NUMARUL
195-196
Odată cu înscăunarea României în fruntea Consiliului Uniunii Europene, pentru o perioadă limitată, pe drept ...
Participanți: cunoscuți jurnaliști, personalități ale presei din România, care onorează publicația de numeroși ani: Eugen ...
În ultimii ani, turismul în zona balcanică a evoluat spectaculos. De la stațiunea Belek, din ...
- România reîntregită, stat unitar pe harta lumii La 18 ianuarie 1919 au început lucrările Conferinţei ...
O informație de presă ne lămurește despre adevărata stare de lucruri care domnește în rândul ...
- Putere, avere, ereditate - Numeroase state socotite a fi modele de democrație, și nu numai ...
Serbia este un spațiu creștin încă din secolul al IX-lea d.Hr. Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul ...
Considerate un tezaur al neamului, mănăstirile din nordul Moldovei sunt adevărate opere de artă, unice ...
Triunghiul planetar al momentului: America-China-Rusia  Relațiile dintre Rusia și Statele Unite, care au monopolizat decenii de-a ...
Cei cunoscuți sub numele de „whistleblowers” sunt acele persoane care lasă să se scurgă spre ...
Oligarhii ruși, îmbogățiți cu resursele patriei-mamă Deținătorii de averi însemnate din Rusia ultimelor decenii reprezintă un ...
Cândva am găsit o cărticică despre Teatrul „Cărăbuş” al celebrului actor Constantin Tănase, care „propune” ...

Articole din categoria ‘Note de călătorie’

Muntenegru, ţara oamenilor de la care au ce învăţa munţii

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Muntenegru, ţara oamenilor de la care au ce învăţa munţii

Mai întâi au fost munţii. Apoi oamenii, care seamănă cu munţii. Doar că nu sunt de piatră. Dar sunt, metaforic vorbind, aproape la fel de înalţi ca ei. În Muntenegru, rar dacă vezi un om mărunt de statură. Cum sunt în jur de 650 de mii de locuitori, poţi spune că-n câteva săptămâni ai şansa să-i vezi cam pe toţi. Dar la ce sau la cine să te uiţi mai întâi? Pentru că Muntenegru este o ţară în care totul, dar absolut totul, este de văzut. Nu ştiu din ce motiv, Dumnezeu a pus mai multă frumuseţe aici decât în alte locuri de pe Pământ. Mănăstirile care urcă până spre marginea cerului pe munţi, sunt, mă gândesc, semnul recunoştinţei evalavioase a oamenilor, d-aia le-au şi dus atât de sus. Şi acolo au dus şi drumurile, nu doar pentru a putea să ajungă la ele, ci şi dintr-o parte a ţării în alta.

Stefan Mitroi

Stefan Mitroi

Ori încotro ai porni la drum, în Muntenegru eşti nevoit să mergi mai tot timpul cu cerul la o jumătate de palmă desupra capului. Numai că nu prea poţi să-l atingi, pentru că trebuie să fii atent la şosea, care se încolăceşte ca un şarpe printre povârnişuri de piatră, ţâşneşte spre prăpăstii ameţitoare peste care treci cu inima exact cât un purice. Şi mai sunt şi alţii ca tine, fiecare cu puricele lui, zbătându-i-se, între spaimă şi admiraţie mută, în piept.

 

Cuiburi de sfinţenie

Chiar de cum intri în ţară, venind dinspre Serbia, după vreo jumătate de ceas de mers, te ia în primire canionul Moraca, unul dintre cele mai spectaculoase din lume. Preţ de câteva zeci de kilometri păşeşti cu picioarele de cauciuc ale maşinii pe marginea unei căldări de piatră în care fierbe apa unui râu de culoarea cerului, dar şi a pădurilor din apropiere, adică albastră-verzuie, nu poţi distinge prea bine, te înfrigurezi când priveşti, căci sunt sute de metri până jos! Tot aşa şi atunci când o iei în direcţia mănăstirii Ostrog, care se află pe muntele cu acelaşi nume. La început te întrebi ce l-o fi venit monahilor să-i dea lui Dumnezeu întâlnire pe un perete de granit unde n-a îndrăznit nici o pasăre să-şi aşeze cuibul. Nu s-a căţărat nici un copac. N-a răsărit nici o floare. Biserica şi altarul sunt scobite în stâncă. Tot din stâncă pare să fi crescut şi clopotul, ca o floare metalică ale cărei miresme se risipesc sub formă de sunete până unde se termină ziua, margine care se cheamă vecernie, pentru a se aduna la utrenie, începutul unei zile noi. Este ca şi cum te-ai afla pe creasta unui munte de tămâie sau smirnă, căci totul în jur începe să miroasă brusc a sfinţenie.

Se găsesc nenumărate astfel de cuiburi sacre în Muntenegru. Multe chiar în vecinătatea staţiunilor turistice de la ţărmul Mării Adriatice. Monahismul nu e tulburat nicicum de prezenţa turismului, se sprijină reciproc, iar împreună sprijină efortul ţării de a se menţine în topul celor mai frumoase destinaţii de vacanţă din lume.

 

La Monte Carlo, pe malul Adriaticii!

Să tot alegi dintre zecile de staţiuni ce se înşiră pe litoralul muntenegrean al Adriaticii. Dacă nu-ţi place la Bar, o zbugheşti la Sveti Ştefan, care e la o aruncătură de val mai încolo. Dacă nu-ţi convine nici aici, o tuleşti cât ai zice peşte la Budva, adică alături, de unde, în caz că tot nu eşti mulţumit, porneşti spre Golful Kotor, ce tocmai îţi face cu mâna. Cu mai multe mâini, de fapt, deoarece există o sumedenie de orăşele aici, ale căror căsuţe ca de poveste vin până în marginea apei, cele mai multe dintre ele pregătite pentru musafiri. Poţi zice, dacă rămâi peste noapte într-una, c-ai dormit cu Marea Adriatică la creştet.

Dar în Muntenegru turiştii sunt aşteptaţi peste tot, nu doar la mare, unde poţi crede c-ai nimerit din greşeală la Monte Carlo. Greşeală pe care o poţi repeta mergând la Monte Carlo, unde poţi spune că te afli în Muntenegru, la Petrovac, Budva sau Herceg Novi.

Lacul Skadar e o mare mai mică. Dar cu o putere de seducţie la fel de mare. Satele pescăreşti de pe malurile lui sunt o încântare. Ca şi satele-podgorii de pe înălţimile din preajmă. Peşte, vin şi trestii foşnind la atingerea lotcilor ce lunecă pe canalele acestei uimitoare delte de buzunar! Şi nu trebuie să bagi prea adânc mâna în buzunar ca să te poţi bucura de toate acestea. Preţurile sunt ca localnicii: prietenoase.

 

Istorie comună

Românii au toate motivele să se simtă în Muntenegru aproape ca acasă. Păi, să privim un pic în istorie.

În 1508, ieromonahul Macarie pleacă de la Cetinje, vechea capitală a Muntenegrului, unde tipărise mai multe cărţi în slavonă, meşteşug pe care îl dobândise la Veneţia, şi se stabileşte în Ţara Românească, la mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, unde înfiinţează prima tipografie de pe meleagurile noastre. Congresul de la Berlin, din 1878, recunoaşte, odată cu independenţa României, şi independenţa Muntenegrului.

Există în Muntenegru ruinele unei cetăţi care se numeşte Bihor. Mai există o biserică vlahă în Cetinje, precum şi un munte numit Caraula, după numele, spun istoricii, pe care-l dădeau turcii vlahilor de la nord de Dunăre, zişi şi negri (kara-ulagh). Apropierea dintre ţara noastră şi Muntenegru este mai mare decât pot da de înţeles cei 500 de kilometri care le despart. La fix zeci ani de la desprinderea de Serbia, Muntenegru are toate şansele să intre vara acesta în NATO. România, îmi spune domnul Ferdinand Nagy, Ambasadorul nostru la Podgorica, îi este alături în acest demers. Se poate vorbi chiar de o susţinere pornită din inimă. Şi inima Muntenegrului ştie lucrul acesta. De altfel, sunt cam la fel inimile ţărilor noastre. Cum la fel sunt şi oamenii. Cu deosebirea că muntenegrenii sunt ceva mai voinici decât noi. Însuşire căpătată probabil de la munţii pe care trăiesc.

Mai aflu de la Ambasadorul nostru că muntenegrenii au o ciudăţenie frumoasă, se poartă unii cu alţii ca şi cum ar fi rude între ei. Are cineva o bucurie sau un necaz, e prezentă întreaga comunitate. Le pasă, adică, de cel de alături, nu-l lasă în nici o împrejurare singur. Şi asta nu doar în comunităţile rurale. Viaţa urmează aceste reguli inclusiv în capitală.

Nu sunt, adevărat, decât 650 de mii de toţi. Dar solidaritatea, trăsătură ce nouă ne cam lipseşte, îi face foarte puternici. Mai puternici parcă decât munţii.

 

Ştefan Mitroi 

 

Impresii lapidare din Aşgabat…

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Impresii lapidare din Aşgabat…

Am ajuns la Aşgabat într-o dimineaţă destul de rece din această toamnă. Chiar de la început, ghidul pus la dispoziţie din partea Târgului Internaţional de carte şi reviste la care fusesem invitat mi-a descifrat, pe un ton binevoitor, semnificaţia oraşului. Mă aflam în „Oraşul iubirii”, potrivit traducerii. Şi într-adevăr, acest oraş, cu o populaţie de peste 600.000 de locuitori, te îndeamnă să-l iubeşti, ca să traducem în felul nostru denumirea. Centrul oraşului, fascinant, îndeosebi la orele înserării, acoperit de o iluminaţie insistentă, afişează o modernitate acomodată la gustul oriental. Alternează blocuri înalte, adevărate palate ce se întind pe suprafeţe impresionante, realizate mai cu seamă în anii de după obţinerea independenţei Turkmenistanului – anul 1911, când, printr-un referendum, turkmenii au votat în unanimitate pentru ieşirea din cadrul URSS. Amintesc aici, fugar, Parlamentul (Medjlisul), Ministerul Apărării, Teatrul Naţional şi, în mod special, Palatul Prezidenţial, ca şi sediul Guvernului.

Am întâlnit oameni aflaţi sub presiunea cotidianului. Preocupările tradiţionale se îmbină cu cele dedicate dezvoltării industriale a ţării, şi în primul rând mă refer la industria extractivă a gazului (un zăcământ gazeifer din Turkmenistan include rezerve de până la 21.000 de miliarde de metri cubi de gaze, situându-se pe locul al doilea ca mărime în lume). Drept să fiu, nu am întâlnit vreun chip mohorât ori abătut. Cineva m-a lămurit că, potrivit vechii tradiţii turkmene, oamenii sunt sfătuiţi să lase la o parte grijile şi supărările. În sediul Palatului Expoziţiei, în care a avut loc amintitul Târg internaţional, un panou plasat în centrul incintei glăsuia astfel: „Învaţă să scrii supărările tale pe nisip şi să încrustezi bucuriile tale în piatră”.

Imaginea străzii alcătuieşte un tablou divers. Bărbaţii tineri şi chiar vârstnici preferă portul european, în timp ce majoritatea femeilor poartă tradiţionala rochie lungă, pe al cărei piept se înşiruie meşteşugite lucrări din dantele viu colorate, asortate cu mărgele şi pietricele semipreţioase. Am întâlnit şi persoane mai în vârstă, bărbaţi înconjuraţi de masive bărbi albe impresionante, de sub care străluceau ochi vii, deschişi spre realităţile vieţii şi care, parcă, aduceau sclipiri de altădată. De altfel, în Turkmenistan, persoanele care au ajuns la vârsta de 63 de ani, considerată „vârsta proorocului”, sunt respectate în mod deosebit, deoarece se consideră că au acumulat în viaţă multă înţelepciune. Un asemenea venerabil om m-a întrebat, în timp ce vizita un pavilion, ce anume cunosc despre ţara sa. Am tăcut jenat. Sesizând momentul de suspans, a încercat să mă clarifice şi mi-a vorbit intempestiv despre arta covoarelor  turkmene, faimoasă în întreaga lume, parte a moştenirii culturale tradiţionale. Mi-a amintit o veche înţelepciune populară, ce spune că „apa este viaţa turkmenului, calul sunt aripile sale, iar covorul este sufletul turkmenilor”. Ne-am preumblat împreună în muzeul covorului din Aşgabat, unde erau expuse unele dintre cele mai reprezentative modele, covoare – unicat, peste 1.000 de exemplare. Am rămas profund impresionat de giganticul covor de 193,5 metri pătraţi, la care au lucrat 40 de femei în perioada anilor de război 1941-1942, şi care în 1992 a fost denumit „Turkmen kalbi” („Sufletul turkmenilor”). În 1996 dominaţia acestuia a fost depăşită de un al doilea covor gigant, de 266 de metri pătraţi, „Turkmenbashi” şi de un al treilea, de 294 de metri pătraţi, denumit „Preşedintele”, expus, însă, la Palatul Congreselor, „Ruhaet”, din Aşgabat. În Cartea Recordurilor, Guinness Book, este înregistrat „Campionul”, un covor de 301 metri pătraţi, de 1.200 kilograme, cu 304.000 de noduri pe metru pătrat. Ornamentele reproduc străvechiul model „Gushli”, în care predomină culoarea roşie, iar în partea de jos este înscris „Secolul XXI – secolul de aur al poporului turkmen”.

Cu altă ocazie, mi s-a vorbit despre faima calului turkmen pe nume „Ahaltekin”, calul deşertului, „bun naţional”. Se spune că chiar renumitul „Bucefal”, calul lui Alexandru Macedon, ar fi unul din strămoşii cailor ahaltekini… Legătura dintre om şi cal am întâlnit-o la tot pasul şi este evidenţiată mai cu seamă în folclorul local, ca de altfel şi în cel central asiatic. Se condideră că faima acestor cai a dus în lume numele turkmenilor. Astfel, Ţarul Petru I a avut un grajd în care dominau caii ahaltekini, potcoviţi cu potcoave de argint. Şi în vremurile moderne, caii din acestă rasă au fost dăruiţi unor personalităţi, printre care Stalin, Elţîn şi Putin. Şi regina Elisabeta a primit doi mânji în dar de la Nikita Hruşciov.

Nu pot încheia aceste rânduri fără să amintesc de superba Expoziţie a Cărţii, realizată la cel de-al VI-lea Târg Internaţional, în care, printre standurile puse la dispoziţie de organizatori, cu participanţi cu precădere din Europa şi din SUA, s-a aflat şi cel al revistei şi editurii „Balcanii şi Europa”, care a fost onorată cu o distincţie. Din păcate, impresiile noastre nu au putut fi formate şi din cunoaşterea altor obiective turistice, ci mai mult din frunzărirea unor cărţi, reviste şi pliante, deoarece aproape tot timpul ne-am aflat în somptuoasa incintă a acestei frumoase expoziţii, în care, pretutindeni, domina în fotografii mari, color, actualul preşedinte al ţării, Gurbanguli Berdîmuhamedov, în ipostaze din care se descifra admiraţia poporului său.

Carol Roman