23
October , 2017
Monday
Remember În urmă cu 70 de ani, imediat după cel de-al doilea război mondial, România, a ...
-ne declară d-na Anca Boagiu, ministru al Transporturilor şi Infrastructurii -Suneţi un ministru exigent şi vă ...
Franklin D. Roosevelt şi România Evenimente comentate de reputaţi analişti În zilele în care scriu acest text, ...
Românii stabiliţi în Franţa numără, după mai multe estimări, circa 100.000 de persoane. Până în ...
declară domnul Iulian Fota, consilier prezidenţial - Se împlinesc zece ani de când România face parte ...
Titus Corlăţean - Ministru al Afacerilor Externe E.S. Titus Corlăţean, politician român din noua generaţie de diplomaţi, ...
„Chestiunea basarabeană” şi impactul ei în istoria românilor „Basarabia va supravieţui atât timp cât o vom ...
E.S. Xu Feihong, Ambasador al R.P. Chineze la Bucureşti Anul acesta se împlinesc 70 de ani ...
- 2000 • Jelio Jelev - Vocaţia Cooperării Zonale (Preşedintele Bulgariei) • Voislav Koştuniţa– Vocaţia Libertăţii (Preşedintele Iugoslaviei) •Adrian Severin– ...
Sportivii din Balcani, după ce au impresionat prin rezultatele obţinute în anul 2010, an în ...
A mai trecut un an de la precedenta Gală a Premiilor revistei „ Balcanii şi ...
Discuţiile despre integrarea României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen au început brusc, la mai bine ...

Articole din categoria ‘Primim la redacţie’

25 de ani de independență: rezultate preliminare

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on 25 de ani de independență: rezultate preliminare

Pe data de 18 octombrie 1991 Consiliul Suprem al Republicii Azerbaidjan a adoptat Actul Constituțional privind Independența de Stat. Aceasta a marcat restaurarea statalității Azerbaidjanului, după 71 de ani de apartenență la URSS. La data de 29 decembrie 1991, a avut loc un referendum național pentru a determina atitudinea națiunii faţă de Actul Constituțional cu privire la Independență, iar 95 la suta din cetățenii eligibili au votat pentru. Oamenii din Azerbaidjan s-au pronunţat fără echivoc în favoarea statalității lor. În mai 1992, Milli Majlis (Adunarea Națională) a Azerbaidjanului a adoptat atributele statului independent – imnul, drapelul și stema.  

E.S Dl. Farid ABDINBAYOV

La scurt timp, țara s-a confruntat cu o amenințare reală de a pierde statalitatea sa încă fragilă: agresiunea militară în continuă expansiune a Armeniei a fost agravată de acţiuni distructive evidente şi ascunse ale statelor apropiate și mai îndepărtate, ce urmăreau propriile interese în regiune. Escapadele acestora au dus la conflicte politice interne și acțiuni separatiste. Dar întoarcerea experimentatului lider politic Heydar Aliyev la putere, a ajutat Azerbaidjanul să-și redreseze situația. Din nefericire, agresiunea armeană continua – aproape 20% din teritoriul Azerbaidjanului a fost ocupat, un milion de cetățeni azeri au devenit refugiați și persoane strămutate intern, și zeci de mii au fost ucise și rănite, capturate și torturate în război. Astăzi, restabilirea integrității teritoriale și a suveranității țării este cea mai importantă misiune a statului, care a fost subliniată în mod repetat de către Președintele Ilham Aliyev. 

În ciuda tuturor dificultăților, Republica Azerbaidjan a devenit una dintre principalele țări din regiune în privința unor anumite aspecte politice și economice. Timp de mai mulți ani, Azerbaidjanul a fost printre liderii mondiali datorită ritmului de creștere economică. Proiectele energetice regionale de proporții, cum ar fi conductele de petrol si gaze Baku-Tbilisi-Ceyhan și Baku-Tbilisi-Erzurum, dezvoltarea zacământului de gaze naturale Shah Deniz din Marea Caspică, precum și proiectele TAP și TANAP, au schimbat în mod semnificativ atât situația economică, cât și situația geopolitică din regiune. Proiecte precum calea ferată Baku-Tbilisi-Kars și coridorul de transport Nord-Sud vor consolida și mai mult rolul Azerbaidjanului ca punct central de tranzit internațional.  

Au fost luate măsuri importante pentru diversificarea economiei Azerbaidjanului și reducerea dependenței de energie. Lansarea pe orbită a primului satelit de telecomunicații din Azerbaidjan a fost una dintr-o serie de astfel de inițiative. De asemenea, în țară sunt implementate proiecte de infrastructură de mari dimensiuni.  

Azerbaidjanului i-a fost predestinat să câștige independența de două ori pe parcursul aceluiaşi secol. Prima Republică a durat mai puțin de 2 ani la începutul secolului trecut, dar, în ciuda unei astfel de perioade scurte de timp, experiența primului stat democratic din întregul Orient Musulman a fost de o importanță istorică primordială. Republica Azerbaidjan din prezent exista timp de un sfert de secol și joacă un rol tot mai activ pe arena internațională. Astăzi, misiunea primordială este de a restabili integritatea teritorială a țării și, astfel, de a asigura ireversibilitatea independenței sale de stat. 

Prietenia istorică dintre România și Azerbaidjan datează înca din secolul al XV-lea. În 1473, domnitorul român Ștefan cel Mare și conducătorul statului Azerbaijan Akkoyunlu, la acel moment Uzun Hasan, au semnat Tratatul Alianței. România a recunoscut independența Azerbaidjanului la 11 decembrie 1991. Relațiile diplomatice dintre Azerbaidjan și România au fost înființate la 19 iunie 1992. 

Relațiile dintre cele două țări au la bază rădăcinile istorice și spiritul de cooperare și parteneriat. Acordul de stabilire a parteneriatului strategic dintre Republica Azerbaidjan și România (28 septembrie 2009) și Planul comun de acțiune privind realizarea parteneriatului strategic dintre Republica Azerbaidjan și România (18 aprilie 2011) au creat condiții favorabile pentru dezvoltarea ulterioară a parteneriatului și cooperarării dintre cele două țări. 

 
E.S Dl. Farid ABDINBAYOV,  

Ambasador al Republicii Azerbaidjan în România 

 

Învăţând din istorie, vom îmbrăţişa un viitor paşnic

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Învăţând din istorie, vom îmbrăţişa un viitor paşnic

E.S. Xu Feihong, Ambasador al R.P. Chineze la Bucureşti

Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la victoria războiului mondial împotriva fascismului şi de la victoria poporului chinez în urma războiului împotriva agresiunii japoneze. În toate statele din lume s-au organizat activităţi comemorative solemne. Organizaţia Naţiunilor Unite a organizat o reuniune specială pentru împlinirea a 70 de ani de la victoria împotriva fascismului, în timp ce Rusia, Franţa, Germania, Polonia şi mai multe ţări europene au organizat manifestări pentru aniversarea victoriei Europei în cel de-al doilea Război Mondial. În luna mai, am participat la recepţia oferită de preşedintele Klaus Iohannis cu ocazia Zilei Europei şi a celebrării şfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial. Nu peste mult timp, şi în China se vor organiza o paradă militară, reprezentaţii artistice şi alte activităţi comemorative, pentru a reţine în memorie istoria, a aduce un omagiu martirilor care şi-au dedicat viaţa, a preţui pacea şi a deschide un viitor minunat.

E.S. Xu Feihong, Ambasador al R.P. Chineze la Bucureşti

E.S. Xu Feihong, Ambasador al R.P. Chineze la Bucureşti

Privind retrospectiv, cel de-al Doilea Război Mondial care a izbucnit cu peste 70 de ani în urmă poate fi considerat pe bună dreptate o catastrofă umană fără precedent. Din Europa şi până în Asia, flăcările războiului s-au extins în peste 80 de ţări şi regiuni, implicând peste două miliarde de oameni. Popoarele din Occident şi din Orient au luptat umăr la umăr, învingând forţa întunecată şi malefică, stabilind o ordine internaţională ce are ca nucleu Naţiunile Unite, câştigând o libertate luminoasă şi dezvoltare paşnică de lungă durată. Victoria asupra fascismului este meritul comun al întregii forţe drepte a lumii şi are o influenţă profundă, semnificativă atât asupra cursului istoriei, cât şi asupra progresului civilizaţiei omenirii.

Războiul de rezistenţă al poporului chinez împotriva agresiunii japoneze este o parte componentă importantă, de neignorat, a războiului antifascist din lume. În anul 1931, militarismul japonez a declanşat incidentul „18 septembrie”, bombardând municipiul Shenyang, China fiind prima ţară care a deschis focul împotriva fascismului în Orient. China a fost ţara care a început cel mai devreme războiul de rezistenţă şi care a purtat cel mai lung război în timp, a adus o jertfă umană de 35 milioane de morţi şi răniţi, pagubele economice directe s-au ridicat la peste 100 miliarde de dolari, iar pagubele economice indirecte au depăşit 500 miliarde de dolari. Poporul chinez, în urma unui război sângeros care s-a întins pe o perioadă de opt ani, a atras pe termen lung principalele forţe ale Japoniei militariste şi a amânat formarea alianţei militare a Puterilor Axei – Germania, Italia, Japonia – a acţionat în concordanţă cu acţiunile strategice ale Aliaţilor pe frontul de luptă din Europa şi din Oceanul Pacific şi a întărit hotărârea Aliaţilor de a lupta împotriva puterilor fasciste, declanşând formarea frontului de luptă al lumii împotriva fascismului, aducând o contribuţie de netăgăduit la victoria în lupta antifascistă din lume.

Reflectând asupra istoriei, ne-am dat seama foarte bine că pacea nu se obţine uşor, că lumea se ghidează după legea junglei: peştele cel mare înghite peştele cel mic, iar gândirea militaristă învechită aduce popoarelor lumii doar suferinţă şi război. Noi punem preţ pe istorie nu pentru a despica firul în patru, pentru a perpetua ura, ci pentru a-i aminti pe cei care au murit nevinovaţi în război, pentru a exprima cel mai adânc respect pentru înaintaşii eroi care şi-au jertfit viaţa, pentru a demonstra visul minunat ce animă statul chinez, care doreşte ca împreună cu toate naţiunile lumii să menţină pacea şi siguranţa mondială, să promoveze dezvoltarea comună, să deştepte dorinţa şi promisiunea tuturor statelor către pace.

Faţă în faţă cu viitorul, China doreşte in continuare să rămână o forţă progresistă în menţinerea păcii la nivel mondial şi să propulseze progresul dezvoltării sociale a omenirii, îşi doreşte să meargă în continuare pe drumul dezvoltării paşnice, să se implice şi mai activ în chestiunile internaţionale, să aducă o contribuţie tot mai mare la pacea, dezvoltarea şi progresul la nivel modial. Guvernul şi poporul chinez doresc, de asemeni, ca dintotdeauna, să dezvolte relaţiile sino-japoneze, ca, în baza celor patru documente politice semnate între China şi Japonia, să promoveze dezvoltarea de lungă durată, stabilă şi în bune condiţii, a relaţiilor dintre cele două ţări. În acelaşi timp, guvernul japonez trebuie să fie conştient că un fundament politic important al stabilirii şi dezvoltării relaţiilor dintre China şi Japonia şi al închiderii rănii războiului îl reprezintă tratarea şi reflectarea cu corectitudine asupra istoriei agresiunii militariste a Japoniei. Aşa cum a afirmat un fost preşedinte al Germaniei, Richard von Weizsacker, „Cine nu reflectă asupra istoriei, acela va fi orb în faţa realităţii, cine nu vrea să reflecte asupra violenţei, acela va merge pe acelaşi drum greşit”. Atitudinea corespunzătoare în faţa viitorului este înfruntarea istoriei cu curaj şi înţelepciune, doar învăţând din greşelile istoriei putem preveni repetarea unor drame şi putem întâmpina împreună un viitor tot mai luminos.

Privind spre viitor, anul acesta se împlinesc 70 de ani de la înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, este un moment important pentru consolidarea rolului acesteia de către toate statele. Ordinea internaţională întemeiată pe fondul victoriei războiului antifascist, ce are ca nucleu Organizaţia Naţiunilor Unite, reuşeşte să asigure de 70 de ani încoace pacea şi dezvoltarea mondială şi merită să fie menţinută de noi toţi. În prezent, structura politică şi economică mondială se află în curs de revizuire profundă, iar pacea la nivel mondial încă se mai confruntă cu provocarea realităţii complicate. Pacea este la fel ca aerul şi ca lumina soarelui, beneficiem inconştient de ele, însă este dificil să supravieţuim în lipsa lor. În contextul în care lumea devine pe zi ce trece o soartă comună, doar pacea, dezvoltarea şi câştigul comun pot fi direcţia strategică fundamentală în rezolvarea chestiunilor internaţionale. Este deosebit de important ca făcând parte din mediul geopolitic, să păstrăm în memorie istoria, să preţuim pacea, să refuzăm confruntarea şi să eliminăm dezastrele războiului.

 

„FERESTRELE CULTURALE” ALE SHANGHAIULUI

Reporter: editura September - 14 - 2012 Comments Off on „FERESTRELE CULTURALE” ALE SHANGHAIULUI

În anul 2002, Biblioteca din Shanghai a iniţiat, cu sprijin guvernamental, Programul „Window of Shanghai”, prin care înfiinţa centre de documentare în biblioteci, universităţi sau asociaţii de prietenie din lume. În cei 10 ani scurşi, au fost deschise 80 de „ferestre” în mai multe ţări (din care 14 în Europa). În România a fost iniţiată o asemenea „fereastră” în anul 2008, la Constanţa, la Universitatea „Andrei Şaguna”, unde funcţionează încă din anul 2000 o Asociaţie de Prietenie cu R. P. Chineză.

În perioada 17-19 iulie a.c., s-a desfăşurat la Shanghai aniversarea unui deceniu de la debutul programului „Window of Shanghai”, în paralel cu cea de-a 6-a ediţie a SILF (Shanghai International Library Forum), la care au fost prezenţi 73 de delegaţi ai „ferestrelor” din lume şi la care a participat şi Universitatea „Andrei Şaguna”, alături de cei peste 200 de colegi din China.

Subiectele discutate au avut legatură cu dezvoltarea remarcabilă a industriei informaţiei şi globalizarea dezvoltării bibliotecilor, care şi-au depăşit de mult funcţiile tradiţionale, integrându-se în viaţa şi ritmul oraşelor. „Smart cities-smart libraries” este un nou concept care a prins contur la această ediţie a SILF. Atât domnul Zhou Heping, Directorul Bilbiotecii Naţionale a Chinei, cu rang de vice-ministru, cât şi valoroşi cercetători în ştiinţele informaţiei şi formatori de opinie ca Ian Johnson (Anglia), Paula Kaufman, (USA), Anna-Maria Soininvaaraa (Finlanda), Aldor Pirola (Milano), John Fitzgerald (Irlanda), dr. Aurel Papari (România) au adus în dezbatere teme interesante, legate de noile sisteme integrate de biblioteci, managementul şi evaluarea performanţelor ş.a.

În acest context, implementarea propunerii Universităţii „Andrei Şaguna” de a se realiza o interconectare a „Window of Shanghai” în toată lumea şi asumarea de către fiecare „fereastră”, în fiecare an, a câte 1-2 evenimente transmise în direct, a fost primită cu deosebit interes.

A.P.

Modificăm…dar la fel rămâne. Regim discriminatoriu pentru românii timoceni

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Modificăm…dar la fel rămâne. Regim discriminatoriu pentru românii timoceni

Doi din liderii românilor/vlahilor din Timoc, Pedrag Balasevic şi Drăgan Demic

O delegaţie formată din dr. Pedrag Balasevic, Părintele Boian Alexandrovic, Zavisa Jurj şi Drăgan Demic, lideri importanţi ai românilor /vlahilor din Timoc s-au întâlnit în seara zilei de 19 martie a.c. cu Înaltul Comisar OSCE pentru Minorităţile Naţionale, Knut Vollebaek. A fost prima întâlnire a unor lideri ai românilor /vlahilor din Timoc cu înaltul responsabil OSCE. În cadrul discuţiilor, liderii românilor timoceni l-au informat pe înaltul comisar OSCE despre gravele probleme cu care se confruntă cei aproximativ 300.000 de români/vlahi din Timoc. La sfârşitul discuţiei, care a depăşit cu jumătate de oră timpul iniţial, delegaţia românilor timoceni a predat Înaltului comisar OSCE un set întreg de documente, care prezintă problemele cu care se confruntă comunitatea românilor/vlahilor din Timoc, precum şi originile istorice ale ei, alături de recensăminte şi statistici care vin să demonstreze falsitatea tezei oficiale potrivit căreia românii/vlahii timoceni ar fi altceva decât români.

Întâlnirea de la Belgrad constituie un ultim act al unei drame ce se petrece sub ochii noştri şi în care unul dintre cele mai mari şi compacte grupuri minoritare din Europa se luptă pentru a putea supravieţui identitar cu statul care ar trebui să-l ocrotească, conform tuturor normelor europene.

Românii/vlahii timoceni locuiesc în 154 de sate cu populaţie compact românească şi în alte 48 de localităţi cu populaţie mixtă. Numărul lor total depăşeşte 300.000 de persoane. Şi totuşi, toţi aceşti români nu au decât o singură şcoală în limba maternă şi, cu greu, în pofida autorităţilor laice şi religioase sârbe, au reuşit să construiască două bisericuţe în care slujba se oficiază în limba română. Asta după ce cele peste 80 de biserici şi 17 mănăstiri româneşti din Timoc au fost dărâmate sau preluate de către sârbi.

După ce România a blocat, în cursul reuniunii miniştrilor Afacerilor Europene din statele UE, luarea unei decizii privind acordarea statutului oficial de candidat al Serbiei “dacă nu sunt efectuaţi paşi rapizi pentru ameliorarea situaţiei minorităţii românilor/vlahe din Timoc, Serbia a fost nevoită să semneze un Protocol privind drepturile minorităţilor, protocol a cărui semnare se tot amâna de ani de zile, sub diverse pretexte.

Un gest legitim al României, cu urmări neaşteptate

Încercând să facă din problema românilor/vlahilor din Timoc o problemă regională, pentru a putea influenţa şi alte state din Balcani, preşedintele BorisTadic a declarat că, în opinia sa, chestiunea vlahilor este una regională, nu doar a Serbiei, în condiţiile în care vlahi trăiesc şi în Grecia, Albania, Croaţia sau Macedonia, şi în acest context, este nevoie de discuţii la nivel regional. Mai mult chiar. Boris Tadic apreciind fals situaţia de fapt, a susţinut că standardele drepturilor minorităţilor din Serbia ar fi ridicate şi că ar exista legi care protejează accesul acestora la sistemele de educaţie, la cultură etc.

Ascunderea realităţii merge şi mai departe. Uitând de anchetarea a 300 de români, de fraudarea alegerilor pentru Consiliul Naţional, de faptul că nu este decât o singură şcoală cu predare în limba română în tot Timocul, de articolele antiromâneşti comandate în presă sârbă, de şicanele făcute Bisericii Ortodoxe Române şi de inventarea unei aşa zise limbi vlahe.

Autorităţile române ar fi trebuit să-si dea seama că pentru Serbia, chiar semnat, acel Protocol care garantează drepturi minorităţilor, inclusiv românilor/vlahilor din Timoc, nu va însemna nimic. Dar cum aceasta este o primă etapă a procesului de integrare, în cazul în care Serbia nu-şi va îndeplini obligaţiile, este evident că autorităţile române au multiple alte instrumente de blocare a procesului de aderare. De altfel, chiar în timp ce aveau loc negocieri la Bruxelles, la Bor, oraş din Timoc, un canal regional de televiziune din estul Serbiei, unde trăieşte mare parte din comunitatea românilor/vlahilor, a anunţat că va începe să subtitreze programele, o ultimă măsură a celor care vor să-i asimileze pe românii/vlahi din zonă, cu aşa zisă limbă vlahă, măsura finanţată de Ministerul Culturii din Serbia!

În lipsa bisericilor Părintele Boian slujeşte la troiţe sub cerul liber

După semnarea unui Protocol privind minorităţile pe care se vede treaba că nici-o clipă nu s-a gândit că ar putea să-l respecte, autorităţile sârbeşti au pus în scenă o altă provocare la adresa României şi a românilor/vlahilor din Timoc. Preşedintele sârb, s-a întâlnit cu reprezentanţii Consiliului Naţional al Vlahilor, – adică cu cei pe care propriul partid, împreună cu Partidul Socialist i-au ajutat ca prin fraudă să preia această instituţie-care ar fi trebuit să reprezinte interesele românilor/vlahilor din Timoc-semnând un accord comun, potrivit căruia – conform Agenţiei de presă Tanjug-„ membrii acestei comunităţi se bucură de toate drepturile şi libertăţile unei minorităţi naţionale în Serbia!. Organizarea unei asemenea parodii, imediat după ce Serbia a avut problemele pe care le-a avut la Bruxelles cu Acordul de asociere, şi de care a trecut doar semnând acel Protocol cu România, arăta un comportament necinstit şi o încercare de a-şi legifera continuarea oprimării populaţiei românii/vlahi din Serbia. De notat că actualul Consiliu nu reprezintă decât partide sârbeşti şi nicidecum populaţia românilor/vlahilor din Timoc. Care ar fi acele drepturi de care vorbesc actorii penibili ai acestei puneri în scenă? Nici măcar o oră de limba maternă în şcoli, neutilizarea limbii materne în administraţie, lipsa lăcaşurilor de cult în limba română, denumirea localităţilor în limba sârbă, lipsa mass-mediei în limba maternă, toate acestea sunt doar câteva din condiţiile minime pe care Serbia ar fi trebuit să le îndeplinească. Şi ce aflăm? „Reprezentanţii Consiliului Naţional al Minorităţii Vlahe şi-au exprimat satisfacţia pentru dobândirea statutului de candidat EU şi i-au mulţumit preşedintelui Tadici că a avut poziţia fermă când este vorba de liberă exprimare, de autoidentificare a minorităţilor, care este în conformitate cu Constituţia Serbiei şi a documentelor internaţionale din cadrul ocrotirii drepturilor minorităţilor naţionale.“De necrezut! La ce lucruri bune ne putem aştepta pentru viitor? Ce se mai poate spune despre o asemenea întorsătură incredibilă dată actului semnat la UE, ce aminteşte de vechea propagandă abdjectă, laudativă?

Acuzaţi că ar împiedica accesul Serbiei în UE, lideri ai românilor/vlahilor din Timoc, printre care părintele Boian Alexandrovic, Protopop de Dacia Ripensis şi Zavisa Jurj, preşedintele Asociaţiei pentru cultura românilor/vlahilor din Serbia “Ariadnae Filum” au declarat că românii/vlahii din Timoc sprijină integrarea Serbiei în UE, dar şi efortul Ţării Mamă, România, de a convinge statul sârb să le acorde drepturile pentru care ei se luptă de mai bine de 200 de ani.

SUA preocupată de situaţia românilor/vlahilor

Semnalul de alarmă tras de România la Bruxelles, a fost auzit şi la Washington. De mai multă vreme Ambasada SUA de la Belgrad, se află în legătură cu lideri români din Timoc. De data aceasta, însă, Washingtonul a dat un semnal clar că este preocupat de evoluţia situaţiei din Timoc şi, şi-a trimis reprezentanţi la faţa locului pentru a sta de vorbă cu liderii românilor timoceni discriminaţi. O delegaţie a Ambasadei SUA în frunte cu dl. Sean Greenley din departamentul politic al Ambasadei, a vizitat oraşul Bor şi a discutat cu cunoscutul lider al PDRS, dr. Predrag Balaşevic, care, printre altele l-a informat şi despre presiunile la care au fost supuşi românii/vlahii care s-au înscris pe listele electorale separate pentru alegerile Consiliului Naţional şi care au susţinut lista domnului Balaşevic. De altfel, PDRS şi-a exprimat poziţia publică în legătură cu ilegalitatea şi nelegitimitatea acestui Consiliu Naţional, având în vedere modul fraudulos în care a câştigat majoritatea la alegerile care au avut loc în 2010, ca şi pentru deciziile scandaloase şi fără temei real, ştiinţific legate de standardizarea limbii vlahe. Dl. Sean Greenley a informat că Ambasadă SUA va urmări foarte atent situaţia românilor/vlahilor în Serbia şi va continua comunicarea şi colaborarea dintre această instituţie şi comunitatea română/vlahă.

Nu este sigur dacă autorităţile sârbe au înţeles clar semnalul dat atât de România cât şi de OSCE şi SUA. Cert este că dacă Belgradul va continua politica sa de asimilare forţată a românilor/vlahilor din Timoc şi-i va lipsi de drepturi legitime, posibil să se aştepte cu surprize serioase în ceea ce priveşte parcursul său către integrarea în Uniunea Europeană.

Eugen Popescu

Director al Romanian Global News.

 

Cu oiştea-n… expoziţie

Reporter: editura November - 20 - 2010 Comments Off on Cu oiştea-n… expoziţie

Mă adresez revistei “Balcanii şi Europa”, pe al cărei frontispiciu atârnă cuvintele “publicaţie de consemnări şi atitudini”. Îmi exprim regretul pentru faptul că această publicaţie nu a înţeles să se ridice împotriva unor denigratori “cu bună intenţie”. Mă refer la ultima expoziţie fotografică din capitala Franţei, intitulată “Bucureştiul ne-iubit”, în care acelaşi mesaj nefast, denigrator, ca acela din expoziţiile Institutului Cultural Român de la New York şi din Germania îşi face loc şi la Paris. Chipurile, sunt chemaţi parizienii să subscrie ideii că Bucureştiul este o urbe în demolare, în care neglijenţa şi reaua-voinţă sunt un corolar al nepăsării şi distrugerii şi li se cere sprijinul. La ce? Vorbe goale! Cât despre expoziţie? Cuvinte de apreciere pentru românii fotografi, pentru iniţiatorul Ferranti, numai că una au vrut şi alta a ieşit. Sau, vorba românului, au dat-o cu oiştea-n gard. Nimeni nu spune că stările de lucruri prezentate nu ar fi adevărate. Dar nu avem oare suficiente probe despre modul în care România este văzută peste hotare din cauza cerşetorilor, hoţilor, pungaşilor, infractorilor de tot felul, majori, bărbaţi şi femei, copii, proveniţi dintre imigranţi adesea cu aluzii directe la romi amestecaţi cu români? Cui foloseşte o asemenea expoziţie, plasată la Paris, unde ar trebui, cât de cât, să ne mai spălăm şi noi din păcatele de care suntem acuzaţi, uneori poate mai diform decât sunt în realitate? Nu avem şi lucruri frumoase pe care să le arătăm? Nu ascunzând realităţile, ca pe vremea comunismului, ci doar fiind ponderaţi şi arătând lumii şi faţa noastră luminoasă. Ce am reuşit cu această expoziţie? Doar să mai dăm un argument denigratorilor, referitor la spiritul distructiv şi demolator al românilor! Reamintesc de modul în care în Italia a căzut pe capul unei femei de serviciu culpa de a-şi fi ucis patroana – toată poliţia şi justiţia italiană au năvălit asupra ei – pentru ca, până la urmă să fie găsit criminalul adevărat, un bătrân unchieş iresponsabil. I-au fost oare prezentate scuze româncei pentru gravele acuze? Mă îndoiesc! Mă refer la psihoza pe baza căreia a fost arătată cu degetul românca nevinovată, deoarece în marele târg al “Europei unite”, toate relele şi belelele sunt aruncate pe capul imigranţilor şi în mod special asupra românilor care sunt adesea asimilaţi cu romii. M-am întors recent din străinătate şi am văzut cât de grea este povara pe care trebuie s-o purtăm din această pricină.

Şi a folosit la ceva această expoziţie, decât de a-i arăta din nou pe români într-o lumină sumbră, parţial deformatoare?

Vasile Cocean

Bălţi

Marcarea sfârşitului celui de-al doilea război mondial

Reporter: editura September - 14 - 2010 Comments Off on Marcarea sfârşitului celui de-al doilea război mondial

Popoarele lumii sărbătoresc 65 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. Prin semnarea, la 2 septembrie 1945, a actului de capitulare a Japoniei, s-a pus capăt celei mai cumplite tragedii din istoria omenirii. Este semnificativ faptul că războiul s-a sfârşit în Extremul Orient, exact acolo unde, de altfel ,şi izbucnise primul focar al conflictului mondial.

Scânteia celui de al doilea război mondial s-a aprins în septembrie 1931, după invazia Japoniei militariste în nord-estul Chinei. Transformând statul marionetă Manchu Huo, creat pe teritoriul ocupat, într-un cap de pod pentru continuarea agresiunii, Tokio a început, în 1937, escaladarea acţiunilor militare din China, extinzându-le apoi în Asia de sud-est şi Oceanul Pacific. Invazia japoneză s-a manifestat printr-o cruzime feroce, îndeosebi împotriva chinezilor care au rezistat cu curaj. Politica agresivă a militariştilor japonezi s-a realizat în cea mai strânsă cooperare cu Germania şi Italia – aliaţii Japoniei, prin pactul politic şi militar „Axa Berlin-Roma-Tokio”.

Guvernul sovietic s-a opus în mod activ extinderii focarului celui de al doilea război mondial în Extremul Orient. Ca răspuns la ocupaţia japoneză din Manciuria, a solicitat Ligii Naţiunilor să adopte sancţiuni eficiente împotriva agresorului. Şi URSS a fost gata să participe, cu forţe armate. Occidentul, însă, nu a sprijinit propunerile sovietice, alegând în Extremul Orient (ca şi în Europa) tactica acordării de concesii în faţa agresorilor, încercând să satisfacă apetitul Japoniei pe seama Chinei.

Japonia a atacat mişeleşte Statele Unite şi Marea Britanie, a ocupat posesiunile franceze şi olandeze din sud-estul Asiei. Tragedia de la Pearl Harbor, Coregidor şi Singapore, atacul asupra Ceylonului şi Insulelor Aleutine au demonstrat lăcomia nestăpânită şi planurile aventuriste, dar extrem de periculoase, ale militarismului japonez, mascat sub haina demagogiei despre „prosperitatea comună a Marii Asii de sud-est” .

În Uniunea Sovietică se ştia despre planurile agresive ale Japoniei împotriva ţării noastre. După cum aveau să declare mai târziu, la interogatorii, generalii japonezi prizonieri, statele lor majore pregăteau ocuparea a peste 40% din teritoriul sovietic. Numai forţa noastră de apărare a împiedicat Japonia să atace URSS. În aceste condiţii, din cauza ameninţării japoneze, eram nevoiţi ca în plină invazie germană să menţinem în Extremul Orient aproape 30% din forţele armate, care ar fi fost atât de utile pe frontul sovieto-german.

După atacul japonez asupra SUA şi Marii Britanii, aliaţii occidentali au solicitat în repetate rânduri Uniunii Sovietice să se angajeze în operaţiuni militare împotriva Japoniei, măcar prin punerea la dispoziţie a bazelor aeriene de pe teritoriul nostru. Dar în mijlocul luptelor împotriva invadatorilor germani ajunşi în adâncul Rusiei, ţara noastră nu-şi putea permite deschiderea unui al doilea front, în Orient. Abia la Conferinţa de la Teheran, din 1943, în urma solicitărilor insistente ale delegaţiilor americane şi britanice, partea sovietică a căzut de acord să intre în războiul din Extremul Orient, după încheierea acţiunilor militare pe frontul sovieto-german. Acest lucru a fost confirmat şi la Conferinţa de la Yalta, între Uniunea Sovietică, SUA şi Marea Britanie, din 1945.

Fiind de acord cu o eventuală angajare în acţiunile militare împotriva Japoniei, guvernul sovietic a pornit de la faptul că o pace trainică postbelică ar fi imposibilă în condiţiile în care înfrângerea militarismului japonez n-ar fi fost dusă până la capăt. Atât timp cât la frontierele noastre avea să existe un focar de agresiune, Uniunea Sovietică nu putea considera că securitatea sa este garantată. Erau prea vii în memoria poporului nostru acţiunile antiruseşti şi antisovietice ale japonezilor, atacul fără motiv de la Port Arthur, din 1904, ocupaţia din Extremul Orient rus din anii Războiului civil, provocările armate ale militariştilor de la lacul Hasan, din 1938, şi Halhin Gol, din 1939, actele ostile ale japonezilor pe uscat şi pe mare în timpul invaziei germane, ajutorul dat fasciştilor germani, inclusiv prin livrarea de materii prime strategice, afectarea transportului maritim sovietic, transmiterea de informaţii cu caracter de spionaj.

În anii 1944-1945, cel de al doilea război mondial era în plină desfăşurare în Extremul Orient. Trupele japoneze ocupaseră o parte considerabilă din China şi Asia de sud-est, unde se desfăşurau lupte intense. În această luptă eroică, poporul chinez imobilizase aproximativ o treime a forţelor armate japoneze. În acelaşi timp, după înfrângerea suferită de flota japoneză în octombrie 1944, pierderea de către japonezi a numeroase baze de pe insule, aliaţii occidentali deţineau cu siguranţă iniţiativa militară în teatrul de război din Pacific, ceea ce le-a permis să exercite o blocadă dură asupra insulelor japoneze dinspre ocean.

Cu toate acestea, Tokio nu se gândea la încetarea ostilităţilor, bazându-se pe armata sa de mai multe milioane de ostaşi. Comandamentul nipon era chiar dispus să folosească arma biologică. Apreciind perspectivele unui asalt al Japoniei, Statele Unite luau în considerare posibilitatea continuării ostilităţilor până la sfârşitul anului 1946 şi chiar 1947, prognozându-şi pierderile la aproximativ 1 milion de persoane (iar britanicii la circa 0,5 milioane de persoane), presupunând că în acest caz pierderile părţii japoneze ar fi atins cifra de 20 de milioane de oameni.

În războiul din Pacific şi Asia de sud-est, situaţia intrase în mare impas. Nici aliaţii occidentali, nici japonezii – în pofida tuturor forţelor de luptă implicate de ei în această perioadă – nu puteau găsi o cale destul de rapidă să iasă fără pierderi mari din situaţia militar-strategică creată. Carnagiul celui de-al doilea război mondial părea să dureze la nesfârşit.

Conducerea sovietică a trebuit să ia, în aceste condiţii, o decizie responsabilă. Ţara noastră a intrat în război cu Japonia, după un conflict sângeros şi distrugător cu Germania, atunci când rănile provocate de acesta încă nu se vindecaseră. Datorită circumstanţelor geopolitice, în faţa trupelor noastre se afla cea mai puternică grupare manciuriană (Armata Kwantung), care număra peste 1 milion de militari. Aceste trupe ar fi putut fi susţinute de numeroasele rezerve din insulele nipone şi din Coreea. Cu acestea, urmau să se dea lupte grele.

Bombardamentele nucleare americane de la Hiroshima – 6 august – şi Nagasaki – 8 august 1945 nu i-au înfrânt pe japonezi, deşi numărul victimelor era de aproape o jumătate de milion de oameni. Conducerea de la Tokyo nu a considerat ca iminentă capitularea, mizând pe posibilitatea unor manevre politice. În cercurile militare se considera că Hiroshima si Nagasaki nu au suferit „mai mult” decât alte oraşe japoneze, şi, prin urmare, rezistenţa poate continua. Este semnificativ faptul că premierul britanic W. Churchill, de asemenea, a afirmat că „ar fi o greşeală să se presupună că bomba atomică a decis soarta Japoniei”.

Totuşi, fidelă datoriei de aliat, la 9 august 1945, URSS a intrat în război cu Japonia, după denunţarea prealabilă a Pactului de Neutralitate cu Japonia, în deplină conformitate cu clauzele acestuia. Armata Kwantung a fost izolată de Japonia şi de forţele sale de expediţie din China, după care a fost înfrântă şi capturată. Prin lupte grele, trupele sovietice au eliberat China de Nord-Est şi Coreea de Nord, sudul Sahalinului şi Insulele Kurile. Situaţia militar-strategică din Extremul Orient s-a schimbat radical în favoarea aliaţilor.

Intrarea Uniunii Sovietice în războiul împotriva Japoniei a fost un eveniment extrem de important, care a grăbit considerabil sfârşitul ostilităţilor din Extremul Orient şi al celui de-al doilea război mondial în general. La 9 august 1945, la reuniunea de urgenţă a Consiliului Suprem pentru conducerea războiului, prim-ministrul japonez Suzuki a declarat: „Intrarea, în această dimineaţă, în război a Uniunii Sovietice ne pune definitiv într-o situaţie fără ieşire şi face imposibilă continuarea războiului”. Luptele soldaţilor noştri cu japonezii, uneori extrem de crâncene, au continuat, dar sfârşitul războiului era previzibil – la 2 septembrie 1945 a fost semnat actul de capitulare a Japoniei. Al doilea război mondial se sfârşise.

Anul 1945 a intrat în istorie ca anul Marii Victorii asupra forţelor fascismului şi militarismului. Aceasta a pus capăt încercărilor sângeroase de reîmpărţire a lumii de către puterile agresive, de subjugare a omenirii, concepţiile politico-filozofice antiumane bazate pe ură şi lăcomie. Această victorie a fost obţinută cu eforturile uriaşe ale URSS, SUA, China şi altor state aliate, cu preţul unor sacrificii şi privaţiuni nemaiîntâlnite. Ea a devenit un punct de reper în evoluţia civilizaţiei moderne, a creat premisele pentru dezvoltarea sa accelerată şi democratică, pentru eliberarea naţională şi renaşterea socială a popoarelor.

În Extremul Orient a fost lichidat focarul de agresiune şi de război care ameninţa stabilitatea şi securitatea globală. Schimbări profunde au avut loc şi în peisajul politic din zona Asia-Pacific: marea Chină s-a eliberat de invadatorii străini care o sfâşiau, Vietnamul, Indonezia, Coreea, Birmania şi alte ţări din regiune au pornit pe calea eliberării. Poporul japonez s-a eliberat de sub jugul militarismului, intrând într-o nouă etapă de dezvoltare socio-politică. Victoria asupra Japoniei a făcut posibilă revenirea în componenţa Rusiei a teritoriilor din Extremul Orient care îi fuseseră smulse anterior. Dreptatea istorică a triumfat.

Pentru a nu permite, însă, repetarea trecutului cumplit, trebuie să păstrăm în memorie lecţiile celui de al doilea război mondial, încheiat în Extremul Orient cu 65 de ani în urmă. Popoarele iubitoare de pace trebuie să fie unite în faţa provocărilor cu care se confruntă. Nu putem permite renaşterea ideologiilor antiumane, ambiţiile hegemonice, agresive, zămislite pe ura de rasă, etnică sau confesională. Trecutul ne avertizează asupra indiferenţei faţă de nedreptate, fărădelege, violenţă, asupra lipsei de fermitate în lupta împotriva răului. Sunt absolut intolerabile încercările de a face apologie sau de a-i reabilita pe cei ce s-au făcut vinovaţi de tragedia mondială a secolului XX, de deviere a orientărilor morale privind evaluarea caracterului şi bilanţului acestei tragedii. Altfel, nu vom putea să apărăm ordinea mondială actuală, bazată pe o nouă cultură a relaţiilor internaţionale, care nu admite repetarea unor războaie, fie ele adevărate sau „reci”.

De acest lucru ar trebui să ne amintim cu ocazia aniversării sfârşitului celui de-al doilea război mondial şi a Victoriei din Extremul Orient.

Alexander CHURILIN

Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Federaţiei Ruse în România

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult