23
September , 2018
Sunday
Mircea Eliade, filosof, istoric, scriitor, ziarist, a trăit intens în România convulsiile social-politice ale perioadei ...
- Director al „Casei Limbii Române” din Chişinău „Casa Limbii Române”, din capitala Republicii Moldova, este ...
A apărut o dilemă: conceptul de Europă a naţiunilor se află în contradicţie cu aplicarea ...
În anul 2000 îşi făcea debutul între publicaţiile româneşti o revistă care avea să se ...
La 1 ianuarie 2017 se împlinește un deceniu de când România a intrat în marea ...
La începutul anului curent, adresându-se unui public calificat la “Naţional Press Club”, din Washington, doamna ...
La 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, se năștea Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig, al doilea ...
Istoricul relaţiilor franco-germane este relevant pentru ce poate rezulta din percepţia corectă asupra meandrelor istoriei. ...
Cioloş despre numirea Corinei Creţu, nou comisar european [caption id="attachment_5468" align="alignleft" width="300"] Dacian Cioloş[/caption] Redacţia „Balcanii şi ...
Sfinţirea primei biserici din Leeds [caption id="attachment_4070" align="alignleft" width="300"] Biserica romaneasca din Leeds[/caption] Luna septembrie a.c. a ...
O mare parte dintre români emigrați în țări europene se află în Italia, în urma ...
ne declară E.S. dl Iulian Buga, ambasadorul României în Irlanda La sfârşitul lunii iulie, ca rezultat ...

Articole din categoria ‘Marea Unire din 1918’

Premergători ai conştiinţei şi solidarităţii româneşti

Reporter: editura February - 23 - 2018 Comments Off on Premergători ai conştiinţei şi solidarităţii româneşti
Ideea unui stat naţional român unitar a devenit, deci, la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XlX-lea, vehiculată de revoluţionarii paşoptişti, o idee-forţă a gândirii politice româneşti, a cărei realizare integrală împrejurările externe vor putea să o întârzie, dar pe care nimeni nu o va putea împiedica să-şi urmeze – îmbrăţişată atât de către intelectualii progresişti, cât şi de burghezie, muncitorime şi ţărănime – cursul implacabil al legităţii istorice.

Unirea Principatelor Române

Prima etapă a marii creaţii – aşa cum prevăzuse Bălcescu – s-a realizat în 1859 prin unirea, sub acelaşi domn, a Moldovei cu Ţara Românească, ambele principate contopindu-se apoi, la 24 ianuarie 1862, într-un singur organism politic, prin care s-a înscris pe harta lumii o ţară nouă: România.


România de la 1862, care nu cuprindea decât cele două provincii ciscarpatine, nu era însă România preconizată de paşoptişti, fiindcă, în afara hotarelor ei rămăseseră numeroase alte provincii tot atât de româneşti, ca şi cele care izbutiseră să se unească, dar care erau ferecate în lanţurile imperiului habzburgic.

Iată, de ce, cu toată bucuria provocată de unirea celor două principate – bucurie la care românii din Transilvania participaseră cu un entuziasm nemărginit – România de la 1862 n-a fost considerată, din punct de vedere al teritoriului, decât ca un punct de plecare pentru realizarea etapei a doua, misiunea sa istorică fiind aceea de a pregăti şi accelera – aşa cum doriseră paşoptiştii – unirea tuturor românilor. 

Rolul de matrice naţională a acestei Românii a fost recunoscut chiar din momentul Unirii Principatelor, fiindcă la scurtă vreme după urcarea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul, noul domn primea din partea luptătorului şi istoricului transilvănean Al. Papiu Ilarian, un Memorand prin care i se relevau două mari principii de politică naţională, deopotrivă de îndreptăţite: imposibilitatea românilor transilvăneni de a-şi găsi un alt punct de sprijin decât în viaţa şi cultura românilor de peste Carpaţi, care, aşa cum arătase Bariţiu încă din 1842, îi atrăgeau ca un „magnet” şi, în mod logic, dorinţa acestora de a se dezvolta din punct de vedere economic şi politic, prin unirea cu fraţii lor de peste munte. „Românii din Transilvania în împrejurările de faţă – scria entuziastul istoric la începutul anului 1860 –mumai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnalul, numai de aci-şi văd scăparea”, constatând totodată că „fără Transilvania nici Principatele nu au viitor”, fiind constrânse la ,,o existenţă precară şi dubie. Numai unirea Transilvaniei –  conchidea Papiu – va pune fundamentul vieţii perpetue a României”.

Inaugurarea Societăţii Academice Române de la 1 august 1867

În numai câteva pagini, istoricul transilvănean înfăţişa astfel cel mai cuprinzător program de politică naţională, program din care nu lipsea nici unul din elementele marii noastre tradiţii istorice: Dacia, Traian, Mihai Viteazul – tendinţa permanentă spre unitate a poporului român.


Împrejurările politice şi scurta domnie de care a avut parte au împiedicat pe Cuza – deşi acesta s-a arătat în mod permanent preocupat de situaţia Transilvaniei – să realizeze programul tuturor luptătorilor patrioţi, de pe ambele versante ale Carpaţilor, sorocul înfăptuirii sale fiind ziua de 1 decembrie 1918.

Şi într-adevăr, din momentul Unirii Principatelor şi până la adunarea de la Alba Iulia, care a proclamat unirea toate marile acte politice şi culturale ale poporului român s-au efectuat cu participarea şi contribuţia românilor de pretutindeni, urmărindu-se în mod sistematic afirmarea solidarităţii şi unităţii naţionale.

Cel mai important dintre ele, din acest punct de vedere, a fost Actul înfiinţării Societăţii Academice Române din Bucureşti (1866) – viitoarea Academie Română (1878) – printre ai cărei membri au fost aleşi, chiar de la început, 7 români din Moldova şi Ţara Românească, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Maramureş, 2 din Bucovina, fără a fi uitaţi nici românii din alte părţi. La şedinţa de inaugurare a noii societăţi, exprimând un sentiment unanim, Timotei Cipariu, unul din reprezentanţii Transilvaniei, a declarat, referindu-se la importanţa Unirii Principatelor: „Am început, domnilor, a ne elibera patria, am început a ne elibera limba. Am început, dar nu am terminat; rămâne să continuăm şi să terminăm”. A termina lupta începută însemna, atât pentru Cipariu cât şi pentru ceilalţi participanţi la inaugurare, a termina lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale, luptă care fără eliberarea Transilvaniei nu se putea considera încheiată. 

Concomitent cu declaraţia lui Cipariu, apăreau în ziarul „Românul” şi cuvintele categorice ale celuilalt mare filolog român, B. P. Haşdeu, care afirma că „Moldova, Transilvania, Muntenia nu exista pe faţa pământului; există o singură Românie; există un singur corp şi un singur suflet, în care toti nervii şi toate suspinele vibrează unul către altul.”

Războiul pentru Independenţă din anii 1877-1878 a fost nu numai războiul vechii Românii ci şi războiul Ardealului, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi al Bucovinei

Consecvent cu această idee, revista lui Iosif Vulcan a fost, timp de patru decenii (1866 – 1906), un adevărat buletin transilvănean al lucrărilor Academiei Române şi întregii mişcări culturale de dincoace de munţi, după cum şi publicaţiile transcarpatine înregistrau la rândul lor şi comentau manifestaţiile şi realizările românilor din provinciile subjugate, ai căror reprezentanţi spirituali – scriitori şi oameni de ştiinţă – aveau să fie aleşi rând pe rând membri ai Academiei de la Bucureşti. 


În acelaşi spirit şi cu aceleaşi obiective s-a desfăşurat şi activitatea societăţilor culturale organizate pe bază provincială – „Asociaţiunea pentru cultura poporului român din Maramureş” (1860), „Asociaţiunea transilvană pentru literatură şi cultura poporului român” – „Astra” (1861), „Societatea pentru literatura şi cultură română în Bucovina” (1862), „Asociaţiunea naţională din Arad pentru cultura poporului român” (1862), precum şi a societăţilor studenţeşti româneşti: „Petru Maior” (Budapesta, 1862) şi „România Jună” (Viena, 1864).

Ceea ce urmăreau toate aceste societăţi în domeniul cultural, se urmărea în direcţia politică de către Partidul Naţional Român, înfiinţat în orăselul Miercurea la 8 martie 1918, şi care, până la 1918, avea să fie principala organizaţie politică a românilor transilvăneni, al cărui prim act a fost un energic protest împotriva proclamării dualismului austro-ungar şi a alipirii Transilvaniei la Ungaria.

Războiul pentru independenţă din anii 1877-1878, a fost nu numai războiul vechii Românii, ci totodată şi războiul Ardealului, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi al Bucovinei.

În toate aceste provincii s-au organizat, îndată după începerea ostilităţilor, nenumărate colecte pentru susţinerea războiului, pentru ajutorarea ostaşilor răniţi şi a familiilor lor, şi din toate au plecat spre Dunăre însemnate grupuri de voluntari români, hotărâţi să aducă sacrificiul suprem pentru eliberarea adevăratei lor patrii de sub jugul otoman. Cercetând presa vremii şi listele de subscripţii publicate, se poate constata că n-a existat nici un sat, nici un cătun românesc din aceste provincii care să nu-şi fi trimis obolul pentru independenţa României.

După victoria de la Plevna, care a consacrat pe plan european vitejia şi valoarea ostaşului român, şi după recunoaşterea independenţei României, nimeni nu s-a mai îndoit de apropiata eliberare a tuturor românilor subjugaţi. În satele de peste munţi, iminenţa unei Plevne a Transilvaniei a fost considerată, începând de la această dată, ca un lucru firesc, inevitabil.

Proclamarea independenţei României a avut o adâncă influenţă asupra atitudinii politicii Partidului Naţional din Transilvania, care, printr-un Memorial redactat de George Bariţiu în 1881 – destinat străinătăţii – afirma că „naţiunea română niciodată nu se va împăca cu sistema dualistă austro -ungară”, ci va lupta cu perseverenţă pentru realizarea năzuinţelor sale. Memorialul românesc a avut un larg ecou în coloanele unora din marile ziare occidentale – îndeosebi franceze – care au ţinut să releve îndreptăţirea poporului român la libertatea şi unitatea sa naţională.

Această convingere, unanim împărtăşită pe ambele versante ale Carpaţilor, a dat naştere în anul 1884 lozincii lansate de ziarul „Tribuna” de la Sibiu: Soarele pentru toţi românii de la Bucureşti răsare.

Principiul solidarităţii naţionale devenind astfel un principiu de bază al întregii societăţi româneşti, în anul 1891 s a întemeiat la Bucureşti o societate cultural politică care şi-a făcut din susţinerea şi promovarea lui o adevărată dogmă: Liga pentru unitatea culturală a românilor”.Noua societate, printre ai cărei conducători au figurat cele mai reprezentative personalităţi ale culturii şi politicii româneşti – V.A. Urechia, A, D. Xenopol, Alexandru Odobescu, Barbu Delavrancea, I. L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Spiru Haret, Victor Babeş, Nicolae Iorga, Take Ionescu, Nicolae Filipescu – a desfăşurat una din cele mai largi activităţi naţionale, organizând nenumărate manifestaţii patriotice şi publicând un considerabil număr de cărţi şi broşuri pentru relevarea unităţii poporului român.
 
Un important rol a jucat „Liga culturală” în 1894, când s-a judecat la Cluj marele proces al Partidului Naţional Român, care, prin Memorandul din 1892, protestând împotriva asupririi poporului român, arătase împăratului că politica austro-ungară „e diametral opusă cu dezvoltarea întreagă a vieţii noastre politice şi istorice de peste o mie de ani, opusă cu aspiraţiunile politice tradiţionale ale poporului român şi cu interesele lui de existenţă naţională, opusă şi cu cerinţele organizaţiilor constituţionale ale statelor moderne.” În locul unei soluţii constructive, guvernul din Budapesta a trimis în judecată, sub învinuirea de trădare, întregul comitet memorandist, ai cărui membri, în frunte cu bătrânul Ioan Raţiu, au fost condamnaţi cu toţii la închisoare.

Întreaga presă română, în frunte cu marile cotidiane „Românul”, „Timpul”, „Naţionalul”, „Adevărul”, „Lupta”, „L’Independance Roumaine”, a publicat ample articole şi reportaje asupra odiosului proces, înfierând politica de oprimare naţională urmărită de guvernul claselor dominante maghiare.

La acţiunile patriotice ale „Ligii” şi ale presei s-a asociat şi Academia Română, care la 1 iunie 1894, sub semnătura preşedintelui şi a tuturor membrilor săi, a adresat un Apel către toate corpurile învăţate din lume – academii, institute de ştiinţă, asociaţii culturale- privitor la persecuţiunile românilor din Transilvania şi Ungaria. „Academia Română – se afirma în acest apel – cercetătoare a istoriei neamului românesc, păstrătoare a limbii naţiunii româneşti şi centru de activitate a culturii româneşti, face un călduros apel la membrii institutelor de cultură ale întregului neam omenesc, ca să se intereseze de cauza cea dreaptă a românilor din Transilvania şi Ungaria, care e totodată o cauză de cultură generală.

Apelul Academiei Române a fost însoţit de numeroase mitinguri organizate de către filialele „Ligii” în marile metropole apusene – Paris, Londra, Roma, Bruxelles ş.a. – la care au luat cuvântul, pe lângă reprezentanţii „Ligii”, şi anumiţi oameni de ştiinţă ca profesorii Ernest Lavisse, W. R. Morfill, A. H. Carlyle etc. Numeroşi oameni politici şi scriitori şi-au manifestat în scris solidaritatea cu lupta pentru libertate a poporului român, printre aceştia aflându-se W. Gladstone, fostul premier al Angliei, Casimir Périer, fostul preşedinte al Republicii Franceze, Georges Clemenceau şi Al. Ribot, viitori prim-miniştri ai Franţei, deputatul italian M. R. Imbriani, istoricul Cesare Cantu, romancierul Emile Zola, poeţii Fr. Mistral, Giosue Carducci, Leconte de Lisle, precum şi un mare număr de ziarişti.

Prin intermediul „Ligii”, cu o prefaţă de V.A. Urechiă, o bună parte din aceste intervenţii au fost adunate în anul 1894 în volumul Voci latine, constituind o puternică încurajare pentru rezistenţa celor oprimaţi.

După „O zi din istoria Transilvaniei” de Vasile Netea.

 

Războiul de pe coastele Vulcanului – Fapte de vitejie neuitate –

Reporter: editura December - 18 - 2017 Comments Off on Războiul de pe coastele Vulcanului – Fapte de vitejie neuitate –

O frumoasă inițiativă a autorităților locale din municipiul Vulcan, sprijinită în principal de Emil Părău, un om dedicat trup și suflet promovării arealului turistic al regiunii Valea Jiului, face un necesar recurs la istorie, readucând în atenția oamenilor faptele de vitejie săvârșite acum un secol de oamenii Văii Jiului și de Armata Română, în luptele grele care s-au dat pe frontul Primului Război Mondial, deschis pentru România în august 1916 pe crestele Vulcanului, în trecătoarea alpină care separa dureros România de Transilvania aflată atunci în componența Imperiului Austro-Ungar. 


La peste 1600 de metri altitudine, la poalele aripii sud-estice a masivului Straja (devenit deja de ani buni un important punct de reper în geografia turismului românesc), într-un peisaj care-ți taie respirația, cu goluri alpine nesfârșite care intersectează păduri seculare de foioase și conifere, chiar pe marginea legendarului drum care leagă Oltenia de Transilvania, a început, în 2016, ridicarea Memorialului Marelui Război, dedicat eroilor care au luptat aici în Primul Război Mondial. Tot atunci a fost deschisă tradiția pelerinajului cu valențe istorice și patriotice care aduce, an de an, sute de români la Pasul Vulcan, pentru a se reculege în aceste locuri în care bravi înaintași și-au dat viața pentru idealul Unirii tuturor românilor. 

Ceremonia din acest an, care a avut loc în august – lună care marchează debutul României în Primul Război Mondial și prima palmă de pământ românesc recâștigată de Armata Română în bătăliile crâncene din Pasul Vulcan, în urma cărora și-au pierdut viața circa 5000 de ostaști combatanți – a adus la Memorialul Eroilor, sute de oameni din Oltenia și Transilvania, dar și personalități ale scenei publice locale, de la prefecții de Hunedoara și Gorj la președinții celor două Consilii județene vecine, de la primari la parlamentari, de la ofițeri și subofițeri în rezervă ai ANCMRR până la tineri elevi ai Liceului Militar „Mihai Viteazu” din Alba Iulia. Mai mult, la evenimentul din acest an a fost prezentă și fiica fostului general erou Ion Dragalina, dar și nepotul generalului Ion Culcer. Împreună, aceștia au reeditat emoționantul ceremonial dedicat Eroilor Neamului și în acest an, după succesul reputat anul trecut, când în Pasul Vulcan a fost omagiat Centenarul intrării României în Marele Război al Reîntregirii. „Împlinirea unui secol de la luptele Primului Război Mondial, lupte care au fost purtate cu greu și în tranșeele din Pasul Vîlcan, ne obligă pe noi toți să nu uităm nici măcar o clipă de toți cei care au pierit aici și să le cinstim memoria, mulțumindu-le pentru că au permis românilor din jurul arcului carpatic să împlinească un ideal, acela de Unire, făurită la 1 Decembrie 1918”, avea să descrie evenimentul, cpt.(r) ing. Gheorghe Ile, primarul municipiului Vulcan.

Ridicat anul trecut, la cota 1612 metri, în Pasul Vulcan, chiar pe „granița” județelor Hunedoara și Gorj, complexul memorial dedicat Eroilor din Primul Război Mondial, având în stânga și în dreapta impunătoarei Sfinte Cruci busturile generalilor Ion Culcer și Dumitru Cocorăscu a fost completat, în întâmpinarea evenimentului din august 2017, cu busturile locotenentului Gheorghe Tătărăscu și al Majestății Sale Ferdinand I Întregitorul, Regele românilor în perioada Marelui Război. Anul viitor și în anii care vor urma, alte busturi reprezentative pentru momentul istoric al Primului Război Mondial se vor adăuga ansamblului monumental de la Pasul Vulcan. Ridicarea complexului memorial din Pasul Vulcan vine ca urmare a inițiativei lansate de omul de afaceri Emil Părău, care a finanțat realizarea acestui monument executat de sculptorul vulcănean Teodosie Cuciuc.

În plus, pe fosta linie de front, pentru aducere aminte generațiilor de astăzi și, mai ales, celor viitoare, au fost amenajate câteva tranșee de luptă, au fost aduse două tunuri și alte accesorii militare, fiind astfel recreată imaginea „vie” a luptelor care s-au dat pe acest front în urmă cu 100 de ani.

Este adevărat, și până acum în conștiința oamenilor locului, jertfa ostașilor români în Marele Război era prezentă prin activitățile derulate, în mod constant de autoritățile publice locale, fie la monumentul Ostașului Necunoscut din Parcul Eroilor din Vulcan, fie la Cimitirele Eroilor de la Coroești (Vulcan), Iscroni (Aninoasa), Petroșani, Lupeni și Uricani sau la Osuarul de la Sohodol (Vulcan).

Istoria ultimului secol și unul dintre cele mai crunte episoade de luptă date pe crestele Vulcanului, în pasul de trecere spre Gorj, pe străvechiul „drum al romanilor”, devenit apoi „al lui Mihai Viteazu” și, mai apoi, „al poștalioanelor”, au adus Pasul Vulcan în atenția a mii de oameni care vin acum aici nu doar pentru a admira peisajul de vis din golurile alpine, ci și mărturiile unui important crâmpei din istoria Neamului Românesc. De altfel, noul aspect al drumului de la Vulcan spre zona de altitudine a Pasului Vulcan, asfaltat acum pe întreaga suprafață din județul Hunedoara (din centrul municipiului Vulcan până la Memorialul Eroilor de la cota 1612) constituie un argument în plus pentru turiștii care vor să-și ofere momente unice trăite în inima Carpaților românești, în arealul turistic de excepție al Văii Jiului. De reținut rămâne și promisiunea asumată, sub cuvânt de onoare, de președintele Consiliului județean Gorj, Cosmin Popescu. Acesta a declarat că, anul viitor, la evenimentul care va maca în Pasul Vulcan, Centenarul Reîntregirii României Mari, atât pelerinii din Hunedoara, cât și cei din județul Gorj și toți oaspeții lor vor putea urca la Memorialul Eroilor de la Pasul Vulcan pe un drum complet asfaltat de la Vulcan până la Tg. Jiu. Astfel, această șosea de belvedere ce datează încă de pe vremea romanilor va redeveni un fascinant traseu turistic montan al României, unind în același timp oamenii din Ardeal și Oltenia care vor fi primii beneficiari ai unei investiții publice deosebit de importante.

În acest sens, bravi deschizători de drum ai ospeției specifice momârlanilor jieni, un grup de români constituit din oameni respectabili ai comunității locale din Valea Jiului (oameni de afaceri, profesori, manageri, ingineri ș.a.m.d.) au îmbrăcat deja cu mândrie frumoasele straie populare românești și, purtând cu cinste tricolorul patriei, au devenit adevărați promotori ai istoriei, tradițiilor și folclorului din regiune, tot atâtea valori care pot deveni puncte de reper pentru turismul din Munții Vulcanului și de pe Valea Jiului.

Cu argumentele sale istorice incontestabile, cu un peisaj fabulos și cu căi de acces facile, Pasul Vulcan are toate șansele de a se înscrie de pe-acum cu succes pe harta destinațiilor turistice de top din România, alături de alte repere semnificative pentru regiunea Văii Jiului, cum sunt stațiunile montane Straja și Parâng sau Parcurile Naturale Retezat și Defileul Jiului. 
 

Carol ROMAN
 

Puternică afirmare a României în viața internațională (III)

Reporter: editura November - 3 - 2017 Comments Off on Puternică afirmare a României în viața internațională (III)
Marea Unire din 1918 a creat premisele unei mai puternice afirmări a României în viaţa internaţională, a unei mai eficiente valorificări a vocaţiei poporului nostru de pace şi cooperare cu toate popoarele lumii.

Harta Romaniei in 1918

Principala preocupare a diplomaţiei româneşti în anii 1918—1920 a fost obţinerea confirmării pe plan internaţional, prin tratate, a făuririi statului naţional unitar român — expresie a voinţei liber exprimate în adunările plebiscitare din cursul anului 1918. Inițial, Conferinţa păcii de la Paris s-a dovedit a fi dominată de reprezentanţii S.U.A., Angliei şi Franţei.


Delegaţia română, ca şi cele ale altor state mici, a fost nevoită să semneze tratatul de pace cu Germania la 28 iunie 1919, fără ca măcar să-l fi putut studia în întregime. Consiliul a acceptat să prezinte, la 30 mai, doar un rezumat al proiectului tratatului de pace cu Austria, ţară învinsă, amânarea pentru 2 iunie a remiterii proiectului către delegaţia austriacă. Documentul conţinea unele clauze inacceptabile pentru România. Întrucât Consiliul nu a acceptat obiecţiile formulate, Ion I. C. Brătianu a părăsit, la 2 iulie 1919, Conferinţa păcii. La 10 septembrie, marile puteri au semnat la Saint Germain tratatul de pace cu Austria.

La 10 decembrie 1919, guvernul prezidat de Al. Vaida-Voievod a semnat tratatul de pace cu Austria. Tratatul are o importanţă istorică, deoarece consfinţea dezagregarea monarhiei habsburgice şi recunoştea unirea Bucovinei cu România. La 18 decembrie 1919, marile puteri au trasat frontiera dintre România şi Polonia, care a fost acceptată de cele două ţări.

Conferinta de Pace de la Paris 1919

La 10 decembrie 1919, România a semnat la Neuilly sur Seine tratatul de pace cu Bulgaria, potrivit căruia hotarul dintre cele două state era cel fixat în 1913.


Vii discuţii a suscitat proiectul tratatului de pace cu Ungaria, deoarece delegaţia maghiară refuza să recunoască hotărârea Adunării naţionale din 1 decembrie 1918 şi cerea menţinerea „Ungariei milenare“. La rândul ei, delegaţia română a demonstrat — pe baza argumentelor etnice, istorice, etnografice ş.a. — faptul că Transilvania este un străvechi teritoriu românesc, care în cadrul impresionantei adunări de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918 hotărâse unirea cu patria mamă. În afirmarea drepturilor sale naţionale, România a colaborat cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, fapt ce se va dovedi extrem de util pentru evoluţia relaţiilor dintre cele trei ţări.

La 19 martie 1919, Ungariei i-a fost înmânată hotărârea Comitetului militar interaliat de la Paris („nota Vyx“) privind retragerea trupelor maghiare din Transilvania pe linia de demarcaţie Satu Mare — Oradea — Arad, până la încheierea tratatului de pace, care urma să hotărască noile graniţe.

Tratatul de pace cu Ungaria, semnat la Trianon în ziua de 4 iunie 1920, recunoştea actul istoric al unirii Transilvaniei cu România.

La 28 octombrie 1920, România pe de o parte şi Anglia, Franţa, Italia şi Japonia de cealaltă, au semnat Tratatul de la Paris prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România. Tratatele de pace încheiate — cunoscute şi sub numele de „sistemul de la Versailles“ — au purtat amprenta marilor puteri învingătoare, rămâne pozitiv faptul că ele au recunoscut dreptul popoarelor la autodeterminare, prăbuşirea imperiului habsburgic, pe minele căruia au apărut noi state, iar altele — între care și România — şi-au desăvârşit unitatea naţională.

Tratatul de la Trianon, Versailles, 1920

În mod firesc, România avea dreptul la despăgubiri din partea statelor foste inamice, care i-au jefuit teritoriul în timpul ocupaţiei din 1916—1918. Deşi autorităţile române au stabilit că pierderile se cifrau la 72 miliarde lei aur, Comisia reparaţiilor a recunoscut doar 31 miliarde lei aur. Conferinţa de la Spa (iulie 1920) a hotărât ca România să primească 1% din reparaţiile germane, procent ridicat ulterior la 1,1%, echivalând cu aproape două miliarde lei aur, la care se adăugau 3 miliarde pentru bancnotele puse de ocupanţii germani în circulaţie pe teritoriul României în 1916—1918, şi bunurile sechestrate în Banca Reichului. România trebuia să primească, drept „reparaţii“, 250 milioane franci aur de la Austria, 500 milioane franci aur de la Ungaria şi 68 milioane franci aur de la Bulgaria. Acordurile ulterioare — planul Dawes (1924), planul Young (1929), conferinţele de la Haga (1930) şi de la Lausanne (1932) — au făcut ca România să nu primească din partea nici unui stat fost inamic suma integrală a despăgubirilor ce i se cuveneau.


După ratificarea internaţională a actelor de unire din 1918, politica externă a tuturor guvernelor române a fost orientată — în întreaga perioadă interbelică — spre apărarea unităţii şi integrităţii teritoriale a României, realizarea unui sistem de alianţe vizând menţinerea păcii şi combaterea politicii de revizuiri teritoriale şi a războaielor revanşarde. Această orientare politică corespundea intereselor fundamentale ale poporului român.

România a fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor, organizaţie internaţională creată în iulie 1919 în scopul evitării unei noi conflagraţii mondiale şi al apărării păcii. Ţara noastră a acţionat în sensul creşterii rolului acestei organizaţii, militând pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare, de descurajare a forjelor revizioniste. Ca o expresie a preţuirii de care se bucura politica externă a României, reprezentanţii acesteia au fost aleşi în conducerea unor organisme ale Societăţii Naţiunilor, iar Nicolae Titulescu a îndeplinit, în 1930 şi 1931, funcţia de preşedinte al Adunării Generale a acestui mare for internaţional.
 

Aşadar, în perioada interbelică, România a participat activ la viaţa internaţională — contribuind, în cadrul unor organisme şi reuniuni de mare importanţă, la cultivarea principiilor noi, de echitate şi dreptate, de pace și securitate pentru toate statele. Ţara noastră a avut un rol important în făurirea micii înţelegeri şi a înţelegerii balcanice, alianţe cu caracter regional care aveau ca bază apărarea păcii şi statu-quo-ului teritorial. De asemenea, prin alianţele încheiate cu Polonia şi Franţa, prin progresie înregistrate în relaţiile cu toţi vecinii, România putea spera că îşi asigurase integritatea teritorială, obiectiv căreia-i consacrase, în mod prioritar, activitatea diplomatică.
 
 

Consolidarea statului unitar român (II)

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Consolidarea statului unitar român (II)

VIAŢA CULTURALĂ.
CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA PATRIMONIULUI CULTURAL AL UMANITĂŢII

Roadele binefăcătoare ale Marii Uniri din 1918 s-au reflectat şi pe plan cultural. Eliberarea marilor energii spirituale încătuşate de-a lungul multor secole de stăpâniri străine, strângerea laolaltă — pentru prima dată în istorie — a tuturor forţelor spiritualităţii româneşti, vastele acumulări cantitative de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de al XX-lea s-au materializat în saltul calitativ produs în perioada interbelică.

Constantin Brancusi

După 1918, învăţământul a cunoscut o sensibilă dezvoltare; prin legea din 1924, învăţământul primar obligatoriu a căpătat o structură unitară, durata acestuia fiind stabilită la 7 ani, din care ultimii 3 ani erau destinaţi învăţământului practic. Numărul elevilor a crescut, însă datorită condiţiilor materiale — insuficientul număr de şcoli şi de învăţători — nu toţi copiii au fost cuprinşi în procesul didactic. Învăţămîntul secundar s-a remarcat prin înalta sa calitate; el oferea elevilor, în cadrul unui ciclu de opt clase, o temeinică cultură generală. Dezvoltarea industriei şi a celorlalte ramuri ale economiei naţionale au impus dezvoltarea învăţămîntului profesional (şcoli de arte şi meserii, licee industriale, comerciale ş.a.). Deşi numărul elevilor a crescut în intervalul 1919—1939 de patru ori, şcolile profesionale nu au putut asigura integral necesităţile de cadre cu pregătire medie de care România avea nevoie. Învăţămîntul superior a cunoscut un progres notabil. După primul război mondial, Universităţilor din Iaşi şi Bucureşti li s-au adăugat cele din Cluj şi Cernăuţi. De asemenea, mai funcţionau Politehnica din Timişoara, Academia de drept din Oradea, Facultarea de teologie din Chişinău ş.a. în 1920, Şcoala de Şosele şi Poduri din Bucureşti s-a transformat în Institutul Politehnic, iar în 1929, Şcoala Superioară de Agricultură a devenit Academia de înalte Studii Agronomice.

După 1918, ştiinţa cunoaşte un remarcabil avînt, cercetările efectuându-se atât în institutele de învăţământ superior, cât şi în institute speciale. În această perioadă s-au afirmat puternic pe plan internaţional şcolile româneşti de matematică, fizică, chimie, medicină, geografie, sociologie ş.a. Şcoala de matematică — ai cărei străluciţi reprezentanţi au fost Gh. Ţiţeica, Al. Myller, Dimitrie Pompeiu, Simion Stoilov, Traian Lalescu, Dan Barbilian — a adus contribuţii notabile în teoria funcţiilor, a ecuaţiilor integrale, în teoria probabilităţilor, în domeniul geometriei ş.a. Şcoala de fizică a avut în Horia Hulubei, Ştefan Procopiu, Th. V. Ionescu, Eugen Bădărău animatori de prestigiu, cu rezultate deosebite, mai ales în domeniul analizei spectrale şi al cercetării gazelor ionizante. În domeniul chimiei organice şi analitice, precum şi al chimiei fizice se cuvin a fi evidenţiate descoperirile efectuate de Gh. Spacu, C. D. Neniţescu, N. Costăchescu.

George Enescu

O caracteristică fundamentală a acestei perioade o constituie preocuparea pentru aplicarea în practică a descoperirilor teoretice, oamenii de ştiinţă români aducând contribuţii remarcabile la dezvoltarea tehnicii moderne. De un larg ecou s-a bucurat activitatea lui Henri Coandă, care a descoperit posibilitatea devierii unui jet fluid care se scurge printr-un alt fluid („efectul Coandă”), cu largi aplicaţii practice, a lui Traian Vuia — realizatorul generatorului cu aburi cu ardere în cameră închisă şi cu ardere instantanee care-i poartă numele. Gogu Constantinescu a descoperit convertizorul sonic mecanic iar Aurel Persu este constructorul primului automobil aerodinamic fără diferenţial.

Domeniul geografiei a fost dominat de Simion Mehedinţi — întemeietorul şcolii naţionale de geografie —, care a elaborat o concepţie originală, cu larg erou internaţional, potrivit căreia pământul trebuie considerat un ansamblu unitar de învelişuri planetare. Contribuţii majore la dezvoltarea acestei ştiinţe au adus Gh. Vâlsan, precum şi Vintilă Mihăilescu, care a elaborat prima sinteză asupra geografiei fizice a României (1936). În domeniul geologiei se cuvin menţionate preocupările pentru punerea în valoare a rezervelor de sare, petrol, gaz metan, precum şi studiile consacrate structurii solului, la care şi-au adus contribuţia savanţi de marcă, precum Gh. Munteanu-Murgoci, Ludovic Mrazec şi I. Simionescu. Biologia a fost ilustrată de I. Borcea (care a pus bazele şcolii româneşti de oceanografie), Emil Racoviţă — creatorul primului institut de biospeologie din lume (1920), participant la explorarea Antarcticii, Dimitrie Voinov — întemeietorul şcolii naţionale de citologie. Caracterul predominant agrar al economiei româneşti a stimulat interesul pentru agronomie, în acest domeniu s-au impus Gh. Ionescu-Siseşti — autorul unor ample monografii privind cultura grâului şi a porumbului, fondatorul Institutului de cercetări agronomice al României (1927) —, şi Traian Săvulescu — întemeietorul şcolii româneşti de fitopatologie.

Gheorghe Titeica

Medicina a fost ilustrată şi în această perioadă de savanţi care s-au bucurat de un larg prestigiu internaţional. Şi-au continuat activitatea Victor Babeş, Ioan Cantacuzino care a pus bazele Institutului de seruri şi vaccinuri (1921). O largă recunoaştere internaţională au avut cercetările lui Gh. Marinescu în domeniul neurologiei, ale lui Şt. G. Nicolau în domeniul dermatovenerologiei şi ale lui Nicolae Paulescu — descoperitorul insulinei. Francisc Reiuer şi Dimitrie Bagdasar au deschis noi drumuri în orientarea dinamic-funcţională a anatomiei, Daniel Danielopol este iniţiatorul metodei viscerologice, C. I. Parhon este unul din fondatorii endocrinologiei pe plan mondial şi descoperitorul sindromului care-i poartă numele. În infrainicrobiologie au adus contribuţii notabile Constantin Levaditti şi Ştefan S. Nicolau — întemeietorul şcolii româneşti de inframicrobiologie modernă şi şeful primei catedre de virusologie din lume (la Universitatea din Bucureşti); Mina Minovici a pus bazele şcolii româneşti de medicină legală şi de antropologie criminală. Şcoala românească de chirurgie (dominată de N. Hortolomei, Dimitrie Gerota şi D. Bagdasar) era printre cele mai bine apreciate din Europa. Medicina românească a dat o seamă de internişti de valoare, în frunte cu Iuliu Haţieganu şi N. Gh. Lupu.

Gândirea social-politică s-a caracterizat printr-o adevărată efervescenţă, care a evidenţiat vocaţia spre sinteză a oamenilor de cultură din România. Operele publicate de Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru, Mircea Eliade, I. Petrovici s-au situat la nivelul celor mai bune rezultate, pe plan mondial, în domeniul filozofiei şi al analizei fenomenului cultural.

Liviu Rebreanu

Cercetările în domeniul economiei au vizat atît aspecte teoretice, cât şi concrete — privind industria, agricultura, statistica, finanţele ş.a. Studiile realizate de Şt. Zeletin, Virgil Madgearu, Gromoslav Mladenatz au atins un înalt nivel ştiinţific, oferind, totodată, soluţii privind evoluţia economiei naţionale. Şcoala românească de sociologie a dat, în persoana lui Dimitrie Guşti, pe unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi pe plan mondial ai acestei ştiinţe majore pentru prospectarea fenomenelor vieţii sociale. Se cuvine evidenţiat faptul că sub conducerea unui larg colectiv de redacţie prezidat de Dimitrie Guşti a fost realizată monumentala lucrare Enciclopedia României, în 4 volume (1938—1943).

Istoriografia a fost dominată de puternica personalitate a lui Nicolae Iorga — savant de renume internaţional, apreciat ca unul dintre cei mai mari istorici ai tuturor timpurilor. Personalitate prodigioasă şi extrem de complexă, N. Iorga a abordat o paletă tematică foarte largă, privind istoria României şi istoria universală. Acest domeniu a mai fost ilustrat de Vasile Pârvan — întemeietorul şcolii româneşti de arheologie —, Gh. Brătianu, Silviu Dragomir, Ioan Lupaş, Constantin C. Giurescu ş.a.

Literatura a atins performanţe cu adevărat excepţionale, datorate unor scriitori cu vocaţie universală, precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia. Critica şi istoria literară au fost dominate, la începutul acestei perioade, de Garabet Ibrăileanu şi apoi de Eugen Lovinescu şi George Călinescu — autorul lucrării monumentale Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941).

Nicolae Iorga

Arta românească a fost ridicată pe noi culmi de Constantin Brâncuşi — unul dintre cei mai mari sculptori ai tuturor timpurilor. Deschizător de noi drumuri în artă, C. Brâncuşi a urmărit esenţializarea formelor şi concentrarea maximă a expresiei. În domeniul picturii sunt de remarcat creaţiile lui Ion Ţuculescu, Camil Ressu, N. N. Tonitza, în cel al sculpturii operele lui Oscar Han, I. Jalea, iar în arhitectură construcţiile realizate de Ion Mincu, Duiliu Marcu şi Petre Antonescu.

Fondatorul şcolii muzicale româneşti, George Enescu, a desfăşurat o activitate multilaterală (compozitor, dirijor, pedagog), impunându-se prin lucrările sale originale, inspirate din muzica populară românească. Opera Oedip, prezentată în premieră mondială la Paris în 1936, a deschis noi căi în dezvoltarea teatrului liric universal. Arta dirijorală românească a fost reprezentată cu strălucire de Ionel Perlea, George Georgescu, Antonin Ciolan, care s-au aflat la pupitrul celor mai prestigioase orchestre din lume. În teatru s-au impus actori de talent ca C. Nottara, Tony Bulandra, Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Ion Manolescu, C. Tănase, N. Leonard, Gh. Folescu, Gh. Niculescu-Basu; pe scenele pariziene au jucat, decenii în şir, artistele românce Marioara Ventura, Elvira Popescu, Alice Cocea. În ciuda unor mari greutăţi materiale, cinematografia românească a făcut paşi înainte, în 1930 realizându-se primul film sonor, vorbit în româneşte (Ciuleandra).

Traian Lalescu

Presa a cunoscut o dezvoltare extraordinară: în Bucureşti apăreau circa 50 de gazete, iar în principalele oraşe din ţară se tipăreau 10—15 ziare şi reviste, multe dintre acestea editându-se în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. Presa politică se diferenţiază tot mai mult, exprimând punctele de vedere ale diferitelor partide şi grupări politice. Pentru a face cunoscută poziţia politică a României, sau a mijloci contactele economice ale acesteia, au fost editate ziare şi reviste în limbi străine.

Dacă înainte de primul război mondial exista o singură agenţie de informaţii, după 1920 au luat fiinţă noi agenţii telegrafice: „Orient Radio” (Rador), „Presa”, „Danubian Press” ş.a., care dispuneau de o dotare modernă, având legături cu marile agenţii internaţionale de presă. La 1 noiembrie 1928 au început emisiunile postului de radio ,,România”.

Aşadar, deşi au avut de făcut faţă unor greutăţi învăţământul, ştiinţa, literature şi arta au cunoscut un adevărat salt valoric. După Marea Unire din 1918, poporul român a adus noi şi remarcabile contribuţii la dezvoltarea patrimoniului cultural al umanităţii.

Consolidarea statului unitar român (I)

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Consolidarea statului unitar român (I)

Anul 1918 marchează o dată memorabilă în istoria poporului nostru: după o luptă plină de abnegaţie, desfăşurată timp de mai multe secole, a fost înfăptuit statul naţional unitar român. El a însemnat încheierea unei etape şi începerea alteia noi, cu multiple valenţe, în istoria poporului nostru. Act profund progresist, Marea Unire din 1918 a ridicat pe o treaptă superioară comunitatea statornicită de-a lungul veacurilor între toate provinciile româneşti, a realizat cadrul naţional şi economico-social pentru dezvoltarea mai rapidă a ţării. 

Harta României în anul 1918

România întregită în hotarele sale fireşti avea o suprafaţă de 295.049 km² (faţă de 137.000 km² înainte de 1918); în 1930 populaţia României era de 18.052.896 locuitori (faţă de aproximativ 7.250.000 locuitori înainte de 1918), fiind a opta ţară, după numărul populaţiei, din Europa. România era un stat naţional unitar, întrucât majoritatea covârşitoare a locuitorilor ei erau români, alături de care trăiau alte naţionalităţi. Conform recensământului din 1930, din totalul populaţiei, 71,9% erau români, 7,9% — maghiari, 4,1% — germani, 4% — evrei, 3,2% ruteni şi ucraineni, 2,3% — ruşi, 2% — bulgari, 1,5% — ţigani, 0,9% — turci, 0,6% — găgăuzi, 0,3% — sârbi, croaţi şi sloveni, 0,3% — polonezi, 0,1% — tătari, 0,1% — greci, 0,3% alte neamuri. 

Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al României, a creat condiţiile necesare fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei naţionale. Între întreprinderile şi ramurile economiei naţionale s-au stabilit legături directe, stimulate de înseşi legile obiective ale producţiei capitaliste.  

Grup de schele petroliere Moreni Prahova

Provinciile româneşti unite s-au încadrat organic în economia naţională, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare după 1918. Comparativ cu anul 1913 reţeaua căilor ferate a crescut de la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice a industriei s-a mărit cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria electrică (429,4%), chimică (320,9%) şi alimentară (204%), suprafaţa arabilă a României a sporit de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha. Referindu-se la acest aspect, cunoscutul om de ştiinţă Simion Mehedinţi scria: „Renaşterea economică a Transilvaniei, după ce şi-a recăpătat rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc, e dovada cea mai lămurită că provincia din mijlocul ţării formează o unitate organică cu restul statului român”. 

Ca urmare a eforturilor deosebite depuse de posibilităţile punerii în valoare a bogăţiilor naturale de care dispunea România întregită, precum şi de măsurile luate pe linie de stat, refacerea economică s-a încheiat în 1923 — 1924, după care a urmat o dezvoltare accentuată a forţelor de producţie. 

Fabrica de locomotive Reşiţa

Criza economică din 1929—1933, care a zguduit întreaga lume capitalistă, a lovit cu putere şi industria românească. După ieşirea din criza economică, procesul de dezvoltare a industriei a fost stimulat de politica intervenţionistă a statului, îndeosebi în ramurile extractive (ţiţei, gaze naturale, minereuri) şi prelucrătoare (metalurgie, electrotehnică, chimică). Progresele înregistrate au fost evidente: în 1938 — anul de vârf al dezvoltării economiei româneşti din orânduirea capitalistă — industria contribuia cu 36,6% la crearea produsului social (faţă de 25% în 1913) şi cu 28,4% la venitul naţional (faţă de 19,6% în 1913). 

În acelaşi an, producţia indigenă satisfăcea 78,6% din nevoile de produse industriale, ceea ce demonstra gradul relativ înalt de diversificare şi capacitatea ei de a răspunde necesităţilor crescânde ale economiei. Industria asigura aproape integral cerinţele pieţei interne pentru bunurile de consum şi unele nevoi de mijloace de producţie cu un nivel mai scăzut de tehnicitate. România era a şasea ţară din lume şi prima din Europa în producţia de petrol, a doua producătoare de gaze naturale din Europa, se afla pe locul doi în privinţa producţiei de aur. 

Imagine articolă în anul 1918

Evoluţia agriculturii a fost puternic influenţată de reforma agrară din 1921 — cea mai largă reformă de acest fel înfăptuită în sud-estul Europei în perioada interbelică — prin care au fost expropriate 6,3 milioane ha din marea proprietate. Producţia agricolă a cunoscut o sensibilă creştere, în anul 1929 recolta de cereale fiind cu 140% mai mare decât în 1922, sporuri însemnate înregistrându-se şi în zootehnie, legumicultură, viticultură ş.a. 

Evoluţii asemănătoare au cunoscut şi celelalte ramuri economice. În 1920 s-a înfăptuit unificarea monetară (prin retragerea din circulaţie a coroanelor, rublelor şi leilor emişi de ocupanţii germani în timpul războiului), în 1921 s-a întocmit primul buget al României întregite, iar în 1929 s-a realizat stabilizarea monetară, care a stopat procesul inflaţionist.  

Rafinaria Astra română, Ploieşti, 1929

Concomitent a crescut rolul capitalului autohton, care a reuşit, la mijlocul deceniului al patrulea, să depăşească — pentru prima dată în istoria României — ponderea capitalului străin. Capitalul românesc a beneficiat (mai ales în perioada 1922—1928 şi 1934—1938) de sprijinul statului, care a promovat o politică protecţionistă. Totuşi în unele ramuri capitalul străin deţinea poziţii importante, şi, în ansamblu, România continua să depindă de marile monopoluri occidentale. 

Deşi România nu s-a putut desprinde din aria statelor slab dezvoltate din Europa, în perioada menţionată ea a depăşit stadiul de ţară „eminamente agrară” căpătând o structură economică agrar-industrială. 

Ţărănimea continua să fie cea mai numeroasă categorie socială din România. Situaţia ei s-a îmbunătăţit ca urmare a reformei agrare; potrivit datelor statistice, pînă la 1 ianuarie 1929 au fost împroprietăriţi 1.393.353 săteni, cu un număr de 3.760.372 ha; de asemenea, ţăranii beneficiau de cele 2.594.800 ha reprezentând păşuni comunale. De pe urma reformei agrare au beneficiat nu numai ţăranii români, ci şi cei aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare. Astfel, în Transilvania au fost împroprietăriţi 317.833 de ţărani români, 46.069 unguri şi 24.815 germani. 

Deoarece legile pentru reforma agrară stabileau că moşierii expropriaţi erau despăgubiţi, ţărănimea a trebuit să preia asupra sa o sumă considerabilă. Acest fapt a grevat puternic covârşitoarea majoritate a gospodăriilor ţărăneşti, care nu şi-au putut asigura o adevărată independenţă economică.  

Un fapt caracteristic îl constituie sporirea din punct de vedere numeric şi calitativ a intelectualităţii, precum şi a funcţionarilor, ca urmare a creşterii rolului ştiinţei şi culturii în ansamblul societăţii româneşti, a modernizării aparatului de stat. 

 

 

 

 

(„Viaţa politică din România 1918-1944”, de Ioan Scurtu, Editura Albatros) 

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult