3
November , 2017
Friday
Ambasadorul SUA în România, ES Mark Henry Gitenstein, activează în ţara noastră din anul 2009 ...
Românii de astăzi au Ziua Naţională la 1 Decembrie. Meteorologic, o zi nu prea potrivită ...
Odată cu începutul secolului XX au avut loc și cele dintâi zboruri aeriene. Printre cutezătorii ...
Parlamentul de la Chişinău l-a ales pe judecătorul Nicolae Timofti, în funcţia de preşedinte ...
Liderii comunităţii româneşti din Timocul sârbesc, reuniţi în cadrul lucrarilor Universităţii de Vară de la ...
Se cunoaşte că pe la noi se cam fură. Orice şi de oriunde. Încât am ...
Demult de tot, povestea spune că... a existat în armata austro-ungară a împăratului Franz Joseph, ...
Evoluţiile din ultimul timp din Republica Moldova l-au adus în centrul atenţiei generale pe fostul ...
Ne reamintim cu recunoștință că la data de 9 Mai sărbătorim Ziua Independenţei de stat ...
Gala Premiilor Casei Româno-Chineze Spectacol susţinut de Compania „ Grandioasa Epocă”, din Beijing

Articole din categoria ‘Mai în glumă mai în serios’

O opţiune crucială

Reporter: editura November - 2 - 2017 Comments Off on O opţiune crucială
În Capitală bântuie frigul nedorit şi nepoftit de nimeni. În acest răstimp multă lume aleargă după bani, ca să facă faţă…măririi salariilor, urmate de…ştim noi ce; începând cu amărâtul de contribuabil, continuând cu investitorul păgubit de criză şi, mai cu seamă, dragele noastre autorităţi. Nu ne vom văicări de noi impozite, nu, pentru că ne e bine deocamdată şi asta e! 
 
În zbuciumul supravieţuirii mulţi se vaită în gura mare că nu mai pot folosi automobilul deoarece preţul benzinei, al uleiului, al întreţinerii au crescut cu mult devenind insuporabile. În fiecare zi ne trezim cu altă surpriză: ba cu 15 bani în plus la motorină, ba cu 12 bani la benzină, ba modificări ale accizelor. 

Şi, deodată, a apărut o soluţie salvatoare: să fie înlocuit automobilul păgubos cu.. o ricşă. Cu o investiţie minimă, trăsurica elementară amplasată pe două roţi vechi de bicicletă sau pe trei, având mânere la ambele capete – de tras şi de împins – nu cere nici revizie tehnică anuală, nici carburant şi, mai cu seamă, nici nu e impozitată (încă!). 

Iar lucrurile trebuiesc tratate, şi în acest caz, cu maturitate şi chiar cu responsabilitate. Această nouă îndeletnicire se poate transforma într-o vână prosperă a economiei naţionale. Susţinută de „privaţi”, cu sprijin de la stat şi eventual de la Uniunea Europeană, construcţia de ricşe va cere ateliere şi chiar întreprinderi specializate în roţi de ricşe, în mânere, în pedale, în lanţuri ce ar putea fi fabricate pe locul vestitei fabrici de rulmenţi de la Roman, care în trecut aducea atâta valută ţării!

Şi apoi, o atenţie specială va trebui să fie acordată decorării ricşelor ceea ce ne duce la naşterea unei branşe cu totul aparte, de picturi şi reclame specifice. Iar pe modelele viu colorate, ce ar împodobi ricşele am putea adăuga elemente ale tradiţiei noastre populare, ciucuri, paiete, mărgele sclipitoare atârnate de ambele părţi ale ricşei. Pe acoperişuri ar putea fi plasat pământ pe care să crească flori, stropite de aparate speciale, suprafaţă câştigată după modelul iniţiat de Primăria Capitalei care a luat o măsură similară de producţie florală pe acoperişurile micro ale staţiilor de autobuze. Şi mai este ceva; nu oricine poate conduce o ricşă! Apar şcoli speciale de conducători şi concomitent ministere ce ne feresc, cu grija cunoscută, vieţile, pe străzi ca şi pe trotuare şi deci ai nevoie de o ţidulă, după ce ţi-ai verificat picioarele la un doctor specializat după care treci la o şcoală care să te atesteze: „conducător autorizat de ricşe”. După o minimă calificare în unităţile speciale, ai posibilitatea de a deveni absolvent, licenţiat sau chiar „doctor în ricşe şi alte mijloace de circulaţie”.

Imediat, vor apărea şi istoricii. Ce, nu interesează publicul românesc, avid de senzaţii tari, cine sunt strămoşii ricşei? Încet, încet, ricşa va intra în tradiţie. Dealtfel, programul educativ al copiilor va trebui să prevadă şi vizitarea unor muzee special amenajate, din care vom afla că scaunul mobil, străbunic al ricşei, funcţiona încă de pe vremea lui Ludovic al XIV- lea, rege la Franţei (1638-1715). Şi vor mai afla un lucru de necrezut: în India, mai precis în Dhaka, unde funcţionează 80.000 de ricşe, conducătorul acestui vechicul proletar este numit „wallah”, ceea ce ne pune pe gânduri, apropo de origine.

Ce să mai vorbim! Ricşa poate îmbogăţi viaţa noastră cea de toate zilele, a fiecărui cetăţean, dar în mod special statul, a cărui economie poate lua un avânt ce ar putea strârni chiar şi invidia mai-marilor din Uniunea Europeană. Ce avem noi, nu vor avea ei! Prilej de a ne mândri! Dar să vedem cum vor primi mai-marii Europei, ca doamna Merkel sau domnul Macron această nouă ramură industrială românească atunci când vor vedea că Estul sărăcăcios al Europei va renunţa la Renault si Volkswagen, iar noua ricşă românească va câştiga opţiunea mondială.
 
Carol Roman

Cadoul, bată-l vina… 

Reporter: editura August - 22 - 2017 Comments Off on Cadoul, bată-l vina… 

Toată lumea ştie ce este acela un cadou: unii au primit, alţii au oferit. Evident că la mijloc ar exista o motivaţie. Şefi de state şi înalţi demnitari primesc şi ei omagial, cadouri dintre care unele sunt bizare. Însă, aproape toate darurile au valoare de simbol urmărind să facă plăcere destinatarului sau pur şi simplu încercând să-l pună în încurcătură. Câteva exemple sunt edificatoare: între 1983 și 1984, Donald Rumsfeld, emisarul Casei Albe în Orientul Mijlociu, s-a întâlnit la câteva discuții cu Saddam Hussein, în plin conflict între Iran și Irak. Reprezentantul Administrației SUA i-a dăruit liderului irakian un ciocan medieval sau o pereche de cizme aurite de cowboy. Saddam a răspuns cel puțin la fel de straniu: pentru a crea tensiune între Statele Unite și Siria, i-a dăruit lui Rumsfeld un film video în care erau înfățișate femei militar care smulgeau capete de șerpi cu dinții și tineri soldați înjunghiind un câine. Toate acestea cu aparenta aprobare a președintelui sirian de atunci, Hafez al-Assad și pentru a crea impresia că în țara pe care el însuși dorea s-o invadeze era un regim nemilos. 

Sau o altă situaţie specială, în Republica Vanuatu, din Pacific, locuitorii de pe insula Tanna îl consideră pe Prințul Philip, consortul suveranei britanice ca pe un zeu, drept care oamenii i se închină și se roagă la el pentru vreme bună și belșug. Unul dintre cadourile pe care i l-au oferit locuitorii se pare cu inocenţă şi bună intenţie a fost o unealtă tradițională, de ceremonie, cu care… sunt omorâți porcii. Prințul a întors complimentul trimițând o poză cu autograf. Şi alte cadouri au o istorie… cu tâlc. Relațiile anglo-americane au fost extrem de cordiale și pe timpul mandatelor președintelui Barack Obama. Un schimb de cadouri între șeful de la Casa Albă și premierul britanic din 2009 Gordon Brown i-a făcut, însă, pe mulți să ridice din sprâncene: Obama i-a dăruit lui Brown 25 de DVD-uri cu filme clasice americane, dar niciunul nu a putut fi urmărit întrucât cele două țări au coduri diferite de citire a DVD-urilor; la rândul său, Brown i-a dăruit o călimară cu semnificaţie sculptată din lemnul vasului „HMS Gannet”, lansat în secolul al XIX-lea pentru a menține… dominația britanică pe mări 

Au existat şi cadouri gigantice. În anul 1990, preşedintele american George W. Bush a primit în dar de la guvernul indonezian o uriaşă reptilă, de 130 de kilograme. George W. Bush a donat reptila unei gradini zoologice, unde a fost bine îngrijită şi a facut 30 pui. Sau, în anul 2013, preşedintelui Franţei Hollande aflându-se într-o vizită în republica Mali a primit drept cadou o camilă, care nu putea fi tansportată cu avionul prezidenţial. Evident că Hollande a mulţumit politicos pentru cămilă, dar a lasat-o în custodia celor care i-au oferit-o. 

Există şi cadouri care încearcă să „dreagă busuiocul” între diplomaţi de renume. Bunăoară, după ani de creştere a tensiunilor dintre SUA şi Rusia, Hillary Clinton s-a întâlnit cu ministrul de extene rus, Lavrov. Pentru a dezamorsa atmosfera, doamna Clinton i-a remis lui Lavrov o cutie galbenă, cu un buton roşu, pe care scria în limba engleză şi în cea rusa acelaşi cuvant: „resetare”. Din păcate, resetarea siuaţiei internaţionale se continuă şi în prezent.  

Există, deasemeni, şi cadouri cu mare rezonanţă emoţională pe care le prezentăm în partea a doua a rubricii noastre „… mai în serios. Astfel, în 1848, regele Ghezo din Dahomey (astăzi parte a statului african Benin) i-a dăruit Reginei Victoria a Marii Britanii o… sclavă – copila fusese capturată în timpul unui conflict tribal. Suverana a fost atât de impresionată de fetița care era destinată inițial ca sacrificiu uman, încât i-a devenit nașă, i-a plătit studiile și locuința, iar după ce a decedat, deși fata se mutase în Nigeria, regina a plătit și studiile celor trei copii ai ei. 

Şi, evident că nu ne-am permite să nu zăbovim puţin şi pe teritoriul nostru naţional amintind de cadouri primite de preşedintele Iohannis. Printre acestea se numără o corespondenţă diplomatică între Mihai Eminescu şi Theodor Rosetti din 1873o carte poştală trimisă de Ion Luca Caragiale către dr. Paul Zarifopol, ş.a., care au fost trecute în patrimoniul naţional. 

Deci, să facem cadouri, să primim cadouri cât mai originale cu putinţă, cât mai semnificative, după caz şi aici ne oprim cu enumerarea posibilităţilor, apropos de cadouri… 

 

Carol Roman 

Statuile noastre

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Statuile noastre

Aflaţi la câteva decenii de noul început epocal al existenţei noastre mulţi oameni se întreabă, pe bună dreptate, cu ce însemne rămânem ca să ne amintească de zilele noastre. Evident că nu poate fi vorba de mari spitale, de instituţii speciale pentru creşterea şi educaţia copiilor, de şcoli superamenajate. Nici vorbă de aşa ceva… Şi din nou a trebuit să ne întoarcem la statuile trecutului. Pe parcursul ultimei sute de ani am avut parte de numeroase statui, unele chiar impozante, plasate în centrul capitalei sau în centre de judeţ, altele în diferite orăşele sau târguri, după putirinţa financiară locală. 

Statuie Geoana

Că fiecare regim politic ce s-a succedat s-a războit mai întâi cu stanele de piatră – ca la noi la nimenea! – asta e o chestiune ce ţine de moralitatea noastră publică şi de posibilităţile noastre de a înţelege istoria. Bunăoară, comuniştii l-au dat jos pe I.C. Brătianu de la Universitate, în timp ce „noua orânduire” a râs cât a putut, lovind aspru până şi în denumirile străzilor, încât nu mai ştie omul pe care din ele se află. 

În zilele noastre privind panarama politică inter şi intra electorală ce se desfăşoară sub ochii noştri, stăteam şi mă gândeam: dacă ne-am propune să sugerăm imortalizarea unora ce se mişcă vioi pe scena noastră politică şi socială, cam cum ar trebui să arate statuile acestora? Dreapta judecată s-a lovit de o dilemă existenţială, din cauza numărului mare de „figuri” ce abundă pe scena politică românească, mai cu seamă prin intermediul televizorului, din care ar trebui să alegem: ofiţeri şi foşti ofiţeri, foşti patrioţi şi actuali patrioţi, avocaţi, femei tinere cu vino-încoace, dame în trecut panarame devenite azi bătrânele „simpatice”, mari înteprinzători etc., etc. Şi aşa, furat de gânduri, mi-am propus să îmi imaginez cam cum ar arăta statuile unora extraşi subiectiv din marea comunitate valorică naţională enunţată mai sus. Mai întâi mi-am îngăduit să îmi imaginez statuia din piatră ponce a tehnocratului Cioloş, om cu faţa inertă purtând în mână, cu mândrie ca semn distinct o ruletă aurie… pentru a măsura competenţa guvernului său. Doamna Gorghiu, fostă lideră de partid aş vedea-o suflând într-un trombon uriaş, ros de găuri, din care nu ies sunete şi este exasperată. Am admira cu plăcere şi un grup statuar din granit, cioplit cu dalta, dedicat altor femei contemporane, cu zâmbete focoase pe faţă, între care se evidenţiază distinsa doamnă Udrea, înfăşurată într-un veşmânt călugăresc, precum şi dispăruta prematur doamna Mona Muscă cu o muscă pe căciula rafinat cusută din mătase galbenă de gelosul lider de partid Tăriceanu. Premierul Grindeanu ar apărea cu o plasă de prins peşte, plină cu raci, alături de colegul de partid Liviu Dragnea, amândoi trăgând de un ghem de sfori, unul de un capăt, altul de alt capăt.  

Şi o statuie ceva mai ciudată cu un oarecare cântec. Cooperativa meşteşugărească (SCM) Artim a filmat ilegal cu aparatură specială, în interiorul cabinelor de probă dintr-o croitorie situată în strada Mendeleev, în timp ce se dezbrăcau, proeminenţe ale societăţii. Printre „victimele” filmate s-a aflat Petre Roman şi Theodor Stolojan. Nu ştim ce doreau să afle. La aflarea tărăşeniei, Theodor Stolojan, a zâmbit cu îngăduinţă: „ Ar fi culmea să mă vadă colegii de Parlament în budigăi…”.  

În concluzie: piatră avem, aramă avem, aluminiu avem… După cum se vede avem şi o mulţime de personaje faimoase despre care credem că ar merita şi chiar ar dori să se întrupeze în piatra veşniciei.  

Carol Roman 

 

Săritura de cangur

Reporter: editura February - 10 - 2017 Comments Off on Săritura de cangur

Văzând rezultatete alegerilor parlamentare de la noi, gândul năstruşnic mi s-a îndreptat spre aventurile cotidiene ale unor oameni politici, care, pornind sub flamura unui partid, au aterizat – cu acte, cu credinţă, cu tot – chiar în partidul rival, în care aceştia încearcă să se acomodeze şi să se simtă tot mai bine. Şi mi-am amintit de o scenă cu Stan, care, trecând pe lângă un gard de care tocmai voia să se sprijine, era atenţionat de grăsunul Bran: „Proaspăt vopsit”. O înşiruire a celor „proaspăt vopsiţi” dintre politicienii noştri, pe care nu e bine să te… sprijini, ar trebui să acopere suprafaţa unei întregi pagini de ziar. Câteva exemplificări poate că s-ar fi cuvenit, dar nu ar mai avea rost, deoarece toată lumea îi ştie.  

Acest gen de „alunecări” se întâmplă frecvent şi la case mai mari. Iar presa americană nu se sfieşte să prezinte publicului votant cazuri celebre ale unora ce-şi modifică opţiunile partinice în funcţie de cum bate vântul avantajos. Şi vom încerca să derulăm secvenţe… istorice. Astfel, democrat de-o viaţă, Michael Bloomberg decidea, în anul 2001, că partidul este prea îndesat cu carierişti ca să aibă vreo şansă de a câştiga primăria New York-ului. A schimbat macazul, a candidat din partea… republicanilor şi a câştigat. Câţiva ani chiar le-a fost fidel acestora, organizând campanii de strângere de fonduri, convenţii şi contribuind la cursa prezidenţială a lui George W. Bush şi la campaniile altor candidaţi republicani. Dar în 2007 – bursa zvonurilor spunea că pe fondul intenţiei de a candida la Preşedinţie… – Bloomberg a schimbat din nou macazul, acuzând Partidul Republican că este o formaţiune încâlcită şi disfuncţională. A devenit independent, dar, cum „vechile obiceiuri mor greu”, la alegerile pentru Primărie din 2009 a candidat concomitent şi ca independent şi ca republican. Se poate şi aşa! Sau o altă „mişcare”: chiar dacă spunea despre democraţii americani că nu au vrut să-i înregistreze tatăl pentru a vota în 1952, în Alabama, iar republicanii au făcut-o, fostul secretar de stat Condoleezza Rice (prima femeie de culoare în această funcţie) era, la 27 de ani, înregistrată la Partidul Democrat şi a votat pentru preşedintele Jimmy Carter. Totuşi, în 1979, ca tânără profesoară, s-a declarat dezamăgită de ce a văzut în interiorul acestei formaţiuni, de răspunsul preşedintelui la provocările Uniunii Sovietice şi la gestionarea crizei iraniene de atunci şi în 1980 a decis să voteze pentru… Ronald Reagan. Patru ani mai târziu devenea membru al Partidului Republican, ajungând în vârful administraţiei de la Casa Albă. Şi o altă „glisare” celebră: fiică a unui tată republican şi a unei mame democrate, Hillary Rodham, ulterior Clinton, i-a susţinut, în anii `60, pe republicani din răsputeri. Dar germenii balansului între două ideologii existau deja: „Am o inimă liberală şi o minte conservatoare”, îi scria Hillary unei colege în tinereţe. În final, inima a câştigat, iar tânăra nemulţumită de politica faţă de războiul din Vietnam a trecut la democraţi. Cu acelaşi entuziasm a făcut campanie pentru candidaţii din partea asta la alegerile prezidenţiale – Eugene McCarthy sau George McGovern – iar mutarea politică şi ideologică avea să se dovedească esenţială, prin intrarea în viaţa ei a lui Bill Clinton. A devenit apoi chiar candidat la Preşedinţia SUA, din partea Partidului Democrat.  

Michael Bloomberg

Hillary Clinton

Winston Churchill

Condoleezza Rice

 

 

Şi marele lider politic britanic Winston Churchill a făcut o „săritură de cangur”, schimbând tabăra politică de mai multe ori. Cariera şi-a început-o la conservatori, apoi a trecut, vreo două decenii, la laburişti, după care s-a întors la Tory. Fire neliniştită, a instituit o facţiune disidentă în interiorul acestui partid. Se consemnează că, fără să-şi „ascundă sub preş” salturile, Churchill chiar se mândrea cu ele, lăudându-se că „oricine poate trăda, dar îţi trebuie ceva ingeniozitate să re-trădezi”. Ei, aici e problema: avem noi ingeniozitatea mai-marilor lideri occidentali? Mai trebuie să treacă secole…  

Până una, alta, dăm semne că ne acomodăm! 
 

Carol Roman 

Meşteri inventatori de partide

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on Meşteri inventatori de partide

În urmă cu ani, relatam: cineva a întrebat la un post de radio englezesc: „Ce este acela un partid?”. I s-a raspuns prompt, scurt: o familiuța extinsa. Caci mai întâi a fost familiuța, apoi tribul, care, condus fiind de câțiva „înțelepți”, s-a constituit într-un clan, care, la rândul său, prin multiplicare, a devenit partid. Deci, un partid este o familiuță extinsă care-şi susţine interesele, i s-a explicat, cu vestitul calm britanic.

imgDeci, s-o pornim metodic: la baza oricărui partid s-ar afla la pornire un clan. Şi dacă cineva ar dori să intre în acest cerc? Simplu: depui 1.000.000 de euro şi eşti trecut pe lista de candidaţi, pentru, să zicem, Parlament. Dar locul destinat nu e prea sigur… Atunci ca să avansezi mai în faţă, mai depui matale 1.000.000 de euro. Şi, în sfârşit, iată-te ales deputat. Care este primul lucru pe care îl faci? Începi să te ocupi de… recuperarea banilor avansaţi, plus dobânda cuvenită pentru plasament. Cât despre mărinimia socială, ţeluri, programe sociale etc., etc., astea sunt mai mult vorbe aruncate de ochii lumii. Aşa că… aşa rămâne. Dar să nu ne grăbim: partidul la care ai cotizat este erodat, lumea cam ştie câte parale face. Atunci intervin contopirile, reaşezările, schimbările de identitate. Şi aşa apar multe „partide noi”. Bunăoară, la alegerile noastre din 10 decembrie participă şi zece partide… nou-nouţe. Iată-le: PSRO (Mircea Geoană), PND (Daniel Fenechiu), PNR (Sebastian Popescu), USR (Nicușor Dan), PV (Remus Cernea), ANR (Marian Munteanu), ALDE (Călin Popescu-Tăriceanu), PMP (Traian Băsescu), PRU (Bogdan Diaconu), PER (Dănuț Pop). Despre ideologii nu se discută, ci doar… despre interese. În acest fel întâlnim unii „supravieţuitori” care de 15-20 de ani ocupă locuri în Palatul puterii.

Ce facem, însă, cu partidele mari, cele cu iz serios, grav, important? Nici ele nu se abat de la „regula de aur” a partidelor. După cum cunoaștem, aproape toate… glumesc, adăugându-și termenul de „Național”, „Popular” sau „Democrat”.

Să mergem spre alte zări. Ce întâlnim? Tot felul de partide, care de care mai nostime și mai ciudate! Comedianul danez Jacob Haugaard a inventat „Uniunea Elementelor Leneșe cu Bună Știință”, cu care a câștigat sufragiile și a intrat în Parlament pe baza unor promisiuni absurde, de genul „dreptului la impotență” sau al „ameliorării vremii”. Un alt partid a fost coagulat de acrița Gracie Allen, care, în urmă cu decenii, își pusese în minte să candideze la Președinția americană. Sloganul numitului „Partid al Surprizelor” glăsuia: „Jos cu bunul simț!”. Un altul, pesemne un sceptic în privința rezultatelor alegerilor de oriunde, a întemeiat în Noua Zeelandă „Partidul Sobru McGillicuddy”, ce și-a propus să-i capteze pe cei care nu mai deslușesc orizontul, adică pe cei resemnați. „Dacă vrei să-ți irosești votul, votează pentru noi”, suna chemarea. Nici canadienii nu s-au lăsat mai prejos. Ei au înființat „Partidul Rinocerilor”, încă în urmă cu 30 de ani. Această formațiune s-a angajat solemn, printr-o lozincă, „să nu-și țină nici una dintre promisiuni”. Printre candidații săi au apărut numeroși clovni, artişti, cântăreţi etc. „Mișcarea Raeliană” (totul s-ar datora extratereștrilor!) promitea drept de vot pentru toți francezii, începând de la șase ani, și legalizarea canibalismului. Iar „Partidul Plăcerii”, al dansatoarei profesioniste Cindy Lee, a candidat a treia oară pentru Elysée sub lozinca „Huzureală și sex pentru toți”. În Polonia, un „Partid al Băutorilor de Bere” a făcut ravagii în electorat, în anul 1991, reușind să obțină 16 locuri în Parlamentul de la Varșovia. Scopul declarat al formațiunii era unul cuviincios: combaterea alcolismului prin înlocuirea spirtoaselor… cu berea.

Deci, pentru noi, care încercăm să ne perfecţionăm în această materie, câmpul e larg… Deşi nu mai suntem chiar începători…

 

Carol Roman

Chipuri de piatră

Reporter: editura October - 20 - 2016 Comments Off on Chipuri de piatră

Dacă mergi la Paris, la Londra sau Moscova, pe bulevarde îi vei întâlni, imortalizaţi în statui, pe toţi cei ce au făcut istorie pe-acolo, mari învingători alături de mari învinşi, fiecare trecând „nemuritor şi rece” de-a lungul secolelor. Create din granit, aramă, sticlă sau aluminiu, aceste statui – urmaşe descriu într-o postură caracteristică momentul de apogeu al răposaţilor turnaţi, în cele din urmă, în eternitate. Astfel că în urma unor personalităţi alese după criterii de contemporaneitate rămân fie biografii înscrise în cărţi cu coperți în piele, fie în tăbliţe plasate la capăt de stradă, fie, după buget, în statui mai mari sau mici, în toate vremurile.

chipuri-de-piatraŞi la noi în ţară, pe parcursul ultimei sute de ani, am avut parte de numeroase statui, unele chiar impozante, montate în centrul capitalei sau în reşedinţe de judeţ, altele în diferite orăşele sau târguri, după putirinţa financiară locală. Că fiecare regim politic ce s-a succedat s-a războit mai întâi cu stanele de piatră – ca la noi la nimenea! – asta e o chestiune ce ţine de moralitatea noastră publică şi de posibilităţile noastre de a înţelege istoria. Bunăoară, comuniştii l-au dat jos pe I. C. Brătianu de la Universitate, în timp ce „noua orânduire” a ras cât a putut, lovind aspru până şi în denumirile străzilor.

Deunăzi, privind vodevilul politic electoral ce se desfăşoară sub ochii noştri, stăteam şi mă gândeam: dacă ne-am propune să sugerăm imortalizarea unora ce se mişcă vioi pe scena noastră politică şi socială, cam cum ar trebui să arate statuile acestora? Dreapta judecată s-a lovit de o dilemă existenţială, datorită numărului mare de „figuri” care ne intră în case prin intermediul televizorului, din care ar trebui să alegem: ofiţeri şi foşti ofiţeri provenind din „arme” diverse, foşti mari patrioţi aduşi la lumină în zilele noastre, actuali patrioţi dovediţi mai cu seamă prin vorbire şi promisiuni, avocaţi, senatori şi deputaţi de profesie, neclintiţi de zeci de ani, femei tinere cu vino-încoace, dame în trecut panarame devenite azi bătrânele „simpatice”, mari înteprinzători etc., etc. Şi aşa, furat de gânduri, mi-am propus să îmi imaginez cam cum ar arăta statuile unora extraşi subiectiv din marea comunitate valorică naţională enunţată mai sus. Premierului tehnocrat Cioloş i se cuvine, în mod indiscutabil, o statuie… defilând sub faldurile unui drapel franţuzesc-românesc-european în fruntea unei armate de tehnocraţi ce asigură supravieţuirea guvernului prin schimburi de zi şi de noapte. Ar mai fi un cuplu nostim de piatră – supla Gorghiu alături de voinicosul Blaga, în haine îndoliate, în spatele unui dric (şi ne ferim să sugerăm mai departe…). Ar mai fi o statuie impozantă cu liderii Dragnea şi Ponta îmbrătişându-se frăţeşte, pitind la spate câte un… (să ghicească cititorul!). Sau un alt propus pentru statuie: renumitul Theodor Stolojan, un vechi candidat al cioplitorilor de statui din toate timpurile. Ar apărea ca un tip uşor aplecat de spate, cu figura pătrată, încremenită. Ar fi o statuie de tip impresionist! Omniprezentul Mircea Geoană ar putea avea pe faţă un surâs pietrificat, cu o flacără violetă deasupra capului, din bronz masiv şi care să indice văzătorilor că alegerile prezidenţiale au fost viciate de forţe energetice de sorginte supranaturală şi nu de cele două vizite sinucigaşe, ascunse după perdea. Dar timpul a trecut şi iată-l acum călărind un partiduleţ propriu… Într-adevăr, speranţa moare ultima.

Şi, în cele din urmă, nu-l putem neglija pe originalul liberal Ludovic Orban, îmbrăcat într-un costum din stofă englezească, cu papion, sprijinit într-un baston cu cap auriu, cărând pe spate chitara iubită, înălţat puţin şi arătând spre viitor, ar crede susţinătorii săi, pe când ceilalţi ar zice că îl indică acuzator pe fostul preşedinte al PNL, despre care spunea: „Tăriceanu nu mai poate”. De unde o fi ştiind oare omul-statuie Orban ce putea şi ce nu fostul său şef de partid? În orice caz… încă mai poate!

Stau în colţul meu şi cuget: stâncă avem, aramă avem, aluminiu avem… Avem şi o mulţime de candidaţi ce ar dori să se întrupeze în piatra veşniciei. Ce mai, la lucru, fraţilor, să statornicim pentru eternitate aceste chipuri de piatră!

Carol Roman

„Translatorii” de serviciu

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on „Translatorii” de serviciu

Măria Sa Televizorul face furori în zilele noastre. De el ascultă toţi muritorii, indiferent de rang, cu multă evlavie şi chiar credinţă. Omniprezenţa Sa în toate mediile societăţii are influenţă şi înrâurire asupra multor destine. Încât, dacă cineva vrea să ajungă din barcagiu un om politic remarcabil, de pildă, sau alte situaţii ca asemănare profesională, doar dacă găseşte drumul spre Măria Sa Televizorul reuşeşte, indiferent de mijloace, directe sau indirecte – prin neamuri, prieteni, afaceri. Şi, încet-încet, alunec şi mă îndrept spre ceea ce vreau să spun de fapt…

caricaturaPe vremuri, principalele ziare ale vechiului regim instruiau mulţimile prin aşa- numitele „articole de fond”, adică de linie. Acest „articol de fond” publicat în „Scînteia”, „România liberă”, „Munca” se citea de „translatorul” de serviciu al acelor timpuri, pe la orele şapte dimineaţa, în colectiv, pretutindeni, în fabrici, uzine, CAP-uri şi SMT-uri, în multe, multe case.

Şi iată că lumea s-a schimbat şi nu mai avem „articole de fond” în ziare, deoarece şi ele au dispărut odată cu… ziarele. În schimb „tălmăcitorii” se mută la televizor. Arătam mai sus că în ziarele trecutului ne dădăceau politruci; azi, la multe posturi de televiziune importante avem de-a face cu „translatori”, sau, mai pe româneşte, înţelepţi descifrători de sensuri, de mici sau mari întâmplări, fie banale, fie mai aprige. Pe „ring”, se preumblă tot soiul de „invitaţi”. Numai că aceşti oameni care se pare că au o pregătire universală şi sunt un fel de Pico della Mirandola multiplicat îşi dau cu părerea în toate şi ne îndreaptă gândul – ce ar putea fi strâmb – în domenii cum ar fi politica, zootehnia, pedagogia, legislaţia, igiena personală… şi nu este perimetru în care să nu încapă aceştia, cu competenţa lor. Suportăm mai demultişor echipe specializate, formate din aceste personaje, fără de care n-am putea afla rostul lucrurilor. Aceştia descifrează mai cu seamă la orele serii, evident cu erudiţie şi competenţă, şarade cum ar fi, de pildă, „mănăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i?”, iar după o frământare asudată, cu feţe grave, surpate de adâncă gândire, se rosteşte cu gravitate: ciu-per-ca! Bineînţeles că vorbitorul este contrazis deîndată de un altcineva din „echipă”: „Stai domnule, dar despre ce fel de ciuperci se face vorbire, căci sunt şi otrăvitoare printre ele, la care te referi?”. Un al treilea intervine împăciuitor: „Staţi, domnilor, că de fapt ceea ce avem în această parabolă ne arată că toate aceste plante stau într-un picior!”. Încântaţi, cu feţele jubilând, se privesc satisfăcuţi. Alături – sau printre aceşti invitaţi permanenţi – se află chemate şi unele personaje – e drept, telegenice – sosite direct din închisoare sau care se îndreaptă către locuri zăbrelnice şi a căror cugetare este aşteptată.

Şi totuşi, o seamă de întrebări năvălesc: de ce aceiaşi clienţi, „invitaţi translatori” sunt aduşi la aproape toate spectacolele de seară ale unor importante televiziuni: de către cine? Şi de ce? „Merge, că aşa-i în tenis”, vorba lui Toma Caragiu.

Doar rareori se abate şi un „neavenit”, cum ar fi câte un cunoscut om de cultură ori vreun politician rutinat care ar putea să se pronunţe competent într-un domeniu sau altul. Şi de-abia că deschide gura spre a-şi susţine textul, că imediat este asaltat şi frecat în fel şi chip de către concurenţii-invitaţi cu vechi ştate, chiţibuşari, palavragii, care prin zgomotul produs îl întrerup, de… invitatul special altădată nu mai vine.

Şi, cum toată lumea ştie despre cine se face vorbirea, n-ar mai avea rost să-i numim şi noi. În orice caz, subiectul este mai actual ca oricând.
Carol Roman

Oricum, dormim! 

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Oricum, dormim! 

Cu ai noştri nu te joci, orice s-ar spune! Cum adică, vine cineva din ţări ultra- civilizate si ne vinde nouă un patent care ne-ar urmări somnul de noapte? Câte ore, câte minute, câte secunde dormim? De ce? Deoarece o firmă de pe acolo onorează cu bani angajaţii care dorm mai mult, iar somnul este considerat a fi un factor de virtute al randamentului muncii. O firmă americană compensează nopţile suplimentar. „Dacă dorm şapte ore sau mai mult, 20 de nopţi la rând, se acordă 25 de dolari pe noapte, cu un plafon de 500 de dolari pe an”, a declarat Mark Bertolini, director al firmei de asigurări americane Atnea. Urmărirea nocturnă, sau, pardon, verificarea, se face cu ajutorul unei brăţări conectate, FitBit, relatează „DirectMatin.fr”.

1Când au aflat despre ce este vorba, ai noştri s-au înnegrit la faţă: „Cum, adică, noi nu muncim destul în timpul zilei pentru cei 800-900 de lei?! Deşi un somnuleţ în timpul zilei ne-ar mai… înviora”, au zis aceştia (evident glumind, ne dăm noi cu părerea). Deci ar trebui ca şi noi să adaptăm la condiţiile noastre aşa-numitul FitBit”, brăţara-aparat care, stând de veghe noaptea, a doua zi de dimineaţă să ofere date despre nopţile salariaţilor.

Cum adică?”- s-a răscultat cineva de la un minister când a auzit că în curând va trebui să poarte la manşeta de sub cămaşa scrobită (vorba vine!) acea brăţără FitBit”, asemănătoare cu cea purtată de Bubi sau Pufi altădată. „Chiar că e bună! Dar noi cădem laţi noaptea şi fără teroarea «aparatului nupţial»”, deoarece orice român cumsecade, seara, după un şpriţ sau o tuiculiţă, doarme buştean 7-8 ore pe noapte, de cu greu îl trezeşte nevasta sau cine ar fi!

Şi ne mai povăţuiesc cei cu „patentul” că pentru a stimula un somn liniştit se recomandă „să dormim dezbrăcaţi şi să folosim sprayul cu levănţică”. Asta ne-ar mai trebui! Dar, după cum am mai spus, la capul patului, cu o ţuiculiţă pe jumătate trasă sau cu o „Băbească” suptă, ai la sigur un „somn liniştit”.

Şi totuşi, nu ne aliniem la această ofertă, deoarece la noi oamenii dorm un somn bun, sau chiar adânc, mai cu seamă în timpul zilei, aşezaţi la birouri, la calculatoare, la bancuri de lucru. Se doarme sănătos şi bine şi la ce ne-ar mai trebui nouă asemenea drăcovenii?

Iar sumele puse în acest „joc nocturn” nu-i pot tenta pe politicienii noştri, care în momentele de trezire se ceartă şi se confruntă între ei în spectacole penibile, amplu televizate, în care acuzele de corupţie curg din toate părţile. Deşi se doarme pe rupte chiar şi în timpul şedinţelor parlamentare, fiecare vrea să demonstreze că este mai treaz decât celălalt, în timp ce pe terenul faptelor, ce să mai vorbim, dorm cu toţii! Fac gălăgie, încearcă să convingă cu argumente scoase din buzunar în loc să ne lase să… picotim liniştiţi.

Şi legislaţia europeană ne ocroteşte, de această dată apreciind că aparatul cu pricina reprezintă o intruziune suplimentară a unei firme în viaţa personalului, cu atât mai mult cu cât controlul somnului se face, între altele, cu FitBit, brăţara conectată care alătură datele personale ale salariatului la platforma stării de bine a firmei.

Deci… nu e bun aparatul pentru noi, să-l folosească cei ce l-au inventat! Noi vrem să dormim şi noaptea şi ziua, nedirijaţi. Ceea ce se şi întâmplă. N-avem decât să ne uităm în jurul nostru.

Oricum, dormim!

 


Cu noi se pun «ăştia cu dormitul»? Păi noi dormim bine şi noaptea şi, mai cu seamă, ziua!”

 

Carol Roman

 

Ce semeni, aia culegi…

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Ce semeni, aia culegi…

Mai ieri-alaltăieri, un ziarist britanic, ars de dorinţa de a afla cum o mai duc cei tineri într-una dintre cele mai sărace ţări din Europa – adică la noi – a purces să se intereseze mai întâi de mediul şcolăresc. Aşa se face că în ţara lui Eminescu, Brâncuşi şi George Enescu a fost îndrumat să se preumble într-un cartier de pe la marginea Bucureştiului. Şi ce a văzut? Mai spre capătul străzii, magazine dichisite, instalate pe scânduri sprijinite de cataroaie ori cărămizi vindeau casete şi CD-uri la zi. Câţiva şcolari, recunoscuţi după uniformă, se amuzau şi rosteau încântaţi titlurile: Mi-au venit damblalili”, „E greu, Doamne, iubeşti două femei”. Unu’ mai tare ca toţi, din difuzorul deschis 24 de ore din 24 lansa provocarea zilei: „Dau bacşiş la lăutari/ se ştie am bani/ le dau mărci, le dau dolari/ moară ai mei duşmani. N-a înţeles întrutotul cuvintele, întrucât translatorul, preluat de la o agenţie privată, era concentrat asupra unei îngheţate pe băţ. S-a bucurat când amintitul purtător de dicţionar în cap i-a tradus textul reputatelor piese , eşti frumoasă, cântată de Adi din Vâlcea şi Banii au puterea”, rostită cu patos de vestitul Vali Vijelie, ceea ce, la urma-urmei, este trist dar adevărat; însă englezului i-a plăcut textul, ştie el mai bine de ce! Jur împrejur, bişniţari autohtoni şi străini, cerşetori, aurolaci ş.a.

caricaturaA avut parte şi de un moment unic când cineva i-a oferit spre cumpărare un bilet la un spectacol „popular”. Care spectacol se intitula O super vrăjeală de două ore; Băieţi de băieţi. Printre numerele din program: Melodii hip/hop. ţi-o dau cu dop, Dacă eşti singur, vino la spectacol: suntem fierbinţi, Aşa vrea muşchii mei şi pe tine şi pe ei”, Asta vreţi, asta dăm”. Cât despre „artiştii” recomandaţi, iată-i: Gurista trupei: Cocaina din Pantelimon”, Mangă şi Rangă din formaţia S.U.G. Rafia”. Dintr-un reflex natural de autoapărare, englezul a refuzat un „bilet de bilet”, chiar cu preţ redus. Pe un motiv simplu: „N-avem bani de dat… – (noroc că a intervenit translatorul, care a suflat în locul său…) – pe vrăjeli şi tâmpenii”. Şi mai departe au aflat, de astă dată de la un băieţaş, pesemne şi el şcolar, că „Mangă şi Rangă din formaţia S.U.G. Rafia” o vor pune la dispoziţia publicului pe celebra guristă „Violata din Dudău”.

Şi, după cum era de aşteptat, după ani buni, această „cultură de masă”, combinată cu emisiuni tv de acelaşi gen, ronţăite pas cu pas, a rodit în zilele noastre. O mostră elocventă ne oferă câteva dintre răspunsurile elevilor de gimnaziu care au susţinut simularea evaluării naţionale la limba română, de la Bacul 2016. Sunt cei ce au trecut din vechea „epocă a partidelor” în cea nouă a „tehnocraţilor”, despre care a luat cunoştinţă şi englezul nostru. Un elev „modern” scrie cu propria lui mânuţă: „Eu nu utilizez internetul pentru cărţi, eu vorbesc cu prietenii pe facebook, stau la chat cu ei, îmi caut prieteni noi, mai dau câte un like din când în când când văd că câte un scriitor care postează ceva pe perete, dacă e şmecher dau şi share”. Deci cu tehnica e la zi, a exclamat ziaristul! S-a îmbufnat când a aflat cum văd „şcolerii” noştri lumea politică de pe la noi: „Legile sunt date de proştii ăştia de la conducere. E bună dacă e promulgată de cine trebuie, dacă nu să ne lase dracu cu politica lor”. Şi cotrobăind mai departe printre răspunsurile sortate cu evlavie la un Inspectorat Şcolar, a mai aflat câte ceva despre raportul dintre tineret şi legislaţia română: „Eu băiat însămi vreau să spun că nu prea ştiu despre legi, dar îmi plac când se dau. Mai potoleşte şi ei hoţia şi golănia din ţara asta”… Şi un altul care se dă în petic folosind sintagme din limbajul său cotidian: „Pe Florica o ardea în coceni iar pe Ana pe după sobă, bun băiat, deştept, Ion se aseamănă cu băieţii care ştie ce vor de la o femeie, nu iubire”.

Ce şi-o fi propus acest Bill din presa britanică să scrie despre noi, nu ştim. Dar ne imaginăm…

Carol Roman

„Noi suntem mândria ţării”, ediţia a II-a

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on „Noi suntem mândria ţării”, ediţia a II-a

În urmă cu ani, corul unor puşcăriaşi a luat Premiul I pe ţară la concursul Cântarea României”, cu piesa intitulată „Noi suntem mândria ţării”. Clar şi răspicat!

Dar iată că anii au trecut şi noi nu ne lăsăm de… glumiţe.

S-ar părea că Expoziţia literaturii de detenţie, deschisă într-un edificiu memorabil al culturii, „Biblioteca Naţională a României”, a fost primită de către unii cu entuziasm chiar. Vizitatorii, atâţi câţi au fost, se zice că erau arşi de dorinţa de a cunoaşte noi capodopere literare provenite dintr-o zonă ce a venit timpul să fie apreciată. Unul ce se da a fi cult de tot, prezent la „vernisaj”, relata că a fost emoţionat profund, chiar până la lacrimi, de coperţile ce acoperă sutele de volume realizate din cartoane speciale, chiar şic, unele purtând cu mândrie chipurile autorilor-puşcăriaşi, declaraţi sub jurământ că ar fi chiar făptaşi ai pieselor expuse în galantar.

La faţa locului s-a comentat în şoapte că în mulţimea din Bibliotecă erau infiltrate, discret, importante feţe din lumea palatelor zilei, oameni care, precauţi fiind, au început şi ei să-şi caute subiecte mai tari ca ale ăstora”, pentru orice eventualitate. După unii, ar fi avut loc chiar şi discuţii înfierbântate, purtate într-un jargon ştiinţific, în jurul volumelor amplasate sub sticle protectoare şi păzite mai abitir ca „sfintele moaşte”, aflate, de obicei, la îndemâna fiecărui muritor.

Unul cu mustaţă, roz la faţă, nu ştim de ce, era emoţionat peste poate de cele văzute. Nu s-a abţinut şi a dat-o pe politică. Zicea: Ăştia, da, scriitori, nu ca ăia din libertate, care scriu tot ce le trece prin cap. Ăştia au suferit în temniţă, au citit, s-au instruit, au devenit intelectuali de valoare. Acum cunosc viaţa grea. Au despre ce scrie, nu-s ca cei în libertate, care se dau mari din amintiri plictisitoare. Emile Zola, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu sunt mici copii pe lângă ăştia ai noştri, de fapt noua generaţie de intelectuali, iar ca mâine îi vom vedea vorbindu-i de rău şi situându-se în ierarhia scriitoricească peste Liiceanu, Pleşu ori Cărturescu. Ce mai, sub ochii noştri se naşte o ramură nouă a intelectualităţii, de care are atâta nevoie ţara, şi chiar preşedintele, de ce nu o spunem! Vor oameni noi, atunci, aici, la puşcărie se fabrică! Şi, la urmaurmei, dacă e chibzuim bine, ar fi gata pregătiţi pentru orice posturi!”.

Unul cu monoclu, de unde o fi apărut Dumnezeu să mai ştie, gătit ca de nuntă, a mers chiar mai departe cu vorba: „Toţi ăştia cu scrieri, precum Gigi Becali, Cristian Borcea, «Meme» Stoica şi alţii ies curăţiţi de păcate şi capătă atestare prin aceste cărţi ale suferinţei. Pe ei se bizuie viitorul, că doar nu or fi fost puşi în vitrine aşa, de florile mărului, ci ca să-i vadă lumea, să se obişnuiască cu viitorii lor aleşi. Strategii meştere ale unor partide care văd departe! Sunt adevărate exemple de sârguinţă, curaj, rezistenţă pentru tineri, ce pot fi asemănaţi uşor cu mari eroi ai neamului, cum ar fi Vasile Roaită, Terente şi ceilalţi mulţi din zilele noastre. Câtă tenacitate, câtă cultură absorbită în câteva zeci de zile, câtă râvnă şi ambiţie! Cu toţii, floarea cea vestită a puşcăriilor, au crezut într-un ţel: speră să iasă la lumină şi să se implice în noua construcţie a statului nostru ca oameni cu experienţă, fiind capabili să conducă oricare dintre partidele de acum, prin ei devenind noi-nouţe, cum se doreşte, şi înlocuindu-i pe cei vechi, ce încurcă lucrurile pe-afară.

Zău, aşa-i!, s-a grăbit careva. Uite, televiziunile i-au înălţat pe ecrane pe noii intelectuali «cu carte», veniţi la această Bibliotecă magnifică, devenit adevărat monument naţional al evidenţierii, suferinţei şi al redeşteptării. Unul mai excentric, ce-şi plimba fundul expunându-şi găurile de pe genunchii iviţi din blugi, vocifera chiar că „nu peste mult timp va sosi momentul când cei fleşcăiţi, neactuali, vor pleca din Uniunea Scriitorilor şi, cu demnitate sau nu, vor lăsa locul lor acestei noi generaţii de literaţi.

Eu cred vor fi trecuţi şi în manualele şcolare, s-a bucurat un elev îmbrăcat în uniformă adecvată. Părerea lui despre lucrările „ştiinţifice” zărite în vitrina educativă: „Cred aceşti autori de cărţi ştiintifice poate vor primi catedre la facultăţi, deh, mai ştii!, iar câţiva dintre aceştia pot fi aleşi chiar şi academicieni. Ce, nu-i posibil în ţara noastră?!”. Şi, ca sa fie mai credibil, a citat un fragment din ziarul „Adevărul”: „Fostul magistrat militar Dan Voinea a spus: în comunitatea academică, domnul Cătălin Voicu şi-a câştigat un prestigiu profesional remarcabil (în ce domeniu, oare?…). Ca urmare, elaborarea acestei lucrări ştiinţifice este binevenită…”.

Supărarea generală la inaugurare a fost una: mulţimea vizitatorilor nu a putut răsfoi volumele şi nu a apucat să cumpere măcar câte zece cărţi devenite de-acum celebre, fiecare dintre ele fiind menită să bucure familii, părinţi şi copii şi, poate mai târziu, chiar nepoţi. Trăim zile focoase de creaţie, cu gândul la viitor!

Ce? Nu credeţi? Poate că acest condei care a scris rândurile de faţă va fi apreciat cândva pentru aceste cuvinte privitoare la destinul nostru. Se căleşte şi apare noua generaţie ce va dori devină, la rândul său,mândria ţării”, ca pe vremuri

 

Carol Roman

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult