NUMARUL
195-196
Odată cu înscăunarea României în fruntea Consiliului Uniunii Europene, pentru o perioadă limitată, pe drept ...
Participanți: cunoscuți jurnaliști, personalități ale presei din România, care onorează publicația de numeroși ani: Eugen ...
În ultimii ani, turismul în zona balcanică a evoluat spectaculos. De la stațiunea Belek, din ...
- România reîntregită, stat unitar pe harta lumii La 18 ianuarie 1919 au început lucrările Conferinţei ...
O informație de presă ne lămurește despre adevărata stare de lucruri care domnește în rândul ...
- Putere, avere, ereditate - Numeroase state socotite a fi modele de democrație, și nu numai ...
Serbia este un spațiu creștin încă din secolul al IX-lea d.Hr. Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul ...
Considerate un tezaur al neamului, mănăstirile din nordul Moldovei sunt adevărate opere de artă, unice ...
Triunghiul planetar al momentului: America-China-Rusia  Relațiile dintre Rusia și Statele Unite, care au monopolizat decenii de-a ...
Cei cunoscuți sub numele de „whistleblowers” sunt acele persoane care lasă să se scurgă spre ...
Oligarhii ruși, îmbogățiți cu resursele patriei-mamă Deținătorii de averi însemnate din Rusia ultimelor decenii reprezintă un ...
Cândva am găsit o cărticică despre Teatrul „Cărăbuş” al celebrului actor Constantin Tănase, care „propune” ...

Articole din categoria ‘Mari citadele europene’

Paris, oraşul frondei

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Paris, oraşul frondei

An de an, cel puţin două milioane de persoane vizitează Parisul, care este şi azi prima destinaţie turistică din întreaga lume. Pentru cei mai mulţi dintre aceşti vizitatori, Parisul rămâne un oraş fascinant prin multitudinea de monumente istorice – este un oraş remarcabil prin continuitatea sa, din sec. III î.Hr. şi până azi – prin viaţa sa culturală vibrantă şi plină de neprevăzut, prin lumina aparte în care se scaldă vara, dar şi prin bruma albăstruie care îl învăluie în zilele blânde de iarnă. Pentru un istoric al societăţilor europene însă, pentru sociologi sau antropologi, Parisul rămâne fără îndoială capitala cea mai frecvent turburată de mişcări sociale şi politice – adesea violente – din toată istoria Europei, dacă nu cumva şi mai mult de-atât. Desigur, turiştii care fredonează, visători, o şansonetă a lui Montand, Piaf sau Brassens închinată Oraşului Lumină nu au în minte neapărat imaginile acestor mai vechi sau mai noi confruntări, în care parizienii n-au mai ţinut seama de autoritate şi nici chiar de legi.

Oraşul Luminii

Oraşul Luminii

Încă din sec. XII-XIII, când Parisul era deja cel mai mare oraş al Europei Occidentale, datează primele ştiri consistente despre disidenţa pariziană: breasla negustorilor pe apă obţine încă în 1170 monopolul navigaţiei fluviale pe Sena: între căpetenia – prévôt – negustorilor şi reprezentantul regelui, numit tot prévôt, rivalităţi nenumărate, fricţiuni şi conflicte izbucnind adesea în stradă aduc Parisului faima unui oraş mereu rebel şi foarte greu de guvernat.

Pe malul stăng al fluviului se instalează, în sec. XII, prima disidenţă universitară şi intelectuală din multele care vor scanda istoria Parisului. Refuzând să se supună normelor rigide pe care cancelarul Catedralei Notre Dame încerca să le impună învăţământului, un număr important de profesori se instalează în anexele mănăstirii de pe colina Sfintei Genoveva. În 1250, aici funcţionau deja vreo 60 de colegii, care asigurau adăpost, hrană şi „repetiţii” pentru mai bine de 700 de escholiers. Dintre aceste colegii, cel întemeiat la 1257 de Robert de Sorbon avea să fie de departe cel mai celebru; reconstruită de Cardinalul de Richelieu în sec. XVII şi apoi refăcută în sec. XIX, Sorbona este şi azi una din marile universităţi ale lumii.

În sec. XIV, oraşul este un focar activ de mişcări populare, culminând cu răscoala condusă de Étienne Marcel împotriva Delfinului Franţei, revenind abia în 1436 sub autoritatea dinastiei de Valois; în sec. XV, emblema acestei condiţii marginale şi contestatare a Parisului rămâne marele poet François Villon, tâlhar, poate chiar asasin şi în acelaşi timp un geniu creator care deschide căi nebănuite poeziei franceze. În vremea regelui Francisc I, în sec. XVI, Parisul redevine capitala regatului, aşa cum e şi azi capitala Republicii. Oraşul participă cu elan la masacrul hughenţilor din noaptea Sfântului Bartolomeu, din 1572, susţine Liga catolică împotriva regilor Franţei şi în 1588 îl detronează pe Henric al III-lea, fără să-l accepte drept rege legitim pe Henric al IV-lea înainte ca acesta să abjure şi să devină catolic. Cu acest prilej, realistul Henric de Bourbon a rostit celebra frază care, de atunci, a servit drept alibi unui număr incalculabil de compromisuri, „Paris vaut bien une messe”„Parisul face cât o liturghie”.

Căderea Bastiliei (Revoluţia din 1789)

Căderea Bastiliei (Revoluţia din 1789)

Parisul continuă să fie rebel şi participă din plin la mişcarea numită Fronda – i-am putea spune „contestarea” în timpul regenţei Annei de Austria. Ludovic al XIV-lea nu i-a iertat pe parizienii care, răsculaţi, îl siliseră să se refugieze în adolescenţă la Saint Germain, şi a părăsit practic Parisul, mutând curtea regală la Versailles, ceea ce a agravat dramatic tensiunile între monarh şi parizieni. În vremea lui Ludovic al XVI-lea, răscoalele urbane ameninţă să izbucnească în fiecare clipă, iar colportorii împrăştie în întregul oraş pamflete crâncene contra „austriecei”, regina Maria Antoaneta; Parisul e gata de revoluţie. Şi într-adevăr, odată cu 14 iulie 1789, parizienii se lasă cuprinşi de febra contestării violente, făcând din Oraşul Lumină o capitală scăldată în sânge.

Parisul de azi păstrează cu pietate relicve ale Parisului Marii Revoluţii, după cum cultivă la fel de atent şi memoria revoluţiilor de la 1830 şi 1848, ca şi a marii revolte urbane din timpul Războiului franco-prusac, Comuna din Paris, a cărei violenţă revoluţionară i-a inspirat şi pe Marx, şi pe Lenin. Comuna a triumfat pentru câteva luni, în pofida faptului că oraşul fusese reclădit aproape din temelii după planurile Baronului Haussman, în bună măsură şi pentru a evita, prin largile străzi şi bulevarde care îi dau şi azi o măreţie aparte, posibilitatea ridicării de baricade. Aproape 100 de ani după Comună, febrilele mişcări studenţeşti din mai 1968 vor dovedi că se pot totuşi ridica baricade şi în Parisul lui Napoleon al III-lea, şi în cel al lui Charles de Gaulle.

Acestei îndelungate şi rebele istorii Parisul contemporan i-a adăugat mereu noi şi noi capitole. Câteva dintre ele se referă la mitologia urbană a banditului romantic, înfloritoare pe seama lui Villon, dar şi a bandelor din istoria recentă a oraşului, „banda lui Bonnot”, clanurile din Montmartre sau şi mai recentele imperii ale drogurilor din cabaretele „chic” ale oraşului. Dar această lume pestriţă şi pitorescă este de fapt în mare măsură controlată de excelenta poliţie franceză. Unde forţa acesteia se poticneşte însă este în cartierele mărginaşe de blocuri mizere şi stereotipe ale anilor ’60, populate şi controlate de emigranţi, mai ales musulmani, şi unde poliţia de fapt nici nu mai îndrăzneşte să pătrundă. Asemeni zonelor de maximă criminalitate din marile metropole americane, aceste enclave reprezintă marea problemă a Parisului contemporan. Ele sunt doar în parte efectul „islamizării” Parisului, fiindcă nimeni nu ne poate garanta, dimpotrivă, că opţiunile religioase sau originea nord-africană ar fi coextensive cu refuzul sistemului cultural şi edicaţional francez, în mod tradiţional generator de ascensiune socială şi de meritocraţie.

Revoltele din Parisul anului 1968

Revoltele din Parisul anului 1968

Manifestările violente ale acestei adevărate falii culturale s-au vădit încă acum aproape un deceniu, când, în mijlocul unor mişcări contestatare ale studenţilor contra a ceea ce s-a numit precaritate – încercarea guvernului de dreapta de a institui la început de carieră contracte de muncă pe durată determinată – grupuri extrem de violente, fără nici o legătură cu universităţile sau cu liceele pariziene, au năvălit în clădirile acestora, vandalizând săli de curs şi biblioteci, incendiind autoturisme şi chiar clădiri ale unor şcoli elementare. Privite de la distanţă, aceste acte de barbarie par o caricatură tragică a mişcărilor studenţeşti din 1968 şi vădesc un refuz destructiv al oricărei forme de educaţie şi chiar de activitate intelectuală. Grefarea lor pe trunchiul unor manifestaţii studenţeşti este de aceea cu atât mai semnificativă. Chiar la începutul acestui ani, tragedia de la Charlie Hebdo a însemnat cu stigmatul intoleranţei şi rasismului cea mai tolerantă capitală a lumii; marea manifestaţie populară din 11 februarie 2015 a exprimat refuzul indignat al parizienilor, dar şi al altor mari oraşe franceze, în faţa acestor forme moderne de barbarie. Doar că ecoul acestor evenimente se regăseşte azi nu doar în polemica acerbă care îl opune, zilele astea chiar, pe Emanuel Todd – care acuză ipocrizia liderilor politici în faţa evenimentelor din februarie, socotindu-le rod al unei manipulări – nu numai primului ministru Valls, ci şi unor intelectuali publici de talia lui Alain Finkielkraut. El, ecoul, se regăseşte deopotrivă în rezultatul alegerilor municipale, unde Frontul Naţional este iarăşi într-o îngrijorătoare creştere.

Parisul este parte integrantă a acestor procese. Pentru a da un singur exemplu: „centura exterioară” a capitalei, o zonă prioritar proletară, a fost decenii de-a rândul dominată de PCF. Dezastrul pe care marea majoritate a partidelor comuniste occidentale l-au suferit în 1989-1991, odată cu prăbuşirea sistemului comunist internaţional, a provocat aici un vid de putere care însă a fost foarte repede compensat tocmai de naţionaliştii lui Le Pen, care au în comun cu comuniştii acelaşi refuz al (post)modernităţii (post)industriale – căreia i se adaugă în ultima vreme generoasa susţinere logistică a Federaţiei Ruse.

Va rezista oare Parisul tradiţional – citadela universitară, capitala marilor dezbateri literare, politice şi intelectuale, oraşul republican al marilor revoluţii, fermecătorul oraş al luminilor – în faţa acestor multiple asalturi şi sfâşieri? Sau ar trebui să ne precipităm cu disperare să-l mai admirăm odată înainte de a fi înghiţit de istorie?

Prof. Dr. Zoe Petre

Londra, metropola cu o mie de feţe

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Londra, metropola cu o mie de feţe

Capitală de facto a Angliei, ca şi a Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, Londra în nici un act oficial nu a desemnat vreodată explicit oraşul drept capitală, situaţie care continuă încă din epoca romană, când Londinium, târgul de la vărsarea fluviului Tamisa, a luat locul, în sec. II d.H. coloniei întemeiate de împăratul Claudius, Camulodunum (Colchester), prima capitală a provinciei cucerite în 43 d.H. Vestigii ale construcţiilor romane pot fi văzute şi azi în câteva puncte ale oraşului.

Londra bombardată

Londra bombardată

Turnul Londrei este cea mai veche construcţie încă funcţională a Londrei, pe malul nordic al Tamisei, şi ilustrează şi el, în felul lui, continuitatea la care mă refeream. Construcţia fortăreţei a început în vremea lui Wilhelm Cuceritorul, în 1078, puţin timp după victoria de la Hastings, din 1066, unde îl biruise pe Harold, urmaşul lui Eduard Confesorul. Folosit ca reşedinţă regală, Turnul primeşte în timp o mulţime de alte întrebuinţări, de la refugiu la închisoare, de la trezorerie şi monetărie la menajerie de animale exotice.

Poate cea mai vizibilă formă de continuitate, care e şi izvorul a nesfârşite complicaţii, se regăseşte în structura administrativă a oraşului şi în însuşi faptul că numele lui, „Londra”, are mai multe sensuri. Unul, cel mai uzual, desemnează marea conurbaţie la care ne gândim cu toţii când e vorba de această mare metropolă. Oficial însă, aceasta a devenit o realitate abia din 1889: înainte de această dată, numele de London desemna exclusiv centrul urban tradiţional, The City of London, mai cunoscut şi cu numele abreviat de City. De la sfărşitul sec. XIX, realitatea expansiunii spaţiului urban londonez este recunoscută oficial cu numele de Greater London, „Mai marea Londră”, care cuprinde 32 de burguri, boroughs – cândva mici orăşele autonome – plus City of London, cetatea sau oraşul Londra, adică centrul istoric din chiar centrul actualului spaţiu urban.

Locuitorii din City au dreptul de a-şi desemna primarul, the Lord Mayor, din 1189 cu acordul regelui şi din 1215 prin alegeri. De atunci şi până azi, ei îl aleg anual. Lordul Primar este şeful executiv al Consiliului Curţii Comunelor, un organism colectiv singular, fiindcă nu este ales cu reprezentarea partidelor şi e desemnat prin vot odată la patru ani dintre candidaţii – cetăţeni britanici sau europeni, locuitori liberi, freemen – ai Cetăţii, fie proprietari în spaţiul acesteia, fie măcar locuitori ai ei de cel puţin 12 luni consecutive anterioare alegerilor. Deoarece City este mai cu seamă un cartier de afaceri, numărul locuitorilor săi e cu mult mai mic decât jumătatea de milion care lucrează peste zi acolo în cele 529 companii multinaţionale, cărora li se adaugă societăţi de asigurare cu un capital de 330 miliarde de dolari (în 2013), sau fondurile de investiţii reprezentând 85% din fondurile europene. Surprinzător – şi elocvent pentru ce înseamnă cu adevărat Londra – rămâne faptul că, în statisticile oficiale ale administraţiei locale din City se semnalează faptul că, din cele 251 de bănci din City, nu mai puţin de 22 oferă „servicii financiare islamice”, iar cinci sunt fully Sharia compliant – „integral conforme cu legea islamică sharia” (TheCityUK, iulie 2014).

Turnul Londrei

Turnul Londrei

Greater London a încorporat, pe lângă valea Tamisei, arii extinse din comitatele istorice Middlesex, Kent, Surrey, Essex şi Hertfordshire, astfel că se întinde pe 1.583 kilometri pătraţi, cu o populaţie de aproape opt milioane de locuitori şi o densitate de locuire de peste 4.500 de locuitori pe km2. Tot Londra este însă şi Regiunea Metropolitană Londra sau Aglomeraţia metropolitană, cu o arie de 8.382 km2 şi o populaţie de 13.709 milioane de locuitori. Acest spaţiu urban cu o populaţie cât un stat nu foarte mic, reprezentând 12.5% din populaţia Regatului Unit, a fost cel mai mare oraş al lumii până prin 1925 şi este şi azi cel mai mare municipiu al Uniunii Europene, al doilea oraş al UE ca număr de populaţie, după Paris, (cu peste 9,7 milioane de locuitori) şi al treilea oraş al continentului european, după Moscova şi Istanbul. În acest spaţiu se vorbesc nu mai puţin de 300 de limbi diferite, la care ar trebui de fapt să adăugăm marea varietate de graiuri ale englezei insulare, de la Queen’s English şi Received Pronunciation – engleza literară specifică elitelor – la popularele graiuri cockney şi Estuar English, plus diferitele forme de engleză pidgin, pe care le vorbesc locuitori veniţi din cele mai diferite colţuri ale Commonwealthului.

Tower Bridge

Tower Bridge

Axa principală a tuturor acestor extinderi concentrice rămâne însă Tamisa, fluviul navigabil care a legat de-a lungul istoriei Londra cu toate continentele lumii. Înainte de sec. XIX, când cursul fluviului este îndiguit cu mari lespezi de piatră, apele puteau creşte şi de cinci ori, astfel că Londra risca mereu să fie inundată. Faptul că nucleul urban cel mai vechi nu conservă decât puţine vestigii se datorează calamităţii numite Marele Incendiu, the Great Fire, care a devastat Londra de duminică 2 până miercuri 5 Septembrie 1666, September 1666. Pornit de la cuptorul unei brutării, acesta a distrus practic întregul oraş din interiorul fortificaţiilor romane. Metropola se mândreşte în schimb cu fastuoasa operă a marelui arhitect Sir Christopher Wren, a cărui clasicizantă Catedrală Saint Paul domină cerul Londrei împreună cu Turnul Reginei Elisabeta, celebrul Big Ben.

Dar cea mai mare catastrofă urbană rămâne până azi cea a bombardamentelor germane din timpul celui de-al doilea război mondial, care au dat şi măsura excepţionalei discipline civice a londonezilor. Mai aproape de noi, aşa cum New Yorkul are ca zi de doliu 11/9, Londra a suferit o profundă traumă comemorată ca 7/7: atentatele sinucigaşe teroriste din 7 iulie 2005. Atunci, patru islamişti fanatici au detonat tot atâtea bombe în metroul londonez – cel mai vechi din lume – provocând moartea a 52 de civili, rănirea a peste 700 de persoane în primul atac sinucigaş din istoria metropolei. De atunci, mai multe încercări au fost dejucate de forţele de poliţie britanice.

Parlamentul si „ Big Ben”

Parlamentul si „ Big Ben”

Nenumărate alte înfăţişări ale marii metropole nu mai încap în limitele modeste ale acestui articol. S-au scris cărţi întregi doar despre teatrele londoneze, înainte, în timpul şi în posteritatea marelui Shakespeare şi a contemporanilor săi din epoca elisabetană; s-au scris monografii şi studii despre Londra lui Dickens, cu mahalalele şi nefericiţii lor locuitori. Umbra lui Sherlock Holmes se întâlneşte cu fantoma Annei Boleyn, nepoţii nevârstnici ai lui Richard al III-lea – pe care, documentele ne asigură, nu acesta i-a ucis – hălăduie în Turnul Londrei alături de descăpăţânatul Carol Stuart.

Londra conţine patru situri înscrise în patrimoniul universal – Turnul Londrei, Grădinile Kew, complexul format din Palatul Westminster, Abaţia Westminster şi biserica închinată Sf. Margareta. Se adaugă Observatorul Regal de la Greenwich, Palatul Buckingham, London Eye – marea roată care oferă o unică panoramă a oraşului, rotonda Piccadilly Circus, Catedrala Sf. Paul, Trafalgar Square, ca şi Castravetele şi Ciobul, pe care le-am amintit. Dar are şi cartiere mărginaşe destul de mizere şi de aglomerate, comerţ cu droguri şi infracţiuni de tot felul, care par să fie un veşnic blestem al marilor oraşe. Londra mai are şi peste 240 de muzee pe care le vizitează anual peste 42 de milioane de persoane: aproape dublul populaţiei României. O particularitate a muzeelor publice britanice este aceea că, aproape fără excepţie, ele sunt gratuite, ceea ce desigur contribuie pentru a le face încă şi mai atractive, dar vizitatorii sunt atraşi şi de colecţii fără egal în lume, cum sunt cele ale Muzeului Britanic – British MuseumNational Gallery, Tate Modern; are biblioteci celebre, cum e British Library, are în West End nu mai puţin de 40 de teatre, unde joacă actori de mare clasă, mulţi dintre ei cunoscuţi din filmele şi serialele americane, dar a căror vocaţie majoră rămâne teatrul clasic şi modern. Nu este timp aici nici măcar să le pomenim pe toate, cu atât mai puţin să le facem să trăiască sub privirea cititorului. Singura soluţie reală este o lungă, foarte lungă călătorie.

Prof. Dr. Zoe Petre

Bruxelles, capitala de facto a UE

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on Bruxelles, capitala de facto a UE

Despre Bruxelles am putea scrie aceeaşi frază, care se înfăţişează în trei ipostaze: din 1830, capitala Regatului Belgiei, din 1989 Regiunea – capitală şi, din 1997, capitala de facto a Uniunii Europene.

Consiliul Uniunii Europene.

Consiliul Uniunii Europene.

Bruxelles – capitala Belgiei – era la origine un târg întemeiat de urmaşii lui Carol cel Mare, cândva prin sec. IX-X, la vărsarea râului Senne în fluviul Escault. Îndelungata sa istorie conferă oraşului trăsături nu odată paradoxale, începând cu faptul că Brussels, oraş flamand, are acum o populaţie în proporţie de 80% francofonă şi doar de 15-20% vorbitori de neerlandeză (numită şi flamandă). Această situaţie reflectă complexa hartă lingvistică şi culturală a Belgiei, la rândul ei împărţită în trei regiuni – Flandra, locuită masiv de vorbitori de limbă olandeză, spre nord, Valonia, spre sud, preponderent francofonă, dar cu o enclavă de cca. 700.000 de vorbitori de limbă germană; şi Regiunea-capitală Bruxelles, cu cele 19 comune componente, centru francofon înconjurat de vorbitori de flamandă.

Spre deosebire de oraşe situate în centrul unor grave conflicte etno-religioase cu caracter istoric, cum e Ierusalimul, diferenţele lingvistice şi culturale care colorează – uneor destul de sumbru – harta oraşului Bruxelles sunt mai fluide, cu linii despărţitoare relativ permeabile; de aceea, nici nu e cazul să vorbim de conflicte inter-etnice, fiindcă, de-a lungul istoriei, o bună parte din populaţia valonă a adoptat limba şi cultura flamandă, pentru ca mai tărziu, procesul invers să ducă la „francizarea” unui mare număr de flamanzi. Asta nu diminuează totuşi surprinderea cu care un călător care revine după decenii la Bruxelles, ca mine, constată că, dacă se adresează în franceză unui funcţionar de la aeroport, riscă în cel mai bun caz un răspuns în engleză, însoţit de o privire mai degrabă neprietenoasă.

Încă de la întemeiere, Bruxelles a fost un centru bogat al unei regiuni prospere, comparabilă doar cu nordul Italiei din secolele XIV-XVI. Un al doilea veac de aur urmează instaurării monarhiei constituţionale, la 1830, când Belgia devine a patra putere economică a lumii datorită industriei şi comerţului pe care le practică şi azi cu o productivitate uimitoare chiar pentru vecinii lor, harnicii olandezi. În această perioadă de înflorire îşi are însă originea şi conflictul lingvistic şi cultural care a marcat destinul oraşului Bruxelles.

Sediul Parlamentului European

Sediul Parlamentului European

În timpul celor două războaie mondiale, şi mai ales în timpul ocupaţiei din 1940-1944, germanii au încurajat populaţia flamandă în direcţia unei politici şovine şi revanşarde, care a dus la persecuţii şi deportări. După război, conflictele mocnite devin tot mai flagrante, astfel că în 1961-1962 frecvenţa demonstraţiilor anti-franceze devine neliniştitoare.

Bruxelles – regiunea-capitală este astfel deplin constituită, cu patru parlamente locale, şase districte de poliţie, agenţii municipale şi 19 comune. Bruxelles este şi sediul Parlamentelor valon şi flamand, precum şi al Parlamentului naţional – Camera deputaţilor şi Senat – ca şi al Guvernului Belgiei. Cu preţul acestei complicate şi oneroase structuri multiple, riscurile pe care le prezentau înainte de 1989 relaţiile inter-lingvistice din Belgia în genere şi din oraşul Bruxelles în special au ajuns să fie mult mai reduse, confirmând prestigiul tradiţionalului „compromis belgian” şi virtuţile unui mediu politic şi cultural adesea caracterizat drept „o pacifică anarhie”.

O altă problemă, în parte general-occidentală, în parte însă specifică oraşului Bruxelles, este prezenţa aici a nu mai puţin de 50.2% populaţie migrantă. Aici intră şi refugiaţii marocani sau congolezi, taberele de romi veniţi din estul Europei, dar şi o populaţie migrantă de „gulere albe” – sau de „fat cats” („pisicile grase”, dacă e să le dăm porecla celor mai ostile medii în raport cu miile de persoane aparţinând instituţiilor Uniunii Europene).

Ca pretutindeni în Europa occidentală, integrarea imigranţilor musulmani e dificilă, ca şi cea a multora veniţi după anul 2000 din noile state membre UE, mai ales că adesea este vorba despre persoane fără calificare şi cu o cunoaştere precară a limbii şi culturii locului. De aici şi o rată mult prea ridicată a şomajului, mai ales în Valonia. Primul Consiliu al Comunităţilor Europene a intrat în funcţie la 1 ianuarie 1958, prezidat, în ordine alfabetică, de Belgia. De atunci, şi mai ales din 1997, Bruxelles a progresat constant către statutul său actual de capitală de facto a UE; despre o capitală efectivă, de iure, nici că poate fi vorba. Tratatul de la Amsterdam a oficializat Bruxelles ca sediu al celor două principale instituţii europene, Comisia şi Parlamentul European; acesta din urmă avea sediul la Strasbourg, dar s-a apropiat tot mai mult de Bruxelles, unde se întruneşte trei săptămâni din patru, în favoarea principiului de co-decizie Parlament – Comisie. Aşa a apărut în inima oraşului un centru european, dominat de Parlamentul European, unica instituţie europeană aleasă prin vot direct de cei peste 507 de milioane de cetăţeni ai Uniunii. Consiliul Uniunii Europene, format din reprezentanţii guvernelor statelor membre, are de asemeni o clădire superbă în această zonă a oraşului, imobilul Justus Lipsius, construit în anii ’90. Comisia Europeană, gardianul Tratatelor, funcţionează în imobilul Berlaymont, pe care îl vedem frecvent la jurnalele de ştiri; clădirea a fost construită în 1960 de arhitecţii Lucien de Vestel, Andre Polak şi Jean Gilson.

Se adaugă însă acestor trei instituţii foarte cunoscute şi importantul Comitet Economic şi Social European, un organism consultativ, partener al Comisiei şi vocea societăţii civile din ţările membre, ale cărei drepturi le apără. Nu mai puţin important este Comitetul Regiunilor, care trebuie să fie consultat în privinţa oricărei decizii care poate afecta autorităţile locale sau regionale din statele membre, cum ar fi politicile de sănătate, educaţie şi transport.

Cartierul General al NATO

Cartierul General al NATO

Tot aici funcţionează opt agenţii europene: Agenţia de Apărare, cea de Educaţie, Audiovizual şi Cultură, Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovaţie, Agenţia de control piscicol, Agenţia pentru Sisteme Globale de Navigaţie prin Satelit, Agenţia pentru Cercetare, Agenţia Executivă a Consiliul European al Cercetării şi Agenţia Executivă pentru Reţeaua de Transport Trans-European. În afara instituţiilor UE însă, Bruxelles este şi sediul Cartierului General al NATO, ca şi al EUROCONTROL şi al multor corporaţii multinaţionale, fiind al treilea centru de conferinţe internaţionale din lume şi găzduieşte mai mulţi diplomaţi şi jurnalişti decât Washington. Această concentrare de instituţii şi birouri, accentuată după 2004, a început să ridice probleme incomode municipalităţii şi locuitorilor capitalei. Desigur, belgienii au fost măguliţi de statutul oraşului lor de capitală a Uniunii Europene. Palatul Parlamentului European, clădirile care adăpostesc birourile Comisiei Europene, pletora de sedii ale celor mai diferite organizaţii şi firme cu interese variate gravitând în jurul acestora adaugă strălucirea lor unui ansamblu urban strălucitor şi el. Dar adevărul este că există aici şi germenii unor nemulţumiri, căci populaţia permanentă a oraşului se simte marginalizată faţă de cea temporară, cu mult mai puţine responsabilităţi decât localnicii, dar şi cu venituri incomparabil mai mari. Pentru un localnic mediu, nici magazinele, nici cabinetele medicale, nici alte comodităţi din zona „europeană” nu sunt accesibile, în vreme ce „europenii” au acces la toate facilităţile oraşului belgian – ale cărui impozite nu le plătesc.

Pentru cine cunoaşte şi apreciază oraşul Bruxelles, e destul de clar, totuşi, că anarhia pacifică a acestei capitale – melancolice ca Jacques Brel, suprarealiste ca René Magritte, visătoare ca o muzică de Maurice Maeterlinck, multicoloră ca un tablou de Pieter Bruegel – va depăşi cu un compromis inteligent hotarul dintre capitala Belgiei şi capitala Europei.

Prof. Dr. Zoe Petre