NUMARUL
193-194
În mod cert, odată cu câștigarea alegerilor de către președintele Donald Trump, lumea a fost ...
Austria și Ungaria sunt state vecine, membre ale Uniunii Europene, au o lungă istorie comună, ...
Nostalgia față de valori ale trecutului, pe fundalul creșterii naționalismului în toată Europa, este nu ...
Cu doar câteva săptămâni înainte de alegerile europarlamentare, partidele liberale ale Europei manifestă tendința de ...
În decursul procesului istoric prin care se definește raportul dintre individ și stat au fost ...
Întâmplări petrecute în ultimul secol ne arată că în politică aproape nimic nou nu este ...
Conducătorul Bisericii Ortodoxe Române stă în fruntea celei mai mari comunități de creștini ortodocși din ...
Barometrele internaționale indică anumite elemente îngrijorătoare legate de gradul de încredere a populației globului în ...
O lume multipolară, dar cu două vârfuri, Statele Unite și China, pare să fie formula ...
Abdicarea în favoarea unor parteneri neagreați de familiile lor continuă și astăzi printre membrii monarhiilor ...
Mai zilele trecute i-am auzit pe doi bărbați chipeși de vârstă peste mijlocie, în timp ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Articole din categoria ‘Paşi în Istorie’

Ştim să ne asumăm trecutul?

Reporter: Adrian Paradovschi June - 12 - 2010 Comments Off on Ştim să ne asumăm trecutul?

În antichitatea romană, sancţiunea postumă supremă era condamnarea memoriei: numele celui astfel damnat era şters din toate actele publice, inclusiv de pe inscripţiile care îi vor fi însoţit cariera cât timp era în viaţă. Aşa au fost pedepsiţi chiar împăraţii care îşi încheiaseră viaţa în urma unor comploturi şi care nu avuseseră dreptul moral la divinizare: Caligula, Nero şi cei trei competitori care i-au urmat la purpura imperială, ca să nu mai vorbim de senatorii condamnaţi în urma unor procese de trădare şi laesa maiestas.

Numele tuturor acestora era martelat de pe monumentele publice pe care le dedicaseră cât erau în viaţă, statuile lor erau dărâmate, arhivele erau şi ele pe cât posibil “plivite” de acte în legătură cu funcţiile pe care aceşti damnaţi le deţinuseră. Dincolo însă de această operaţie de cosmetizare, memoria colectivă – şi istoricii care o înregistrau şi o întreţineau – nu putea fi împiedicată de la funcţia ei de co-memorare: nu numai că Suetonius sau Tacitus au lăsat posterităţii pagini – memorabile – despre Caligula şi Nero, ci chiar şi un fals Nero a reuşit să răscoale întreaga parte orientală a Imperiului în vremea Flaviilor. Memoria nu e atât de plastică pe cât se crede.

De aici rezultă oricum că istoria nu reprezintă o sumă de judecăţi de valoare – nu e, adică, menită să înregistreze pentru viitorime doar faptele bune ale înaintaşilor – ci este – sau trebuie să fie – rezultatul cât mai riguros al unor judecăţi de existenţă, înregistrând ce s-a petrecut şi încercând să înţeleagă cauzele şi consecinţele celor întâmplate.

Putem dovedi oricând prin reducere la absurd că orice demers de a şterge din istorie fapte pe care le considerăm condamnabile duce la dispariţia istoriei înseşi – sau mai degrabă la înlocuirea ei cu o memorie haotică şi buruienoasă. De altfel, generaţia mea a trăit o astfel de experienţă, începând din ziua în care, la şcoală, doamna învăţătoare (care avea să devină curând tovarăşa învăţătoare) ne-a cerut în prima zi după vacanţa de Crăciun (care avea şi ea să devină vacanţă de iarnă) să rupem din manuale poza Regelui Mihai şi pe cea a Reginei Mamă. 45 de ani mai târziu, şcolarii de toate vârstele rupeau din manuale portretele politice ale Tovarăşului şi Tovarăşei. Concluzie: nu puneţi niciodată portrete inaugurale în manualele şcolare, copiii trebuie să înveţe că n-au voie să rupă cărţile.

Nu cred că e necesar să prezervăm toate mărturiile trecutului, oricât ar fi ele de odioase. Nu cred că e rău ca străzile să nu mai poarte nume factice – Popov sau Nuferilor – în loc să se cheme Berthelot. Dar nici rebotezarea lor periodică nu mi se pare prea inspirată. Nu cred că eram obligaţi să păstrăm statuia lui Lenin sau pe cea a lui Groza, nu fiindcă erau parte dintr-un trecut damnat, ci fiindcă nu fuseseră niciodată repere estetice sau istorice ale bucureştenilor. Mai ţineţi minte epigrama dedicată de Păstorel monumentului Ostaşului Sovietic? Un monument este aşezat într-un spaţiu public pentru a fi un model, şi am înţeles eforturile prietenilor bulgari pentru a demola Mausoleul lui Dimitrov de la Sofia. “Ai noştri” au scăpat ieftin, monumentul din Parcul Carol e abstract. Poate că de asta s-a abstractizat sculptura în ultimul secol.

Lăsând gluma de-o parte, istoria nu e nici suma tuturor documentelor şi monumentelor unei epoci. Dar istoria e datoare să respecte şi documentele, şi monumentele, ceea ce înseamnă doar într-o primă abordare să le înregistreze, şi înseamnă, în esenţă, să le interpreteze şi să le explice. Nu facem istorie trecând sub tăcere legislaţia anti-evreiască a regimului Antonescu (sau minimizându-i efectele), ci explicându-i şi rădăcinile istorice, şi influenţele care au stimulat-o, şi gravitatea consecinţelor ei pentru statul român – care se dovedea incapabil să-şi apere cetăţenii, intrând într-o spirală a discriminării care va coborî tot mai adânc în infernul represiunii în următoarea jumătate de secol: de la Iaşi şi Dorohoi la Aiud şi Piteşti nu e decât o aruncătură de băţ…

Nu putem şterge din istoria noastră evenimente şi personalităţi care au decis soarta semenilor lor pentru mulţi ani înainte. Pseudo-istoria practicată la Muzeul de Istorie a PCR şi-a putut permite să falsifice fotografiile de la mitingul breslelor din mai 1939 pentru a-l travesti într-un miting comunist cu Ceauşescu în frunte. Misiunea istoricului este nu doar să dovedească falsul, ci şi să-l explice, punând în lumina rece a cercetării ştiinţifice mecanismele de falsificare a trecutului.

Am trăit vreme de jumătate de secol într-un univers de discurs care instrumentaliza trecutul aservidu-l prezentului. Eliberaţi de această presiune propagandistică, nu ne putem întoarce la certitudinile pozitiviste absolute ale secolului al XIX-lea, convinşi că suntem stăpânitorii istoriei aşa cum s-a petrecut ea; dar nici nu avem dreptul să practicăm o cenzură de semn contrar celei care ne-a oprimat până de curând. Arheologii care cercetează templele incaşe nu pot pretinde că acolo nu erau sacrificaţi oameni, istoricii care cercetează istoria Franţei nu pot trece sub tăcere Noaptea Sfântului Bartolomeu sau pe Marat, nu avem cum păstra doar memoria unui Vlad Ţepeş drept, trebuie să asumăm şi umbra sinistră a ţepelor care i-au prefăcut porecla în renume. Nu se poate scrie o istorie a anilor 1950 fără a vorbi despre închisori şi despre rezistenţa din munţi, dar nici nu putem pretinde că nu a existat o vastă acţiune de alfabetizare, cum nu putem nici eluda efectele sociale ale urbanizării acelerate. Fără a înţelege mecanismele de promovare socială ale noului regim nu avem nicio şansă de a înţelege de ce acesta a avut o viaţă postumă atât de lungă, continuând să greveze asupra proceselor de democratizare inaugurate în decembrie 1989.

Amnistia e o instituţie a dreptului, nu a memoriei istorice. Istoricul trebuie să dea seamă cinstit de tot ce poate afla despre trecut, fără erasuri, fără martelări, fără resentimente.

Prof. univ. Zoe Petre