23
October , 2017
Monday
Plata şomajului pentru a deschide o firmă Plata unică a şomajului pentru a vă deschide o ...
Economie În magazinele din Milano, Londra, Madrid sau New York este cu neputinţă să nu găseşti ...
La Bucureşti s-a desfăşurat Concursul Internaţional de Canto al Operei Naţionale Bucureşti „Le Grand Prix ...
Motto: “Actul pe care l-am condus (…) a fost o încercare a mea de a ...
Trăim zile în care o rememorare chiar și palidă a unor secvențe din istoria ...
Vorbim despre războaie, subiect la ordinea zilei. Ar trebui doar să întoarcem capul şi ne ...
Popoarele lumii sărbătoresc 65 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. ...
Căsătoriile mixte au fost dintotdeauna considerate un important indicator al integrării imigranţilor, ca şi un ...
Tot mai numeroase poveri se abat asupra populaţiei Spaniei. Gravele probleme economice ale ţării sunt ...
Branduri vechi – branduri noi [caption id="attachment_5068" align="alignleft" width="300"] Vechiul „Pegas”românesc revine[/caption] După două decenii în care ...
Românii care muncesc în străinătate sunt acei compatrioţi care şi-au luat soarta în propriile mâini ...
Uniunea Europeană a avut mai multe personalităţi care au prevăzut şi întemeiat ceea ce cunoaştem ...

Articole din categoria ‘Marea Unire din 1918’

Consolidarea statului unitar român (II)

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Consolidarea statului unitar român (II)

VIAŢA CULTURALĂ.
CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA PATRIMONIULUI CULTURAL AL UMANITĂŢII

Roadele binefăcătoare ale Marii Uniri din 1918 s-au reflectat şi pe plan cultural. Eliberarea marilor energii spirituale încătuşate de-a lungul multor secole de stăpâniri străine, strângerea laolaltă — pentru prima dată în istorie — a tuturor forţelor spiritualităţii româneşti, vastele acumulări cantitative de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de al XX-lea s-au materializat în saltul calitativ produs în perioada interbelică.

Constantin Brancusi

După 1918, învăţământul a cunoscut o sensibilă dezvoltare; prin legea din 1924, învăţământul primar obligatoriu a căpătat o structură unitară, durata acestuia fiind stabilită la 7 ani, din care ultimii 3 ani erau destinaţi învăţământului practic. Numărul elevilor a crescut, însă datorită condiţiilor materiale — insuficientul număr de şcoli şi de învăţători — nu toţi copiii au fost cuprinşi în procesul didactic. Învăţămîntul secundar s-a remarcat prin înalta sa calitate; el oferea elevilor, în cadrul unui ciclu de opt clase, o temeinică cultură generală. Dezvoltarea industriei şi a celorlalte ramuri ale economiei naţionale au impus dezvoltarea învăţămîntului profesional (şcoli de arte şi meserii, licee industriale, comerciale ş.a.). Deşi numărul elevilor a crescut în intervalul 1919—1939 de patru ori, şcolile profesionale nu au putut asigura integral necesităţile de cadre cu pregătire medie de care România avea nevoie. Învăţămîntul superior a cunoscut un progres notabil. După primul război mondial, Universităţilor din Iaşi şi Bucureşti li s-au adăugat cele din Cluj şi Cernăuţi. De asemenea, mai funcţionau Politehnica din Timişoara, Academia de drept din Oradea, Facultarea de teologie din Chişinău ş.a. în 1920, Şcoala de Şosele şi Poduri din Bucureşti s-a transformat în Institutul Politehnic, iar în 1929, Şcoala Superioară de Agricultură a devenit Academia de înalte Studii Agronomice.

După 1918, ştiinţa cunoaşte un remarcabil avînt, cercetările efectuându-se atât în institutele de învăţământ superior, cât şi în institute speciale. În această perioadă s-au afirmat puternic pe plan internaţional şcolile româneşti de matematică, fizică, chimie, medicină, geografie, sociologie ş.a. Şcoala de matematică — ai cărei străluciţi reprezentanţi au fost Gh. Ţiţeica, Al. Myller, Dimitrie Pompeiu, Simion Stoilov, Traian Lalescu, Dan Barbilian — a adus contribuţii notabile în teoria funcţiilor, a ecuaţiilor integrale, în teoria probabilităţilor, în domeniul geometriei ş.a. Şcoala de fizică a avut în Horia Hulubei, Ştefan Procopiu, Th. V. Ionescu, Eugen Bădărău animatori de prestigiu, cu rezultate deosebite, mai ales în domeniul analizei spectrale şi al cercetării gazelor ionizante. În domeniul chimiei organice şi analitice, precum şi al chimiei fizice se cuvin a fi evidenţiate descoperirile efectuate de Gh. Spacu, C. D. Neniţescu, N. Costăchescu.

George Enescu

O caracteristică fundamentală a acestei perioade o constituie preocuparea pentru aplicarea în practică a descoperirilor teoretice, oamenii de ştiinţă români aducând contribuţii remarcabile la dezvoltarea tehnicii moderne. De un larg ecou s-a bucurat activitatea lui Henri Coandă, care a descoperit posibilitatea devierii unui jet fluid care se scurge printr-un alt fluid („efectul Coandă”), cu largi aplicaţii practice, a lui Traian Vuia — realizatorul generatorului cu aburi cu ardere în cameră închisă şi cu ardere instantanee care-i poartă numele. Gogu Constantinescu a descoperit convertizorul sonic mecanic iar Aurel Persu este constructorul primului automobil aerodinamic fără diferenţial.

Domeniul geografiei a fost dominat de Simion Mehedinţi — întemeietorul şcolii naţionale de geografie —, care a elaborat o concepţie originală, cu larg erou internaţional, potrivit căreia pământul trebuie considerat un ansamblu unitar de învelişuri planetare. Contribuţii majore la dezvoltarea acestei ştiinţe au adus Gh. Vâlsan, precum şi Vintilă Mihăilescu, care a elaborat prima sinteză asupra geografiei fizice a României (1936). În domeniul geologiei se cuvin menţionate preocupările pentru punerea în valoare a rezervelor de sare, petrol, gaz metan, precum şi studiile consacrate structurii solului, la care şi-au adus contribuţia savanţi de marcă, precum Gh. Munteanu-Murgoci, Ludovic Mrazec şi I. Simionescu. Biologia a fost ilustrată de I. Borcea (care a pus bazele şcolii româneşti de oceanografie), Emil Racoviţă — creatorul primului institut de biospeologie din lume (1920), participant la explorarea Antarcticii, Dimitrie Voinov — întemeietorul şcolii naţionale de citologie. Caracterul predominant agrar al economiei româneşti a stimulat interesul pentru agronomie, în acest domeniu s-au impus Gh. Ionescu-Siseşti — autorul unor ample monografii privind cultura grâului şi a porumbului, fondatorul Institutului de cercetări agronomice al României (1927) —, şi Traian Săvulescu — întemeietorul şcolii româneşti de fitopatologie.

Gheorghe Titeica

Medicina a fost ilustrată şi în această perioadă de savanţi care s-au bucurat de un larg prestigiu internaţional. Şi-au continuat activitatea Victor Babeş, Ioan Cantacuzino care a pus bazele Institutului de seruri şi vaccinuri (1921). O largă recunoaştere internaţională au avut cercetările lui Gh. Marinescu în domeniul neurologiei, ale lui Şt. G. Nicolau în domeniul dermatovenerologiei şi ale lui Nicolae Paulescu — descoperitorul insulinei. Francisc Reiuer şi Dimitrie Bagdasar au deschis noi drumuri în orientarea dinamic-funcţională a anatomiei, Daniel Danielopol este iniţiatorul metodei viscerologice, C. I. Parhon este unul din fondatorii endocrinologiei pe plan mondial şi descoperitorul sindromului care-i poartă numele. În infrainicrobiologie au adus contribuţii notabile Constantin Levaditti şi Ştefan S. Nicolau — întemeietorul şcolii româneşti de inframicrobiologie modernă şi şeful primei catedre de virusologie din lume (la Universitatea din Bucureşti); Mina Minovici a pus bazele şcolii româneşti de medicină legală şi de antropologie criminală. Şcoala românească de chirurgie (dominată de N. Hortolomei, Dimitrie Gerota şi D. Bagdasar) era printre cele mai bine apreciate din Europa. Medicina românească a dat o seamă de internişti de valoare, în frunte cu Iuliu Haţieganu şi N. Gh. Lupu.

Gândirea social-politică s-a caracterizat printr-o adevărată efervescenţă, care a evidenţiat vocaţia spre sinteză a oamenilor de cultură din România. Operele publicate de Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru, Mircea Eliade, I. Petrovici s-au situat la nivelul celor mai bune rezultate, pe plan mondial, în domeniul filozofiei şi al analizei fenomenului cultural.

Liviu Rebreanu

Cercetările în domeniul economiei au vizat atît aspecte teoretice, cât şi concrete — privind industria, agricultura, statistica, finanţele ş.a. Studiile realizate de Şt. Zeletin, Virgil Madgearu, Gromoslav Mladenatz au atins un înalt nivel ştiinţific, oferind, totodată, soluţii privind evoluţia economiei naţionale. Şcoala românească de sociologie a dat, în persoana lui Dimitrie Guşti, pe unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi pe plan mondial ai acestei ştiinţe majore pentru prospectarea fenomenelor vieţii sociale. Se cuvine evidenţiat faptul că sub conducerea unui larg colectiv de redacţie prezidat de Dimitrie Guşti a fost realizată monumentala lucrare Enciclopedia României, în 4 volume (1938—1943).

Istoriografia a fost dominată de puternica personalitate a lui Nicolae Iorga — savant de renume internaţional, apreciat ca unul dintre cei mai mari istorici ai tuturor timpurilor. Personalitate prodigioasă şi extrem de complexă, N. Iorga a abordat o paletă tematică foarte largă, privind istoria României şi istoria universală. Acest domeniu a mai fost ilustrat de Vasile Pârvan — întemeietorul şcolii româneşti de arheologie —, Gh. Brătianu, Silviu Dragomir, Ioan Lupaş, Constantin C. Giurescu ş.a.

Literatura a atins performanţe cu adevărat excepţionale, datorate unor scriitori cu vocaţie universală, precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia. Critica şi istoria literară au fost dominate, la începutul acestei perioade, de Garabet Ibrăileanu şi apoi de Eugen Lovinescu şi George Călinescu — autorul lucrării monumentale Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941).

Nicolae Iorga

Arta românească a fost ridicată pe noi culmi de Constantin Brâncuşi — unul dintre cei mai mari sculptori ai tuturor timpurilor. Deschizător de noi drumuri în artă, C. Brâncuşi a urmărit esenţializarea formelor şi concentrarea maximă a expresiei. În domeniul picturii sunt de remarcat creaţiile lui Ion Ţuculescu, Camil Ressu, N. N. Tonitza, în cel al sculpturii operele lui Oscar Han, I. Jalea, iar în arhitectură construcţiile realizate de Ion Mincu, Duiliu Marcu şi Petre Antonescu.

Fondatorul şcolii muzicale româneşti, George Enescu, a desfăşurat o activitate multilaterală (compozitor, dirijor, pedagog), impunându-se prin lucrările sale originale, inspirate din muzica populară românească. Opera Oedip, prezentată în premieră mondială la Paris în 1936, a deschis noi căi în dezvoltarea teatrului liric universal. Arta dirijorală românească a fost reprezentată cu strălucire de Ionel Perlea, George Georgescu, Antonin Ciolan, care s-au aflat la pupitrul celor mai prestigioase orchestre din lume. În teatru s-au impus actori de talent ca C. Nottara, Tony Bulandra, Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Ion Manolescu, C. Tănase, N. Leonard, Gh. Folescu, Gh. Niculescu-Basu; pe scenele pariziene au jucat, decenii în şir, artistele românce Marioara Ventura, Elvira Popescu, Alice Cocea. În ciuda unor mari greutăţi materiale, cinematografia românească a făcut paşi înainte, în 1930 realizându-se primul film sonor, vorbit în româneşte (Ciuleandra).

Traian Lalescu

Presa a cunoscut o dezvoltare extraordinară: în Bucureşti apăreau circa 50 de gazete, iar în principalele oraşe din ţară se tipăreau 10—15 ziare şi reviste, multe dintre acestea editându-se în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. Presa politică se diferenţiază tot mai mult, exprimând punctele de vedere ale diferitelor partide şi grupări politice. Pentru a face cunoscută poziţia politică a României, sau a mijloci contactele economice ale acesteia, au fost editate ziare şi reviste în limbi străine.

Dacă înainte de primul război mondial exista o singură agenţie de informaţii, după 1920 au luat fiinţă noi agenţii telegrafice: „Orient Radio” (Rador), „Presa”, „Danubian Press” ş.a., care dispuneau de o dotare modernă, având legături cu marile agenţii internaţionale de presă. La 1 noiembrie 1928 au început emisiunile postului de radio ,,România”.

Aşadar, deşi au avut de făcut faţă unor greutăţi învăţământul, ştiinţa, literature şi arta au cunoscut un adevărat salt valoric. După Marea Unire din 1918, poporul român a adus noi şi remarcabile contribuţii la dezvoltarea patrimoniului cultural al umanităţii.

Consolidarea statului unitar român (I)

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Consolidarea statului unitar român (I)

Anul 1918 marchează o dată memorabilă în istoria poporului nostru: după o luptă plină de abnegaţie, desfăşurată timp de mai multe secole, a fost înfăptuit statul naţional unitar român. El a însemnat încheierea unei etape şi începerea alteia noi, cu multiple valenţe, în istoria poporului nostru. Act profund progresist, Marea Unire din 1918 a ridicat pe o treaptă superioară comunitatea statornicită de-a lungul veacurilor între toate provinciile româneşti, a realizat cadrul naţional şi economico-social pentru dezvoltarea mai rapidă a ţării. 

Harta României în anul 1918

România întregită în hotarele sale fireşti avea o suprafaţă de 295.049 km² (faţă de 137.000 km² înainte de 1918); în 1930 populaţia României era de 18.052.896 locuitori (faţă de aproximativ 7.250.000 locuitori înainte de 1918), fiind a opta ţară, după numărul populaţiei, din Europa. România era un stat naţional unitar, întrucât majoritatea covârşitoare a locuitorilor ei erau români, alături de care trăiau alte naţionalităţi. Conform recensământului din 1930, din totalul populaţiei, 71,9% erau români, 7,9% — maghiari, 4,1% — germani, 4% — evrei, 3,2% ruteni şi ucraineni, 2,3% — ruşi, 2% — bulgari, 1,5% — ţigani, 0,9% — turci, 0,6% — găgăuzi, 0,3% — sârbi, croaţi şi sloveni, 0,3% — polonezi, 0,1% — tătari, 0,1% — greci, 0,3% alte neamuri. 

Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al României, a creat condiţiile necesare fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei naţionale. Între întreprinderile şi ramurile economiei naţionale s-au stabilit legături directe, stimulate de înseşi legile obiective ale producţiei capitaliste.  

Grup de schele petroliere Moreni Prahova

Provinciile româneşti unite s-au încadrat organic în economia naţională, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare după 1918. Comparativ cu anul 1913 reţeaua căilor ferate a crescut de la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice a industriei s-a mărit cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria electrică (429,4%), chimică (320,9%) şi alimentară (204%), suprafaţa arabilă a României a sporit de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha. Referindu-se la acest aspect, cunoscutul om de ştiinţă Simion Mehedinţi scria: „Renaşterea economică a Transilvaniei, după ce şi-a recăpătat rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc, e dovada cea mai lămurită că provincia din mijlocul ţării formează o unitate organică cu restul statului român”. 

Ca urmare a eforturilor deosebite depuse de posibilităţile punerii în valoare a bogăţiilor naturale de care dispunea România întregită, precum şi de măsurile luate pe linie de stat, refacerea economică s-a încheiat în 1923 — 1924, după care a urmat o dezvoltare accentuată a forţelor de producţie. 

Fabrica de locomotive Reşiţa

Criza economică din 1929—1933, care a zguduit întreaga lume capitalistă, a lovit cu putere şi industria românească. După ieşirea din criza economică, procesul de dezvoltare a industriei a fost stimulat de politica intervenţionistă a statului, îndeosebi în ramurile extractive (ţiţei, gaze naturale, minereuri) şi prelucrătoare (metalurgie, electrotehnică, chimică). Progresele înregistrate au fost evidente: în 1938 — anul de vârf al dezvoltării economiei româneşti din orânduirea capitalistă — industria contribuia cu 36,6% la crearea produsului social (faţă de 25% în 1913) şi cu 28,4% la venitul naţional (faţă de 19,6% în 1913). 

În acelaşi an, producţia indigenă satisfăcea 78,6% din nevoile de produse industriale, ceea ce demonstra gradul relativ înalt de diversificare şi capacitatea ei de a răspunde necesităţilor crescânde ale economiei. Industria asigura aproape integral cerinţele pieţei interne pentru bunurile de consum şi unele nevoi de mijloace de producţie cu un nivel mai scăzut de tehnicitate. România era a şasea ţară din lume şi prima din Europa în producţia de petrol, a doua producătoare de gaze naturale din Europa, se afla pe locul doi în privinţa producţiei de aur. 

Imagine articolă în anul 1918

Evoluţia agriculturii a fost puternic influenţată de reforma agrară din 1921 — cea mai largă reformă de acest fel înfăptuită în sud-estul Europei în perioada interbelică — prin care au fost expropriate 6,3 milioane ha din marea proprietate. Producţia agricolă a cunoscut o sensibilă creştere, în anul 1929 recolta de cereale fiind cu 140% mai mare decât în 1922, sporuri însemnate înregistrându-se şi în zootehnie, legumicultură, viticultură ş.a. 

Evoluţii asemănătoare au cunoscut şi celelalte ramuri economice. În 1920 s-a înfăptuit unificarea monetară (prin retragerea din circulaţie a coroanelor, rublelor şi leilor emişi de ocupanţii germani în timpul războiului), în 1921 s-a întocmit primul buget al României întregite, iar în 1929 s-a realizat stabilizarea monetară, care a stopat procesul inflaţionist.  

Rafinaria Astra română, Ploieşti, 1929

Concomitent a crescut rolul capitalului autohton, care a reuşit, la mijlocul deceniului al patrulea, să depăşească — pentru prima dată în istoria României — ponderea capitalului străin. Capitalul românesc a beneficiat (mai ales în perioada 1922—1928 şi 1934—1938) de sprijinul statului, care a promovat o politică protecţionistă. Totuşi în unele ramuri capitalul străin deţinea poziţii importante, şi, în ansamblu, România continua să depindă de marile monopoluri occidentale. 

Deşi România nu s-a putut desprinde din aria statelor slab dezvoltate din Europa, în perioada menţionată ea a depăşit stadiul de ţară „eminamente agrară” căpătând o structură economică agrar-industrială. 

Ţărănimea continua să fie cea mai numeroasă categorie socială din România. Situaţia ei s-a îmbunătăţit ca urmare a reformei agrare; potrivit datelor statistice, pînă la 1 ianuarie 1929 au fost împroprietăriţi 1.393.353 săteni, cu un număr de 3.760.372 ha; de asemenea, ţăranii beneficiau de cele 2.594.800 ha reprezentând păşuni comunale. De pe urma reformei agrare au beneficiat nu numai ţăranii români, ci şi cei aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare. Astfel, în Transilvania au fost împroprietăriţi 317.833 de ţărani români, 46.069 unguri şi 24.815 germani. 

Deoarece legile pentru reforma agrară stabileau că moşierii expropriaţi erau despăgubiţi, ţărănimea a trebuit să preia asupra sa o sumă considerabilă. Acest fapt a grevat puternic covârşitoarea majoritate a gospodăriilor ţărăneşti, care nu şi-au putut asigura o adevărată independenţă economică.  

Un fapt caracteristic îl constituie sporirea din punct de vedere numeric şi calitativ a intelectualităţii, precum şi a funcţionarilor, ca urmare a creşterii rolului ştiinţei şi culturii în ansamblul societăţii româneşti, a modernizării aparatului de stat. 

 

 

 

 

(„Viaţa politică din România 1918-1944”, de Ioan Scurtu, Editura Albatros) 

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult