamentală. Legea fixează strict modalităţile de reîncarnare, considerând procedura „o mişcare importantă pentru instituţionalizarea managementului reîncarnării”(!).

Legi ce cuprind o mare doză de absurd, superstiţii, ridicol şi chiar dogmă… Şi tot Italia, gintă latină, ne redă tonusul optimist al acestei naraţiuni reale: se face că în Milano, o lege „obligă cetăţenii să zâmbească tot timpul, cu excepţia situaţiilor când merg la spital sau la înmormântări”. Deci, cât suntem sănătoşi, să zâmbim!

Numai să avem de ce!, ar comenta un mucalit.

Mergem şi tot mergem pe sârmă…

Reporter: editura December - 18 - 2017 Comments Off on Mergem şi tot mergem pe sârmă…
Chiar în aceste zile trăim cu impresia că mergem pe o sârmă subţire – subţirică și care, pe deasupra mai este și încinsă. Dar mersul pe sârmă este o veche îndeletnicire românească. Nu cred să existe vreo familie care să nu fi străbătut drumul Golgotei pe o sârmă întinsă, gata să plesnească. Unii s-au împiedicat și poate că și astăzi mai atârnă suspendaţi de sârmă; alţii, cei suspicioși ca și cei păţiţi, alunecă cu pași întinși și mărunţi, calculaţi, se mai împiedică, sunt gata să fie înghiţiţi de hău, dar scapă și tot așa, tot așa…

Carol Roman

Şi n-ar trebui să ne mirăm că românii au renume în materie de mers pe sârmă. Nu o dată circarii noștri au primit marele premiu mondial la festivalul internaţional al circurilor de la Monte Carlo. Întreaga lume s-a uimit în faţa virtuoșilor ce fac ca sârma să se cutremure sub pașii lor.


Întrebat, careva dintre aceștia, de unde provine sfidarea sârmei pe care ei o supun bezmetic, acesta a răspuns simplu, sec: „demult de tot, din străbunic-bunic-tată-fiu, suntem învăţaţi să mergem pe sârmă. Altfel nu am fi răzbit.”

Istoria sârmei încinse pe care pășim eroic în ultimii ani este plină de strălucite pilde. Să începem cu anul 2006, de când debutează o altă poveste a noastră, care ne-a fi purtat pe un tărâm de vis. Peste noapte, cât ai clipi, s-a izbutit ca o ţară debusolată, cu derapaje periculoase de pe linia tramvaiului european, cu mulţi nemâncaţi și neșcoliţi, cu mulţime de suferinzi de boli și de bani, cu șmecheri și puturoși, cu palavragii, tupeiști și sceptici, să se transforme cât ai bate din palme. Acum avem mai mulţi sătui, școliţi și tămăduiţi, mai puţini lefteri, o sumedenie de onești și harnici, mamă-mamă! Economia a devenit vijelioasă, statisticile urcă vesele. Acesta ar fi „registrul” oficial. 

Numai că acest adevărat miracol a avut loc sub ochii noștri fără ca noi să sesizăm. Dar oamenii, oamenii, ce gândesc? Îi ascultă, oare, cineva cu adevărat pe ei, cei din blocurile înseriate, din săli de așteptare sau de audienţă pe la cozi la spitale, farmacii sau administraţii financiare, ca altădată, pe nenorociţii din cartiere desfundate de la margine de București ori din case inundate? 

Înclinăm să credem în gluma britanicului Graham Watson, care relata că dacă astăzi Dumnezeu i-ar spune lui Noe să construiască o arcă și acesta ar trăi într-un stat european l-ar găsi pe Noe plângând. I-ar explica atunci Creatorului că i-a fost imposibil să construiască arca. „Trebuia să obţin autorizaţie de la administraţia de sector, alta de mediu, o autorizaţie de la pompieri, una pentru tăierea copacilor, apoi ar fi trebuit să demonstrez că animalele pe care le-ar avea în zestre au suficient spaţiu pe arcă, le asigur căldura și nevoile în condiţii de igienă și nu le încalc drepturile; iar, mai înainte, ar fi trebuit, în mod obligatoriu să fac un studiu de impact vizat și supervizat de te miri cine”, i-ar spune Noe lui Dumnezeu, potrivit lui Graham Watson. 

Şi astăzi, ca și în urmă cu ani, lumea dorește să trăiască mai bine și se uită fascinată la tot felul de programe binevoitoare, ce apar în fiecare zi, iar până una alta, milioane dintre noi își caută norocul departe de ţară. Pentru cei rămași loco se sădesc speranţe, se fac promisiuni, se sugerează un viitor asigurat, adesea cu vorbe inspirate din zestrea conului Caragiale… „dar, până una-alta, ce ne facem cu cheltuielile diurne, tot mai piperate, deși ne pică și nouă câte ceva din măririle de salarii castrate însă de noile impozite pornite la deal”, se neliniștește votantul, cetăţean neturmentat.

Ce am vrut să spunem? Nimic grav, ci, puși pe năzbâtii, spovedindu-ne în aceste rânduri, am apucat, totuși, pe calea speranţei și am mai glumit și noi, căci așa stă bine unei mărturii la sfârșit de an.

Carol Roman

O opţiune crucială

Reporter: editura November - 2 - 2017 Comments Off on O opţiune crucială
În Capitală bântuie frigul nedorit şi nepoftit de nimeni. În acest răstimp multă lume aleargă după bani, ca să facă faţă…măririi salariilor, urmate de…ştim noi ce; începând cu amărâtul de contribuabil, continuând cu investitorul păgubit de criză şi, mai cu seamă, dragele noastre autorităţi. Nu ne vom văicări de noi impozite, nu, pentru că ne e bine deocamdată şi asta e! 
 
În zbuciumul supravieţuirii mulţi se vaită în gura mare că nu mai pot folosi automobilul deoarece preţul benzinei, al uleiului, al întreţinerii au crescut cu mult devenind insuporabile. În fiecare zi ne trezim cu altă surpriză: ba cu 15 bani în plus la motorină, ba cu 12 bani la benzină, ba modificări ale accizelor. 

Şi, deodată, a apărut o soluţie salvatoare: să fie înlocuit automobilul păgubos cu.. o ricşă. Cu o investiţie minimă, trăsurica elementară amplasată pe două roţi vechi de bicicletă sau pe trei, având mânere la ambele capete – de tras şi de împins – nu cere nici revizie tehnică anuală, nici carburant şi, mai cu seamă, nici nu e impozitată (încă!). 

Iar lucrurile trebuiesc tratate, şi în acest caz, cu maturitate şi chiar cu responsabilitate. Această nouă îndeletnicire se poate transforma într-o vână prosperă a economiei naţionale. Susţinută de „privaţi”, cu sprijin de la stat şi eventual de la Uniunea Europeană, construcţia de ricşe va cere ateliere şi chiar întreprinderi specializate în roţi de ricşe, în mânere, în pedale, în lanţuri ce ar putea fi fabricate pe locul vestitei fabrici de rulmenţi de la Roman, care în trecut aducea atâta valută ţării!

Şi apoi, o atenţie specială va trebui să fie acordată decorării ricşelor ceea ce ne duce la naşterea unei branşe cu totul aparte, de picturi şi reclame specifice. Iar pe modelele viu colorate, ce ar împodobi ricşele am putea adăuga elemente ale tradiţiei noastre populare, ciucuri, paiete, mărgele sclipitoare atârnate de ambele părţi ale ricşei. Pe acoperişuri ar putea fi plasat pământ pe care să crească flori, stropite de aparate speciale, suprafaţă câştigată după modelul iniţiat de Primăria Capitalei care a luat o măsură similară de producţie florală pe acoperişurile micro ale staţiilor de autobuze. Şi mai este ceva; nu oricine poate conduce o ricşă! Apar şcoli speciale de conducători şi concomitent ministere ce ne feresc, cu grija cunoscută, vieţile, pe străzi ca şi pe trotuare şi deci ai nevoie de o ţidulă, după ce ţi-ai verificat picioarele la un doctor specializat după care treci la o şcoală care să te atesteze: „conducător autorizat de ricşe”. După o minimă calificare în unităţile speciale, ai posibilitatea de a deveni absolvent, licenţiat sau chiar „doctor în ricşe şi alte mijloace de circulaţie”.

Imediat, vor apărea şi istoricii. Ce, nu interesează publicul românesc, avid de senzaţii tari, cine sunt strămoşii ricşei? Încet, încet, ricşa va intra în tradiţie. Dealtfel, programul educativ al copiilor va trebui să prevadă şi vizitarea unor muzee special amenajate, din care vom afla că scaunul mobil, străbunic al ricşei, funcţiona încă de pe vremea lui Ludovic al XIV- lea, rege la Franţei (1638-1715). Şi vor mai afla un lucru de necrezut: în India, mai precis în Dhaka, unde funcţionează 80.000 de ricşe, conducătorul acestui vechicul proletar este numit „wallah”, ceea ce ne pune pe gânduri, apropo de origine.

Ce să mai vorbim! Ricşa poate îmbogăţi viaţa noastră cea de toate zilele, a fiecărui cetăţean, dar în mod special statul, a cărui economie poate lua un avânt ce ar putea strârni chiar şi invidia mai-marilor din Uniunea Europeană. Ce avem noi, nu vor avea ei! Prilej de a ne mândri! Dar să vedem cum vor primi mai-marii Europei, ca doamna Merkel sau domnul Macron această nouă ramură industrială românească atunci când vor vedea că Estul sărăcăcios al Europei va renunţa la Renault si Volkswagen, iar noua ricşă românească va câştiga opţiunea mondială.
 
Carol Roman

Cadoul, bată-l vina… 

Reporter: editura August - 22 - 2017 Comments Off on Cadoul, bată-l vina… 

Toată lumea ştie ce este acela un cadou: unii au primit, alţii au oferit. Evident că la mijloc ar exista o motivaţie. Şefi de state şi înalţi demnitari primesc şi ei omagial, cadouri dintre care unele sunt bizare. Însă, aproape toate darurile au valoare de simbol urmărind să facă plăcere destinatarului sau pur şi simplu încercând să-l pună în încurcătură. Câteva exemple sunt edificatoare: între 1983 și 1984, Donald Rumsfeld, emisarul Casei Albe în Orientul Mijlociu, s-a întâlnit la câteva discuții cu Saddam Hussein, în plin conflict între Iran și Irak. Reprezentantul Administrației SUA i-a dăruit liderului irakian un ciocan medieval sau o pereche de cizme aurite de cowboy. Saddam a răspuns cel puțin la fel de straniu: pentru a crea tensiune între Statele Unite și Siria, i-a dăruit lui Rumsfeld un film video în care erau înfățișate femei militar care smulgeau capete de șerpi cu dinții și tineri soldați înjunghiind un câine. Toate acestea cu aparenta aprobare a președintelui sirian de atunci, Hafez al-Assad și pentru a crea impresia că în țara pe care el însuși dorea s-o invadeze era un regim nemilos. 

Sau o altă situaţie specială, în Republica Vanuatu, din Pacific, locuitorii de pe insula Tanna îl consideră pe Prințul Philip, consortul suveranei britanice ca pe un zeu, drept care oamenii i se închină și se roagă la el pentru vreme bună și belșug. Unul dintre cadourile pe care i l-au oferit locuitorii se pare cu inocenţă şi bună intenţie a fost o unealtă tradițională, de ceremonie, cu care… sunt omorâți porcii. Prințul a întors complimentul trimițând o poză cu autograf. Şi alte cadouri au o istorie… cu tâlc. Relațiile anglo-americane au fost extrem de cordiale și pe timpul mandatelor președintelui Barack Obama. Un schimb de cadouri între șeful de la Casa Albă și premierul britanic din 2009 Gordon Brown i-a făcut, însă, pe mulți să ridice din sprâncene: Obama i-a dăruit lui Brown 25 de DVD-uri cu filme clasice americane, dar niciunul nu a putut fi urmărit întrucât cele două țări au coduri diferite de citire a DVD-urilor; la rândul său, Brown i-a dăruit o călimară cu semnificaţie sculptată din lemnul vasului „HMS Gannet”, lansat în secolul al XIX-lea pentru a menține… dominația britanică pe mări 

Au existat şi cadouri gigantice. În anul 1990, preşedintele american George W. Bush a primit în dar de la guvernul indonezian o uriaşă reptilă, de 130 de kilograme. George W. Bush a donat reptila unei gradini zoologice, unde a fost bine îngrijită şi a facut 30 pui. Sau, în anul 2013, preşedintelui Franţei Hollande aflându-se într-o vizită în republica Mali a primit drept cadou o camilă, care nu putea fi tansportată cu avionul prezidenţial. Evident că Hollande a mulţumit politicos pentru cămilă, dar a lasat-o în custodia celor care i-au oferit-o. 

Există şi cadouri care încearcă să „dreagă busuiocul” între diplomaţi de renume. Bunăoară, după ani de creştere a tensiunilor dintre SUA şi Rusia, Hillary Clinton s-a întâlnit cu ministrul de extene rus, Lavrov. Pentru a dezamorsa atmosfera, doamna Clinton i-a remis lui Lavrov o cutie galbenă, cu un buton roşu, pe care scria în limba engleză şi în cea rusa acelaşi cuvant: „resetare”. Din păcate, resetarea siuaţiei internaţionale se continuă şi în prezent.  

Există, deasemeni, şi cadouri cu mare rezonanţă emoţională pe care le prezentăm în partea a doua a rubricii noastre „… mai în serios. Astfel, în 1848, regele Ghezo din Dahomey (astăzi parte a statului african Benin) i-a dăruit Reginei Victoria a Marii Britanii o… sclavă – copila fusese capturată în timpul unui conflict tribal. Suverana a fost atât de impresionată de fetița care era destinată inițial ca sacrificiu uman, încât i-a devenit nașă, i-a plătit studiile și locuința, iar după ce a decedat, deși fata se mutase în Nigeria, regina a plătit și studiile celor trei copii ai ei. 

Şi, evident că nu ne-am permite să nu zăbovim puţin şi pe teritoriul nostru naţional amintind de cadouri primite de preşedintele Iohannis. Printre acestea se numără o corespondenţă diplomatică între Mihai Eminescu şi Theodor Rosetti din 1873o carte poştală trimisă de Ion Luca Caragiale către dr. Paul Zarifopol, ş.a., care au fost trecute în patrimoniul naţional. 

Deci, să facem cadouri, să primim cadouri cât mai originale cu putinţă, cât mai semnificative, după caz şi aici ne oprim cu enumerarea posibilităţilor, apropos de cadouri… 

 

Carol Roman 

Statuile noastre

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Statuile noastre

Aflaţi la câteva decenii de noul început epocal al existenţei noastre mulţi oameni se întreabă, pe bună dreptate, cu ce însemne rămânem ca să ne amintească de zilele noastre. Evident că nu poate fi vorba de mari spitale, de instituţii speciale pentru creşterea şi educaţia copiilor, de şcoli superamenajate. Nici vorbă de aşa ceva… Şi din nou a trebuit să ne întoarcem la statuile trecutului. Pe parcursul ultimei sute de ani am avut parte de numeroase statui, unele chiar impozante, plasate în centrul capitalei sau în centre de judeţ, altele în diferite orăşele sau târguri, după putirinţa financiară locală. 

Statuie Geoana

Că fiecare regim politic ce s-a succedat s-a războit mai întâi cu stanele de piatră – ca la noi la nimenea! – asta e o chestiune ce ţine de moralitatea noastră publică şi de posibilităţile noastre de a înţelege istoria. Bunăoară, comuniştii l-au dat jos pe I.C. Brătianu de la Universitate, în timp ce „noua orânduire” a râs cât a putut, lovind aspru până şi în denumirile străzilor, încât nu mai ştie omul pe care din ele se află. 

În zilele noastre privind panarama politică inter şi intra electorală ce se desfăşoară sub ochii noştri, stăteam şi mă gândeam: dacă ne-am propune să sugerăm imortalizarea unora ce se mişcă vioi pe scena noastră politică şi socială, cam cum ar trebui să arate statuile acestora? Dreapta judecată s-a lovit de o dilemă existenţială, din cauza numărului mare de „figuri” ce abundă pe scena politică românească, mai cu seamă prin intermediul televizorului, din care ar trebui să alegem: ofiţeri şi foşti ofiţeri, foşti patrioţi şi actuali patrioţi, avocaţi, femei tinere cu vino-încoace, dame în trecut panarame devenite azi bătrânele „simpatice”, mari înteprinzători etc., etc. Şi aşa, furat de gânduri, mi-am propus să îmi imaginez cam cum ar arăta statuile unora extraşi subiectiv din marea comunitate valorică naţională enunţată mai sus. Mai întâi mi-am îngăduit să îmi imaginez statuia din piatră ponce a tehnocratului Cioloş, om cu faţa inertă purtând în mână, cu mândrie ca semn distinct o ruletă aurie… pentru a măsura competenţa guvernului său. Doamna Gorghiu, fostă lideră de partid aş vedea-o suflând într-un trombon uriaş, ros de găuri, din care nu ies sunete şi este exasperată. Am admira cu plăcere şi un grup statuar din granit, cioplit cu dalta, dedicat altor femei contemporane, cu zâmbete focoase pe faţă, între care se evidenţiază distinsa doamnă Udrea, înfăşurată într-un veşmânt călugăresc, precum şi dispăruta prematur doamna Mona Muscă cu o muscă pe căciula rafinat cusută din mătase galbenă de gelosul lider de partid Tăriceanu. Premierul Grindeanu ar apărea cu o plasă de prins peşte, plină cu raci, alături de colegul de partid Liviu Dragnea, amândoi trăgând de un ghem de sfori, unul de un capăt, altul de alt capăt.  

Şi o statuie ceva mai ciudată cu un oarecare cântec. Cooperativa meşteşugărească (SCM) Artim a filmat ilegal cu aparatură specială, în interiorul cabinelor de probă dintr-o croitorie situată în strada Mendeleev, în timp ce se dezbrăcau, proeminenţe ale societăţii. Printre „victimele” filmate s-a aflat Petre Roman şi Theodor Stolojan. Nu ştim ce doreau să afle. La aflarea tărăşeniei, Theodor Stolojan, a zâmbit cu îngăduinţă: „ Ar fi culmea să mă vadă colegii de Parlament în budigăi…”.  

În concluzie: piatră avem, aramă avem, aluminiu avem… După cum se vede avem şi o mulţime de personaje faimoase despre care credem că ar merita şi chiar ar dori să se întrupeze în piatra veşniciei.  

Carol Roman 

 

Săritura de cangur

Reporter: editura February - 10 - 2017 Comments Off on Săritura de cangur

Văzând rezultatete alegerilor parlamentare de la noi, gândul năstruşnic mi s-a îndreptat spre aventurile cotidiene ale unor oameni politici, care, pornind sub flamura unui partid, au aterizat – cu acte, cu credinţă, cu tot – chiar în partidul rival, în care aceştia încearcă să se acomodeze şi să se simtă tot mai bine. Şi mi-am amintit de o scenă cu Stan, care, trecând pe lângă un gard de care tocmai voia să se sprijine, era atenţionat de grăsunul Bran: „Proaspăt vopsit”. O înşiruire a celor „proaspăt vopsiţi” dintre politicienii noştri, pe care nu e bine să te… sprijini, ar trebui să acopere suprafaţa unei întregi pagini de ziar. Câteva exemplificări poate că s-ar fi cuvenit, dar nu ar mai avea rost, deoarece toată lumea îi ştie.  

Acest gen de „alunecări” se întâmplă frecvent şi la case mai mari. Iar presa americană nu se sfieşte să prezinte publicului votant cazuri celebre ale unora ce-şi modifică opţiunile partinice în funcţie de cum bate vântul avantajos. Şi vom încerca să derulăm secvenţe… istorice. Astfel, democrat de-o viaţă, Michael Bloomberg decidea, în anul 2001, că partidul este prea îndesat cu carierişti ca să aibă vreo şansă de a câştiga primăria New York-ului. A schimbat macazul, a candidat din partea… republicanilor şi a câştigat. Câţiva ani chiar le-a fost fidel acestora, organizând campanii de strângere de fonduri, convenţii şi contribuind la cursa prezidenţială a lui George W. Bush şi la campaniile altor candidaţi republicani. Dar în 2007 – bursa zvonurilor spunea că pe fondul intenţiei de a candida la Preşedinţie… – Bloomberg a schimbat din nou macazul, acuzând Partidul Republican că este o formaţiune încâlcită şi disfuncţională. A devenit independent, dar, cum „vechile obiceiuri mor greu”, la alegerile pentru Primărie din 2009 a candidat concomitent şi ca independent şi ca republican. Se poate şi aşa! Sau o altă „mişcare”: chiar dacă spunea despre democraţii americani că nu au vrut să-i înregistreze tatăl pentru a vota în 1952, în Alabama, iar republicanii au făcut-o, fostul secretar de stat Condoleezza Rice (prima femeie de culoare în această funcţie) era, la 27 de ani, înregistrată la Partidul Democrat şi a votat pentru preşedintele Jimmy Carter. Totuşi, în 1979, ca tânără profesoară, s-a declarat dezamăgită de ce a văzut în interiorul acestei formaţiuni, de răspunsul preşedintelui la provocările Uniunii Sovietice şi la gestionarea crizei iraniene de atunci şi în 1980 a decis să voteze pentru… Ronald Reagan. Patru ani mai târziu devenea membru al Partidului Republican, ajungând în vârful administraţiei de la Casa Albă. Şi o altă „glisare” celebră: fiică a unui tată republican şi a unei mame democrate, Hillary Rodham, ulterior Clinton, i-a susţinut, în anii `60, pe republicani din răsputeri. Dar germenii balansului între două ideologii existau deja: „Am o inimă liberală şi o minte conservatoare”, îi scria Hillary unei colege în tinereţe. În final, inima a câştigat, iar tânăra nemulţumită de politica faţă de războiul din Vietnam a trecut la democraţi. Cu acelaşi entuziasm a făcut campanie pentru candidaţii din partea asta la alegerile prezidenţiale – Eugene McCarthy sau George McGovern – iar mutarea politică şi ideologică avea să se dovedească esenţială, prin intrarea în viaţa ei a lui Bill Clinton. A devenit apoi chiar candidat la Preşedinţia SUA, din partea Partidului Democrat.  

Michael Bloomberg

Hillary Clinton

Winston Churchill

Condoleezza Rice

 

 

Şi marele lider politic britanic Winston Churchill a făcut o „săritură de cangur”, schimbând tabăra politică de mai multe ori. Cariera şi-a început-o la conservatori, apoi a trecut, vreo două decenii, la laburişti, după care s-a întors la Tory. Fire neliniştită, a instituit o facţiune disidentă în interiorul acestui partid. Se consemnează că, fără să-şi „ascundă sub preş” salturile, Churchill chiar se mândrea cu ele, lăudându-se că „oricine poate trăda, dar îţi trebuie ceva ingeniozitate să re-trădezi”. Ei, aici e problema: avem noi ingeniozitatea mai-marilor lideri occidentali? Mai trebuie să treacă secole…  

Până una, alta, dăm semne că ne acomodăm! 
 

Carol Roman 

Meşteri inventatori de partide

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on Meşteri inventatori de partide

În urmă cu ani, relatam: cineva a întrebat la un post de radio englezesc: „Ce este acela un partid?”. I s-a raspuns prompt, scurt: o familiuța extinsa. Caci mai întâi a fost familiuța, apoi tribul, care, condus fiind de câțiva „înțelepți”, s-a constituit într-un clan, care, la rândul său, prin multiplicare, a devenit partid. Deci, un partid este o familiuță extinsă care-şi susţine interesele, i s-a explicat, cu vestitul calm britanic.

imgDeci, s-o pornim metodic: la baza oricărui partid s-ar afla la pornire un clan. Şi dacă cineva ar dori să intre în acest cerc? Simplu: depui 1.000.000 de euro şi eşti trecut pe lista de candidaţi, pentru, să zicem, Parlament. Dar locul destinat nu e prea sigur… Atunci ca să avansezi mai în faţă, mai depui matale 1.000.000 de euro. Şi, în sfârşit, iată-te ales deputat. Care este primul lucru pe care îl faci? Începi să te ocupi de… recuperarea banilor avansaţi, plus dobânda cuvenită pentru plasament. Cât despre mărinimia socială, ţeluri, programe sociale etc., etc., astea sunt mai mult vorbe aruncate de ochii lumii. Aşa că… aşa rămâne. Dar să nu ne grăbim: partidul la care ai cotizat este erodat, lumea cam ştie câte parale face. Atunci intervin contopirile, reaşezările, schimbările de identitate. Şi aşa apar multe „partide noi”. Bunăoară, la alegerile noastre din 10 decembrie participă şi zece partide… nou-nouţe. Iată-le: PSRO (Mircea Geoană), PND (Daniel Fenechiu), PNR (Sebastian Popescu), USR (Nicușor Dan), PV (Remus Cernea), ANR (Marian Munteanu), ALDE (Călin Popescu-Tăriceanu), PMP (Traian Băsescu), PRU (Bogdan Diaconu), PER (Dănuț Pop). Despre ideologii nu se discută, ci doar… despre interese. În acest fel întâlnim unii „supravieţuitori” care de 15-20 de ani ocupă locuri în Palatul puterii.

Ce facem, însă, cu partidele mari, cele cu iz serios, grav, important? Nici ele nu se abat de la „regula de aur” a partidelor. După cum cunoaștem, aproape toate… glumesc, adăugându-și termenul de „Național”, „Popular” sau „Democrat”.

Să mergem spre alte zări. Ce întâlnim? Tot felul de partide, care de care mai nostime și mai ciudate! Comedianul danez Jacob Haugaard a inventat „Uniunea Elementelor Leneșe cu Bună Știință”, cu care a câștigat sufragiile și a intrat în Parlament pe baza unor promisiuni absurde, de genul „dreptului la impotență” sau al „ameliorării vremii”. Un alt partid a fost coagulat de acrița Gracie Allen, care, în urmă cu decenii, își pusese în minte să candideze la Președinția americană. Sloganul numitului „Partid al Surprizelor” glăsuia: „Jos cu bunul simț!”. Un altul, pesemne un sceptic în privința rezultatelor alegerilor de oriunde, a întemeiat în Noua Zeelandă „Partidul Sobru McGillicuddy”, ce și-a propus să-i capteze pe cei care nu mai deslușesc orizontul, adică pe cei resemnați. „Dacă vrei să-ți irosești votul, votează pentru noi”, suna chemarea. Nici canadienii nu s-au lăsat mai prejos. Ei au înființat „Partidul Rinocerilor”, încă în urmă cu 30 de ani. Această formațiune s-a angajat solemn, printr-o lozincă, „să nu-și țină nici una dintre promisiuni”. Printre candidații săi au apărut numeroși clovni, artişti, cântăreţi etc. „Mișcarea Raeliană” (totul s-ar datora extratereștrilor!) promitea drept de vot pentru toți francezii, începând de la șase ani, și legalizarea canibalismului. Iar „Partidul Plăcerii”, al dansatoarei profesioniste Cindy Lee, a candidat a treia oară pentru Elysée sub lozinca „Huzureală și sex pentru toți”. În Polonia, un „Partid al Băutorilor de Bere” a făcut ravagii în electorat, în anul 1991, reușind să obțină 16 locuri în Parlamentul de la Varșovia. Scopul declarat al formațiunii era unul cuviincios: combaterea alcolismului prin înlocuirea spirtoaselor… cu berea.

Deci, pentru noi, care încercăm să ne perfecţionăm în această materie, câmpul e larg… Deşi nu mai suntem chiar începători…

 

Carol Roman

Chipuri de piatră

Reporter: editura October - 20 - 2016 Comments Off on Chipuri de piatră

Dacă mergi la Paris, la Londra sau Moscova, pe bulevarde îi vei întâlni, imortalizaţi în statui, pe toţi cei ce au făcut istorie pe-acolo, mari învingători alături de mari învinşi, fiecare trecând „nemuritor şi rece” de-a lungul secolelor. Create din granit, aramă, sticlă sau aluminiu, aceste statui – urmaşe descriu într-o postură caracteristică momentul de apogeu al răposaţilor turnaţi, în cele din urmă, în eternitate. Astfel că în urma unor personalităţi alese după criterii de contemporaneitate rămân fie biografii înscrise în cărţi cu coperți în piele, fie în tăbliţe plasate la capăt de stradă, fie, după buget, în statui mai mari sau mici, în toate vremurile.

chipuri-de-piatraŞi la noi în ţară, pe parcursul ultimei sute de ani, am avut parte de numeroase statui, unele chiar impozante, montate în centrul capitalei sau în reşedinţe de judeţ, altele în diferite orăşele sau târguri, după putirinţa financiară locală. Că fiecare regim politic ce s-a succedat s-a războit mai întâi cu stanele de piatră – ca la noi la nimenea! – asta e o chestiune ce ţine de moralitatea noastră publică şi de posibilităţile noastre de a înţelege istoria. Bunăoară, comuniştii l-au dat jos pe I. C. Brătianu de la Universitate, în timp ce „noua orânduire” a ras cât a putut, lovind aspru până şi în denumirile străzilor.

Deunăzi, privind vodevilul politic electoral ce se desfăşoară sub ochii noştri, stăteam şi mă gândeam: dacă ne-am propune să sugerăm imortalizarea unora ce se mişcă vioi pe scena noastră politică şi socială, cam cum ar trebui să arate statuile acestora? Dreapta judecată s-a lovit de o dilemă existenţială, datorită numărului mare de „figuri” care ne intră în case prin intermediul televizorului, din care ar trebui să alegem: ofiţeri şi foşti ofiţeri provenind din „arme” diverse, foşti mari patrioţi aduşi la lumină în zilele noastre, actuali patrioţi dovediţi mai cu seamă prin vorbire şi promisiuni, avocaţi, senatori şi deputaţi de profesie, neclintiţi de zeci de ani, femei tinere cu vino-încoace, dame în trecut panarame devenite azi bătrânele „simpatice”, mari înteprinzători etc., etc. Şi aşa, furat de gânduri, mi-am propus să îmi imaginez cam cum ar arăta statuile unora extraşi subiectiv din marea comunitate valorică naţională enunţată mai sus. Premierului tehnocrat Cioloş i se cuvine, în mod indiscutabil, o statuie… defilând sub faldurile unui drapel franţuzesc-românesc-european în fruntea unei armate de tehnocraţi ce asigură supravieţuirea guvernului prin schimburi de zi şi de noapte. Ar mai fi un cuplu nostim de piatră – supla Gorghiu alături de voinicosul Blaga, în haine îndoliate, în spatele unui dric (şi ne ferim să sugerăm mai departe…). Ar mai fi o statuie impozantă cu liderii Dragnea şi Ponta îmbrătişându-se frăţeşte, pitind la spate câte un… (să ghicească cititorul!). Sau un alt propus pentru statuie: renumitul Theodor Stolojan, un vechi candidat al cioplitorilor de statui din toate timpurile. Ar apărea ca un tip uşor aplecat de spate, cu figura pătrată, încremenită. Ar fi o statuie de tip impresionist! Omniprezentul Mircea Geoană ar putea avea pe faţă un surâs pietrificat, cu o flacără violetă deasupra capului, din bronz masiv şi care să indice văzătorilor că alegerile prezidenţiale au fost viciate de forţe energetice de sorginte supranaturală şi nu de cele două vizite sinucigaşe, ascunse după perdea. Dar timpul a trecut şi iată-l acum călărind un partiduleţ propriu… Într-adevăr, speranţa moare ultima.

Şi, în cele din urmă, nu-l putem neglija pe originalul liberal Ludovic Orban, îmbrăcat într-un costum din stofă englezească, cu papion, sprijinit într-un baston cu cap auriu, cărând pe spate chitara iubită, înălţat puţin şi arătând spre viitor, ar crede susţinătorii săi, pe când ceilalţi ar zice că îl indică acuzator pe fostul preşedinte al PNL, despre care spunea: „Tăriceanu nu mai poate”. De unde o fi ştiind oare omul-statuie Orban ce putea şi ce nu fostul său şef de partid? În orice caz… încă mai poate!

Stau în colţul meu şi cuget: stâncă avem, aramă avem, aluminiu avem… Avem şi o mulţime de candidaţi ce ar dori să se întrupeze în piatra veşniciei. Ce mai, la lucru, fraţilor, să statornicim pentru eternitate aceste chipuri de piatră!

Carol Roman

„Translatorii” de serviciu

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on „Translatorii” de serviciu

Măria Sa Televizorul face furori în zilele noastre. De el ascultă toţi muritorii, indiferent de rang, cu multă evlavie şi chiar credinţă. Omniprezenţa Sa în toate mediile societăţii are influenţă şi înrâurire asupra multor destine. Încât, dacă cineva vrea să ajungă din barcagiu un om politic remarcabil, de pildă, sau alte situaţii ca asemănare profesională, doar dacă găseşte drumul spre Măria Sa Televizorul reuşeşte, indiferent de mijloace, directe sau indirecte – prin neamuri, prieteni, afaceri. Şi, încet-încet, alunec şi mă îndrept spre ceea ce vreau să spun de fapt…

caricaturaPe vremuri, principalele ziare ale vechiului regim instruiau mulţimile prin aşa- numitele „articole de fond”, adică de linie. Acest „articol de fond” publicat în „Scînteia”, „România liberă”, „Munca” se citea de „translatorul” de serviciu al acelor timpuri, pe la orele şapte dimineaţa, în colectiv, pretutindeni, în fabrici, uzine, CAP-uri şi SMT-uri, în multe, multe case.

Şi iată că lumea s-a schimbat şi nu mai avem „articole de fond” în ziare, deoarece şi ele au dispărut odată cu… ziarele. În schimb „tălmăcitorii” se mută la televizor. Arătam mai sus că în ziarele trecutului ne dădăceau politruci; azi, la multe posturi de televiziune importante avem de-a face cu „translatori”, sau, mai pe româneşte, înţelepţi descifrători de sensuri, de mici sau mari întâmplări, fie banale, fie mai aprige. Pe „ring”, se preumblă tot soiul de „invitaţi”. Numai că aceşti oameni care se pare că au o pregătire universală şi sunt un fel de Pico della Mirandola multiplicat îşi dau cu părerea în toate şi ne îndreaptă gândul – ce ar putea fi strâmb – în domenii cum ar fi politica, zootehnia, pedagogia, legislaţia, igiena personală… şi nu este perimetru în care să nu încapă aceştia, cu competenţa lor. Suportăm mai demultişor echipe specializate, formate din aceste personaje, fără de care n-am putea afla rostul lucrurilor. Aceştia descifrează mai cu seamă la orele serii, evident cu erudiţie şi competenţă, şarade cum ar fi, de pildă, „mănăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i?”, iar după o frământare asudată, cu feţe grave, surpate de adâncă gândire, se rosteşte cu gravitate: ciu-per-ca! Bineînţeles că vorbitorul este contrazis deîndată de un altcineva din „echipă”: „Stai domnule, dar despre ce fel de ciuperci se face vorbire, căci sunt şi otrăvitoare printre ele, la care te referi?”. Un al treilea intervine împăciuitor: „Staţi, domnilor, că de fapt ceea ce avem în această parabolă ne arată că toate aceste plante stau într-un picior!”. Încântaţi, cu feţele jubilând, se privesc satisfăcuţi. Alături – sau printre aceşti invitaţi permanenţi – se află chemate şi unele personaje – e drept, telegenice – sosite direct din închisoare sau care se îndreaptă către locuri zăbrelnice şi a căror cugetare este aşteptată.

Şi totuşi, o seamă de întrebări năvălesc: de ce aceiaşi clienţi, „invitaţi translatori” sunt aduşi la aproape toate spectacolele de seară ale unor importante televiziuni: de către cine? Şi de ce? „Merge, că aşa-i în tenis”, vorba lui Toma Caragiu.

Doar rareori se abate şi un „neavenit”, cum ar fi câte un cunoscut om de cultură ori vreun politician rutinat care ar putea să se pronunţe competent într-un domeniu sau altul. Şi de-abia că deschide gura spre a-şi susţine textul, că imediat este asaltat şi frecat în fel şi chip de către concurenţii-invitaţi cu vechi ştate, chiţibuşari, palavragii, care prin zgomotul produs îl întrerup, de… invitatul special altădată nu mai vine.

Şi, cum toată lumea ştie despre cine se face vorbirea, n-ar mai avea rost să-i numim şi noi. În orice caz, subiectul este mai actual ca oricând.
Carol Roman

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult