23
May , 2017
Tuesday
Tribună liberă Inaugurăm această rubrică în care sunt invitaţi să-şi spună cuvântul reprezentanţi ai scenei politice ...
din ziarul „ Democraţia” – 19 februarie 1990 Ultimele zile în care la cârma ţării s-a ...
La 11 septembrie 2001, peste 3.000 de americani îşi pierdeau viaţa în urma atacurilor teroriste ...
[caption id="attachment_1427" align="alignleft" width="244"] Carol Roman  [/caption] Anotimpul „vară” se prăvăleşte vijelios asupra europenilor, indiferent de afiliere ...
Acum, după trecerea unei perioade destul de scurte de la desfăşurarea Festivalului Internaţional „George Enescu” ...
În spatele violentelor acţiuni radicale islamiste care pun anatema pe musulmanii din Europa se află ...
- cum s-au pus bazele independenţei şi „regăsirii fraţilor”- La Chişinău au apărut de curând ultimele ...
Valurile de migranţi care bat neîncetat la porţile Europei şi care au înfierbântat spiritele în ...
Autorizaţie de muncă Pentru a munci în Franţa, se impune o autorizaţie de muncă eliberată de ...
Institutul Român din Albania, importantă instituţie culturală românească, a cărei menire era de a întări ...
Cum de îşi găsesc, totuşi, românii locuri de muncă în Italia, în pofida şomajului ridicat ...
CULTURĂ Fiecare toamnă literară ne aduce întotdeauna o surpriză şi o dezamăgire - Premiul Nobel pentru ...
- Preşedinte al Federaţiei Asociaţiilor de Români din Spania (FEDROM) Dl. Miguel Fonda-Ştefănescu este preşedintele unei ...

Articole din categoria ‘Problematica europeană-la ordinea zilei’

Cine dirijează energia Europei

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Cine dirijează energia Europei

Uniunea energetică la nivelul blocului comunitar este mai mult un concept decât o realitate. În condițiile dependenței diferite de gazul rusesc, în spatele așa-numitului proiect unitar stau de fapt interese ale fiecărei țări în parte. 

Președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, și vicepreședintele CE, Maros Sefcovic

Reducerea dependenței Europei de gazul rusesc este o problemă care revine ciclic în prim-planul dezbaterii publice europene. De fiecare dată când se încheie câte un sezon rece cu record de profit pentru rușii de la „Gazprom”, decidenții europeni readuc în discuție alternativele care să scape continentul de ceea ce a devenit cunoscut drept „îmbrățișarea de fier” a alimentării dinspre Federația Rusă. Nu a făcut excepție nici seria de discuții recente între reprezentantul Comisiei Europene, vicepreședintele Maros Sefcovic, și președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, pe tema gazoductului TAP. Mai exact, o dată în plus, Bruxelles-ul încearcă să repună pe agenda de priorități alimentarea din Marea Caspică, prin intermediul furnizorului azer.  

Părțile implicate au căzut de acord, din nou, că este nevoie să fie susținută finalizarea celor 3.500 km de conducte, în valoare de circa 40 miliarde de dolari, care să micșoreze cota de peste 30% pe care gazul rusesc o are pe piața europeană. Orizontul de timp este anul 2020, iar TAP este ultima legătură a proiectului care va trece gazul din Azerbaidjan pe la granița Turciei, traversând Grecia și Albania, până în Italia. Demn de menționat este faptul că Uniunea Europeană face de zece ani eforturi de a finaliza acest deziderat. Până acum, de la interesele economice de tot felul ale companiilor europene (care fac profit pe traseul gazului rusesc spre Europa) până la… măslinii seculari din Italia aflați în calea gazoductului, motivele de întârziere au fost și de toate felurile.  

Proiectul TAP (UE – Azerbaidjan)

Planurile europenilor legate de gazul din Azerbaidjan au stârnit imediat atenția marelui furnizor rus „Gazprom”. Dat fiind faptul că anul 2016 a însemnat un record de exporturi de gaz către Europa (și un profit pe măsură, de 12,36 miliarde de dolari pe primele trei trimestre ale anului precedent!), gigantul energetic rus a anunțat deja că intenționează să intre „pe filiera” TAP. Mai exact, să participe la licitația liberă pentru transportul gazului prin acest sistem de conducte. Demn de menționat și aici este faptul că unii dintre acționarii TAP, cum sunt italienii de la „Snam” sau belgienii de la „Fluxys”, afirmă că ar fi binevenită intrarea „Gazprom” în proiectul TAP – menit în principiu pentru a reduce dependența de… „Gazprom” (?!). Chiar un oficial al Comisiei Europene a afirmat, la începutul lunii martie, la scurt timp după discuțiile cu partea azeră, că furnizorul rus „va putea folosi TAP pentru a transporta gaz”, notează „EurActiv”.  

Proiectul Nord Stream 2 („Gazprom”)

Unul dintre cele mai recente și elocvente exemple care atestă felul în care alimentarea cu gaz poate afecta politica unui stat este atitudinea Suediei vizavi de extinderea gazoductului rusesc „Nord Stream” folosindu-se portul suedez Karlshamn ca bază de operațiuni. Inițial, suedezii s-au opus cu vehemență unei asemenea perspective. Două luni mai târziu, lucrurile s-au schimbat radical; oficialitățile au acceptat ca „Gazprom” să opereze în portul suedez. În acest fel, ambiția „Gazprom” de a dubla capacitatea „Nord Stream” se apropie de realitate, cu atât mai mult cu cât dintre acționarii proiectului fac parte companiile germane „Eon”, „BASF” și „Wintershall”. În ce măsură se mai poate vorbi la nivel european de o reducere a poziției dominante în piață a gazului rusesc sau de o uniune energetică omogenă, cu acțiune direcționată spre asigurarea independenței Europei? Rămâne de văzut… 

 

Multe Summituri pentru… puține soluții

Reporter: editura December - 5 - 2016 Comments Off on Multe Summituri pentru… puține soluții

Ultimul Summit UE din anul 2015 încheia un an de provocări majore, cu care se intra și în 2016: criza refugiaților, terorismul, relația Marii Britanii cu Uniunea Europeană și reluarea creșterii economice. „A foat un an ieșit din comun, în care au avut loc numeroase întâlniri extraordinate la nivel înalt”, sintetiza atunci „Euronews”. Anul curent se încheie; alte și alte Summituri au avut loc la intervale regulate, dar soluțiile concrete și rezolvările reale ale problemelor cu care debuta 2016 sunt tot acolo, „reportându-se”, după cum arată situația, în anul care vine.

Februarie

Februarie

Pe parcursul primei părți a anului pe care îl încheiem, nenumărate întâlniri au avut loc pentru a fi convinse statele membre să accepte anumite condiții speciale, astfel încât Marea Britanie să nu părăsească Uniunea Europeană. „2016 va fi anul în care vom realiza ceva vital, care va schimba relația Regatului Unit cu Uniunea Europeană”, spunea fostul premier britanic David Cameron. Seriile de întâlniri din cadrul turneului șefului cabinetului din Londra, precum și negocierile dure din interiorul UE, în cadrul Summiturilor derulate până la referendumul din vara acestui an, nu au avut rezultatul scontat: în pofida tratamentului preferențial obținut, totuși, de Marea Britanie, populația țării a spus „Nu” apartenenței la Uniune, procesul Brexit stârnind un cutremur ale cărui „replici” sunt departe de a se fi încheiat.

Nu îmi fac iluzii vizavi de ceea ce vom reuși să realizăm în 2016”, spunea la începutul anului președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. Spusele sale erau confirmate la Summitul din luna martie, când se punea pentru prima oară problema gestionării migrației prin semnarea unui acord cu Turcia. Documentul a fost, într-adevăr, semnat în primăvară, dar partea turcă a cerut în schimb liberalizarea vizelor pentru cetățenii ei și perspective clare de aderare la Uniunea Europeană. Bruxelles-ul, presat de fluxul masiv al migrației, le-a promis, dar situația ulterioară nu le-a permis: Turcia nu îndeplinește criteriile pentru prima cerință, iar pentru cea de-a doua încheierea capitolelor de negociere avansează foarte greu.

Martie

Martie

Toate Summit-urile de peste an nu au reușit să împiedice statele europene să ridice ziduri la granițe, unele dintre cele mai importante câștiguri ale calității de membru UE fiind astfel periclitate: libertatea de circulație și coeziunea europeană. Oficialitățile au început să ridice tonul unele la altele (vezi Ungaria-Austria) sau chiar să ia măsuri proprii care sfidează linia comunitară (vezi deciziile Grupului de la Vișegrad referitoare la cotele de refugiați). „Liderii europeni nu au fost capabili să rezolve aceste crize și nu au făcut altceva decât să le mascheze”, declara, în vara acestui an, după Summitul din luna iunie, premierul polonez Beata Szydlo.

Alături de migrație și șocul „Brexit”, Summiturile UE au luat în discuție și lupta împotriva terorismului și a provocărilor militare contemporane în general prin ideea creării unei armate proprii a UE, o nouă ocazie de a se constata că UE „vorbește pe 28 de voci diferite”. În plus, negocierea marelui Tratat Transatlantic, TTIP, negociat de ani buni cu SUA, este deja considerat un eșec. Summitul din luna august nu producea rezultate tangibile pentru nici una dintre problemele de fragmentare internă din Uniune, aspect observat de specialiști.

Septembrie

Septembrie

Septembrie 2016 a fost din nou o lună plină de reuniuni la nivel înalt, care au culminat cu Summitul de la Bratislava, de unde erau așteptate rezultate concrete și decizii ferme în legătură cu temele presante de pe agenda Uniunii, care rămăseseră, de fapt, aceleași: migrația, apărarea, slaba creștere economică, pericolul dezintegrării. Summit-ul începea cu declarația cancelarului Merkel, care afirma că „situația actuală a Uniunii este foarte gravă”. Cum a fost abordată? Prin discuții care au vădit din nou eternele dezacorduri între statele membre. La finalul Summit-ului, nu se ajunsese la vreo măsură concretă nici în legătură cu „Brexit”, nici cu linia oficială și fermă pe care s-o adopte toate statele membre în legătură cu migranții, nici cu politica de apărare comună. „Sunt vederi diferite și idei diferite”, sintetiza, descurajant, premierul slovac Robert Fico, a cărui țară deține Președinția rotativă a UE. Doar președintele Consiliului European, Donal Tusk, manifesta speranța într-un „scenariu optimist pentru viitor”, fiind la unison cu părerile exprimate de premierul Italian Matteo Renzi sau cancelarul austriac Christian Kern… Ce a urmat? Consiliul European din luna octombrie a.c.

Octombrie

Octombrie

Concluziile acestuia sunt la fel de vagi și rămase tot la stadiul de discuții: despre migrație, întărirea controlului la graniţele exterioare al Uniunii, înţelegerea cu Turcia, atitudinea față de Federația Rusă și sancțiunile la adresa acestei țări, alte puncte de pe agenda UE pentru care Comisia și-a „reafirmat” binecunoscute poziții anterioare, deopotrivă pe teme interne (ca mediul înconjurător sau comerțul) și pe cele de politică externă, cum ar fi condamnarea regimului sirian. Din nou, nimic despre reperele fixe, concrete, ale „Brexit”, de pildă… Un nou Consiliu European urmează să aibă loc în luna decembrie a.c.

Ce rezultate și soluții ar putea aduce ultimele întâlniri din acest an de la vârful UE, după un an de reuniuni în care nu s-a schimbat (mai) nimic pe nici unul din palierele pe care UE se confruntă cu provocări majore?…

 

Extinderea UE – pe când şi încotro?

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on Extinderea UE – pe când şi încotro?

– Balcanii de Vest încă aşteaptă –

Procesul de extindere a Uniunii Europene datează de la sfârşitul anilor 1990. În cele aproape două decenii, lucrurile au evoluat după cum se cunoaşte, cu state care au reuşit, cu altele care s-au răzgândit, cu unele rămase şi azi în aşteptare. Dacă în toamna anului 2014 se vorbea despre „următoarele şapte” ţări care ar fi urmat să intre în blocul comunitar, doi ani mai târziu, proiecţiile vizavi de o lărgire concretă a UE nu sunt dintre cele mai optimiste.

 

Extinderea Uniunii Europene

Extinderea Uniunii Europene

În prezent, Albania, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Turcia aşteaptă să adere la blocul comunitar (Bosnia şi Herţegovina fiind încă în stadiu incipient în acest parcurs). Care este vechimea şi stadiul demersului – şi implicit proiecţia finalizării lui cu succes – pentru fiecare dintre aceste ţări? Albania este candidat oficial la accederea în UE din anul 2014, după 14 ani în care a fost „candidat potenţial” şi la cinci ani după intrarea în NATO. În martie 2015, comisarul european pentru Extindere Johannes Hahn notifica Tirana asupra faptului că începerea negocierilor de aderare nu poate debuta fără îndeplinirea a două condiţii: redeschiderea dialogului politic cu opoziţia şi reforme vizibile în cinci domenii cu probleme – administraţie publică, domnia legii, corupţie, crimă organizată şi drepturi fundamentale. Guvernul albanez se aştepta ca negocierile să înceapă la finalul anului trecut, dar, cum Parlamentul ţării a aprobat modificările constituţionale necesare abia în luna iulie a acestui an, Albania a fost nevoită să „împingă” din nou termenul, sperând să deschidă discuţiile în luna decembrie a.c.

Nici Macedonia nu face paşi mai rapizi pe drumul spre accederea în UE. Candidată de 11 ani, nu a început încă negocierile de aderare. Ce speranţe îşi poate face? Nu foarte multe, date fiind cele două obstacole majore pe care le are de trecut: disputa cu Grecia şi cea cu Bulgaria. În primul caz este vorba despre controversele asupra numelui ţării, iar în cel de-al doilea despre tensiuni pe fondul felului în care istoricii şi autorităţile macedonene prezintă evoluţia minorităţii bulgare. Aceste contradicţii făceau ca în anul 2012, ambele state să blocheze startul negocierilor de aderare în cazul Macedoniei. Ca urmare, chiar dacă oficial accederea în UE reprezintă „prima prioritate strategică” pentru Guvernul ţării, îndeplinirea efectivă a acestui deziderat a ajuns pentru Skopje o estimare „pe termen mediu şi lung”. De altfel, nici UE nu se grăbeşte. În ultima perioadă, tema negocierilor Macedoniei nu a mai figurat pe agenda Consiliului European…

Deschiderea negocierilor de aderare a Serbiei

Deschiderea negocierilor de aderare a Serbiei

În anul 2005, Uniunea Serbia şi Muntenegru începea procedurile de intrare în marea familie europeană. Un an mai târziu, însă, cea din urmă îşi declara independenţa, începând discuţii separate. În 2010, Comisia Europeană aviza favorabil cererea ţării, iar doi ani mai târziu debutau şi negocierile. Dar acesta s-a dovedit un proces de durată, întrucât Muntenegru încă are de reformat sectoare importante, cum ar fi justiţia, infracţionalitatea, mediul înconjurător. Interesant de menţionat este faptul că ţara a adoptat în mod unilateral moneda unică europeană încă din anul 2002, chiar dacă nu a primit acceptul din partea Comisiei Europene, organism care şi-a declarat nemulţumirea faţă de acest gest în nenumărate rânduri. După cum se cunoaşte, există o serie întreagă de reguli pe care un stat trebuie să le îndeplinească pentru a putea adopta euro, dar Muntenegru a „sărit peste rând”, iar în prezent se consideră că această chestiune spinoasă ar urma să se reglementeze pe parcursul viitoarelor negocieri de aderare. În luna decembrie a acestui an este programată deschiderea a încă unui capitol de negociere.

Pentru Serbia, în schimb, lucrurile au mers ceva mai rapid. Ţara a făcut cerere oficială în anul 2009, a devenit candidat în 2012, iar în 2013 primea recomandarea de începere a negocierilor, lucru care se şi înfăptuia la începutul anului 2014. Ce s-a întâmplat de atunci? Problemele cu Tribunalul Penal Internaţional, disputele politice interne, atitudinea faţă de independenţa unilaterală a Kosovo şi „contrele” cu Croaţia pe tema minorităţii croate din Serbia au „trimis” deznodământul relativ rapid aşteptat de Belgrad undeva în viitor, dat fiind faptul că la multe capitole (mediu, rezerve financiar-bugetare, agricultură, justiţie şi drepturi fundamentale ş.a.), Serbia este departe de a îndeplini reformele cerute de calitatea de membru al UE.

Federica Mogherini, şefa diplomaţiei europene, adresându-se Parlamentului albanez

Federica Mogherini, şefa diplomaţiei europene, adresându-se Parlamentului albanez

La rândul ei, Bosnia şi Herţegovina a făcut progrese atât de lente din anul 2003, când făcea o cerere de a deveni stat candidat la aderare, încât abia la începutul acestui an i-a fost recunoscută oficial solicitarea, şi abia în luna septembrie UE a acceptat cererea.

Cât despre Turcia, acest stat este un caz cu totul special în tabloul general al extinderii. Din politica oficială a statului turc din ultimele cinci decenii reiese clar o dorinţă a conducătorilor de la Ankara de a fi cât mai aproape de valorile occidentale. Menţionăm aici doar faptul că Turcia şi-a dorit să fie stat membru încă înainte de constituirea Uniunii Europene, din anii în care exista Comunitatea Economică Europeană. Mai departe, a fost printre primele state care au făcut parte din Consiliul Europei, membru fondator al OECD, al OSCE, semnatar al Uniunii vamale şi recunoscut în calitate de candidat în 1999. Toate aceste demersuri nu s-au concretizat, totuşi, într-o evoluţie accelerată a procesului de aderare. În răstimpul scurs din anul 2005, când începeau negocierile, din cele 35 de capitole au fost deschise 15 şi închis… doar unul! Fiecare dintre părţi are argumente proprii pentru a justifica lentoarea acestui proces. Pe de o parte, unele dintre membrele UE se opun accederii în familia europeană a unui stat preponderent musulman. Această atitudine se regăseşte şi la nivelul principalelor formaţiuni din Parlamentul European, social-democraţii şi popularii fiind împotriva intrării Turciei în UE. Şi unii lideri marcanţi s-au pronunţat de-a lungul timpului pe aceeaşi direcţie – fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy, fostul premier britanic David Cameron sau actualul cancelar german Angela Merkel. De partea cealaltă, Turcia a considerat mereu că drumul democratizării ţării este fără întoarcere, drept care se aşteaptă la un orizont de timp rezonabil pentru a intra în familia europeană. În anul 2007, actualul preşedinte Recep Erdogan, pe atunci prim-ministru, afirma că ţara sa va fi gata până în 2013, dar Bruxelles-ul a refuzat să susţină un termen ferm. În faţa acestei situaţii, Ankara a început să afirme că dacă cel mai târziu în 2023, când Republica Turcia va împlini un secol de existenţă, Turcia nu va fi membru al UE, va stopa procesul de negociere.

Lansarea Strategiei 2014-2018 de pregătire a Muntenegrului pentru intrarea în UE

Lansarea Strategiei 2014-2018 de pregătire a Muntenegrului pentru intrarea în UE

În ultimele luni, însă, interesele UE de a gestiona afluxul de migranţi dinspre Orient au făcut ca optica Bruxelles-ului să se schimbe din nou: o dată în plus, Turcia vedea întredeschisă uşa de intrare spre Europa odată cu acordul referitor la refugiaţi, care era semnat de cele două părţi în primăvara acestui an. Ulterior, lovitura de stat din luna iulie şi acţiunile care au urmat în plan intern au făcut din nou europenii sceptici faţă de accesul Turciei. Şi, ca în multe alte cazuri, cu păreri diferite. „Uniunea ar trebui să abandoneze discuţiile cu Turcia pe tema calităţii acesteia de membru, pentru că diferenţele dintre cele două entităţi sunt prea mari”, consideră cancelarul Austriei, Christian Kern. Pe de altă parte, însă, preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, afirmă că „nu ar fi productiv să fie încheiate negocierile de aderare a Turciei” şi că „nu se constată o poziţie comună a tuturor statelor membre în această direcţie”. Acesta este, succinct, tabloul general al stadiului în care se găseşte un proiect ce însumează peste 50 de ani de eforturi diplomatice. Care ar putea fi rezultatul extinderii UE cu Turcia? La fel de greu de previzionat (poate chiar mai greu) ca în cazul celorlalte state care aspiră la această calitate. Mai ales dacă ţinem cont de binecunoscuta declaraţie de la începutul mandatului noii Comisii Europene, care anunţa că procesul de extindere va lua o pauză de câţiva ani…

În ciuda dificultăţilor, toate aceste ţări continuă să spere şi să facă eforturi. Mai mult, pe lângă zona Balcanilor de vest, chiar şi unele dintre statele din Parteneriatul Estic al UE au început să-şi facă planuri optimiste de a accede în blocul comunitar. De pildă, cu doi ani în urmă, Georgia îşi fixa anul 2024 ca termen pentru îndeplinirea acestui deziderat! Iar Ucraina şi R. Moldova sunt considerate a avea perspective de aderare. Sunt toate acestea dovezi ale faptului că, indiferent de greutăţi şi de durată, chiar dacă nu se poate spune când şi în ce direcţie, extinderea UE interesează în cel mai înalt grad, iar intrarea în familia europeană poate fi un mare proiect de ţară pentru orice stat.

Regiunea Dunării, prioritate continentală

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Regiunea Dunării, prioritate continentală

UE continuă demersurile de implementare a Strategiei Dunării, considerată una dintre priorităţile actualului mandat al Comisiei Europene.

logo

 

Fluviul Dunărea este unul dintre reperele geografice definitorii pentru întreaga Europă şi în special pentru România, al cărei statut de „stat dunărean” are o conotaţie de mare semnificaţie pentru poporul român. În acest context, preocuparea europeană pentru domeniu vine în întâmpinarea proiecţiilor româneşti legate de prosperitatea zonei. Astfel, „Programul de cooperare transnaţională pentru regiunea Dunării”, în valoare de 222 de milioane de euro, recent adoptat de Comisia Europeană, este un nou pas în direcţia punerii în aplicare cu succes a Strategiei UE pentru regiunea Dunării. Începând din această toamnă, Programul va sprijini proiecte de cooperare transnaţională în conformitate cu priorităţile Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Dunării. Concentrarea geografică a programului corespunde zonei vizate de Strategie, incluzând regiuni din nouă state membre (Austria, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Ungaria, Germania, România, Slovacia şi Slovenia), dar şi din trei ţări din afara UE (Bosnia-Herţegovina, Serbia şi Muntenegru). De asemenea, Republica Moldova şi Ucraina vor fi eligibile în cadrul acestui program, odată ce se va stabili finanţarea din Instrumentul european de vecinătate.

illu map+citiesFondul European de Dezvoltare Regională, care participă la această finanţare, are drept obiectiv consolidarea coeziunii economice şi sociale în Uniunea Europeană prin reducerea dezechilibrelor dintre regiunile acesteia. De altfel, în perioada 2014-2020, Fondul va investi peste 199 de miliarde de euro în regiunile Europei. La rândul său, Instrumentul de Asistenţă pentru Preaderare oferă asistenţă financiară şi tehnică pentru a sprijini procesul de reformă în ţările în curs de aderare. Fondurile care provin de aici dezvoltă capacităţile acestor ţări, având drept rezultat evoluţii pozitive şi progresive în regiune. Pentru aceeaşi perioadă 2014-2020, Fondul are un buget de aproximativ 11,7 miliarde de euro.

Ce înseamnă concret debutul acestui program? Antreprenori din cele nouă state membre ale Uniunii Europene, printre care şi România, precum şi din cele trei ţări din afara UE pot aplica pentru a realiza proiecte. „Programul ar trebui să ajute ţările implicate să dezvolte proiecte cu rezultate tangibile şi pozitive, care să le permită să rămână în continuare atractive ca loc de viaţă, studiu, muncă, precum şi pentru turism şi investiţii”, consideră comisarul european pentru Politica Regională Corina Creţu.

„Programul transnaţional pentru regiunea Dunării” se bazează pe patru priorităţi tematice: o regiune a Dunării inovatoare şi responsabilă din punct de vedere social (promovarea inovării, a transferului de cunoştinţe şi a spiritului antreprenorial); o regiune a Dunării ecologică (conservarea şi gestionarea patrimoniului natural şi cultural din regiunea Dunării); o regiune a Dunării mai bine conectată şi mai responsabilă din punct de vedere energetic (dezvoltarea unor sisteme de transport sigure şi durabile, promovarea eficienţei energetice); o regiune a Dunării bine guvernată (îmbunătăţirea cadrelor juridice şi de politici pentru a aborda provocările societale majore).

 


Succesul acestei Strategii se află în mâinile statelor. Ştim că finanţarea este accesibilă. Provocarea este să folosim aceste fonduri înţelept şi în parteneriat” (Johannes Hahn, fost comisar european pentru Politica Regională)

 


Prin implementarea proiectelor pe Strategia Dunării sunt date direcţii clare care să conducă la rezultate economice şi, mai ales, la scopul principal, crearea de noi locuri de muncă şi ridicarea gradului de prosperitate pentru toţi cetăţenii” (Sever Avram, preşedinte executiv al Asociaţiei „Comunităţile Locale Riverane Dunării”)

  • Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării reprezintă o iniţiativă politică a României şi Austriei şi este un mecanism comunitar de cooperare a statelor din bazinul Dunării, destinat dezvoltării economice şi sociale a macro-regiunii dunărene, prin consolidarea implementării în regiune a politicilor şi legislaţiei UE
  • Este a doua strategie macro-regională a UE, cu adaptare la specificul regiunii dunărene.
  • Participă 14 state: nouă state membre UE (Austria, România, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Germania, Slovacia, Slovenia, Ungaria) şi cinci state ne-membre UE (Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Serbia, Republica Moldova şi Ucraina).

 

Bastionul baltic

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Bastionul baltic

În această perioadă sunt în plină desfăşurare exerciţii militare ale NATO pe flancul său estic, din Marea Baltică până în Marea Neagră. Organizaţia Nord-Atlantică urmăreşte astfel descurajarea oricăror mişcări viitoare pe care le-ar putea plănui Rusia împotriva statelor membre din această zonă. În acest context, în nord se creează un adevărat „bastion baltic”.

Forţele navale NATO în flancul nordic

Forţele navale NATO în flancul nordic

Statele Unite au anunţat trimiterea a 3.000 de soldaţi în statele baltice pentru a participa, în decursul următoarelor luni, la exerciţii militare comune cu partenerii NATO în Estonia, Letonia şi Lituania, au anunţat oficiali americani ai Apărării. „Misiunea, parte a Operaţiunii «Atlantic Resolve», urmăreşte să liniştească aliaţii NATO care sunt tot mai îngrijoraţi de agresiunea reînnoită a Rusiei”, arată „Deutsche Welle”.

Etalarea de forţe este impresionantă: aproximativ 750 de tancuri americane, vehicule de luptă şi alte echipamente militare – care includ tancuri Abrams, vehiculele de luptă Bradley şi vehiculele Scout Humvees – au sosit în Letonia, iar trupele terestre americane le-au urmat la scurt timp. În plus, „pentru a descuraja orice potenţială agresiune rusească”, echipamentele militare vor rămâne în regiunea baltică şi după întoarcerea trupelor americane la bază.

Exerciţii ruseşti în Marea Baltică

Exerciţii ruseşti în Marea Baltică

Atitudinea NATO este generată de unele evoluţii care au determinat organizaţia să intervină. În luna februarie, trupele ruse de infanterie aeropurtată (două batalioane tactice alcătuite din 2.000 de soldaţi şi 500 de vehicule militare şi unităţi de armament) au defăşurat un program de manevre militare în regiunea Pskov, învecinată cu statele baltice Estonia şi Letonia.

Statele baltice sunt membre ale NATO din 2004. Per ansamblu, răspunsul (preventiv) al Organizaţiei la o potenţială agresiune rusă pe flancul său estic va fi înfiinţarea unei Forţe de reacţie rapidă (formată din 5.000 de militari în România, Polonia, Bulgaria, Lituania, Letonia şi Estonia, cu o capacitate de intervenţie în cel mult 48 de ore). Totodată, în Polonia şi România vor exista şi două cartiere generale regionale.

„Statele unite ale Europei” – utopie sau soluţie?

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on „Statele unite ale Europei” – utopie sau soluţie?

Federalizarea Europei ţine de multă vreme capul de afiş al dezbaterii continentale. Presat de accentuarea crizei economice, care „centralizează” pe zi ce trece decizia financiară, acest proces este văzut ba ca o idee imposibilă, ba ca o salvare. Şi, în timp ce paşii concreţi se tot adună – vezi stadiul avansat al discuţiilor privind o uniune bancară la nivelul continentului – vocile contestatarilor spun că Europa înseamnă naţiuni atât de diverse, încât este imposibil de imaginat formula „statele unite ale Europei”.

Europa trebuie să evolueze către o „federaţie de state-naţiune”, consideră preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, care adaugă că „acesta este orizontul nostru politic”. Argumentând cu lecţiile crizei economice, care, pe lângă efectele financiare, are şi alte periculoase urmări (ca exacerbarea populismului şi extremismului), preşedintele CE pune accent pe faptul că „ideile vechi nu vor mai funcţiona şi o uniune politică mai strânsă este necesară pentru a salva moneda euro”.

Această direcţie îşi are argumentele ei. Solidaritatea între ţările europene a fost pusă la grea încercare, iar sensibilitatea electoratelor naţionale la distribuţia costurilor şi a beneficiilor în cadrul UE a crescut. Susţinătorii federalizării invocă această tensiune din inima proiectului european atunci când afirmă că ea trebuie contracarată pentru ca Europa să aibă o şansă de a se afirma ca actor coerent şi puternic pe arena internaţională (este binecunoscut faptul că Europa a pierdut mult, pe toate fronturile – economic, geopolitic, strategic etc – sub loviturile declinului financiar). În plus, UE are şi responsabilităţi externe la înălţimea cărora trebuie să se ridice, lucru deloc de neglijat dacă ne gândim la combaterea terorismului sau menţinerea păcii. Aşadar, „muniţie” pentru susţinătorii federalizării, care afirmă că statele europene sunt prea mici pentru a conta singure la scară mondială şi prea mari pentru a se susţine singure în viaţa de fiecare zi (în termeni fizici, cea mai mare ţară din UE, Franţa, este abia numărul 43 mondial, în timp ce Rusia, numărul unu necontestat, este de peste 26 de ori mai mare, notează „Financial Times”). În schimb, dacă UE ar fi considerată o ţară, ar fi a şaptea pe lista celor mai mari şi a treia pe listă în ordinea mărimii populaţiei. Şi, aşa cum responsabilii din Bruxelles repetă frecvent, ar deveni prima pe lista celor mai mari economii.

Ce altceva ar mai aduce federalizarea? Un guvern federal mic, ales prin sufragiu direct, şi un anumit număr de guverne locale. O mare parte din problemele actuale ar dispărea, mai ales aflarea unui echilibru între statele mari şi state mai mici, între nordul reticent şi sudul care trebuie salvat, dar şi o îmbunătăţire clară a protejării teritoriului, menţinerii statului de drept, asigurării de îngrijiri medicale şi de educaţie, întreţinerii drumurilor şi pădurilor, precum şi a redistribuirii bogăţiilor. Se mai susţine că, de fapt, procesul este în curs. Statele fac de ceva vreme ceea ce este nevoie să facă pentru a satisface popoare din ce în ce mai exigente şi mai emancipate: descentralizare. Marea Britanie, Germania, Franţa, Spania, Italia, toate au cedat puteri către interior de-a lungul ultimelor decenii.

Nu în ultimul rând, susţinătorii amintesc că proiectul de integrare europeană a fost fondat bazându-se pe convingerea că naţiunea şi autodeterminarea naţională au fost cauzele principale ale războaielor care au ruinat Europa. Ca urmare, procesul a fost conceput cu o singură dimensiune: o unificare continuă într-o structură de conducere centralizată, fiecare creştere a puterii centrale trebuind să fie însoţită de o scădere a puterii naţionale, afirmă istoricul Thierry Baudet în publicaţia NRC Handelsblad”.

UE înseamnă naţiuni; naţiunile înseamnă popoare

Ne-am obişnuit într-atât cu actuala împărţire a teritoriului european, încât ideea federalizării pare de-a dreptul o utopie şi dacă privim înapoi, la istorie, dar şi la prezent, la felul în care, oriunde ar fi, minorităţile oricărui popor european strâng rândurile pentru a-şi conserva tradiţiile. Este suficient să ne amintim cât i-a costat pe mulţi această împărţire (la sfârşitul războiului din fosta Iugoslavie, unii europeni s-au trezit că noua graniţă le-a tăiat în două grădina de legume a casei; cartofii au ajuns în Croaţia, dovleceii în Slovenia, iar înainte de asta, mulţi italieni s-au trezit că Istria şi Dalmaţia au devenit slave şi mulţi tirolezi şi-au văzut Tirolul tăiat în două – Innsbruck în Austria, Bolzano în Italia”, notează „La Repubblica”). Argumente, aşadar, pentru cei care susţin că entitatea „statele unite ale Europei” nu va fi niciodată o realitate, cu atât mai mult cu cât des pomenita cedare de suveranitate trezeşte fiori de spaimă pentru mulţi politicieni europeni care trebuie să prezinte formula popoarelor lor. Asta pentru că sentimentul naţional este, pentru majoritatea europenilor, singurul motiv împărtăşit capabil să justifice sacrificiul pentru o cauză comună. Loialitatea naţională este, în esenţă, ataşamentul faţă de teritoriu şi de comunitatea care s-a dezvoltat pe el. Pe de altă parte, criza actuală este un exemplu clar al faptului că atunci când lucrurile merg rău, politicienii cer sacrificii şi se aşteaptă să le obţină. Dar cum poţi avea sacrificiu fără apartenenţă şi cum poţi avea apartenenţă dacă nu ai graniţe?…

Aceiaşi contestatari ai unei eventuale federalizări europene mai invocă faptul că mai-marii de la Bruxelles nu sunt aleşi direct şi, în general, deficitul democratic, adică dificultatea europenilor obişnuiţi de a fi părtaşi la decizie. „De ce europenii îi cunosc mai bine pe Obama şi Romney decât pe Barroso sau Van Rompuy? Pentru că ei nu îi pot alege pe liderii UE”, argumentează publicaţia suedeză Fokus.

Şi poate tocmai această diversitate determină reacţii atât de opuse. Germania este cunoscută ca o susţinătoare a federalizării, iar Franţa, marele ei partener şi unul din greii continentului, se alătură proiectului, prin vocea ministrului pentru Afaceri europene Bernard Cazeneuve, care arată că ţara sa este „pregătită să cedeze suveranitate către partenerii din zona euro”. De cealaltă parte, în timp ce eurozona tinde spre unificare, Marea Britanie nu ştie cum să se separe mai repede. În timp ce premierul Cameron doreşte să renegocieze termenii apartenenţei ţării sale la clubul european, ministrul britanic de Externe, William Hague, a mers şi mai departe, lansând un audit privind amestecul Bruxelles-ului în treburile interne al Marii Britanii! Relevantă este şi poziţia Cehiei, care, deşi membru mai nou al UE, nu se sfieşte să afirme, că ţara „a aderat la Uniunea Europeană, nu la o federaţie în care vom deveni o provincie fără importanţă”, după cum sună reacţia de respingere a preşedintelui Vaclav Klaus.

Alternative originale

Pornind de la aceste realităţi, în principal reticenţa faţă de proiectul federalizării, dar constatându-se că nici formula care a funcţionat până acum nu mai este viabilă în contextul financiar dificil şi prelungit, se lărgesc spaţiile de negociere şi unele iniţiative care până acum erau de neconceput. Există, în acest context, ceea ce mulţi numesc „alternative originale”, cum ar fi cea a unui club al Mediteranei sau o uniune latină. Iată un exemplu: Italia, Spania, Portugalia, Irlanda, Austria sau chiar doar primele trei ar putea fonda sau ar relansa un Club mediteraneean cu reguli proprii şi instituţii comune, care să rămână în Uniunea Europeană şi în zona euro nu doar ca state individuale, ci ca alianţă de state. Ele ar dezvolta la un alt nivel relaţiile de consultare şi prietenie la nivel economic şi politic cu alte ţări mediteraneene – Algeria, Maroc, Libia, Egipt, Israel, Turcia – dar şi cu întregul spaţiu latin din America Centrală şi de Sud (Argentina şi Brazilia au anunţat deja că doresc analizarea şi stabilirea unor astfel de relaţii).

Europa regiunilor, contrapusă Europei statelor, nu este ceva nou. De câţiva ani (mai exact din anul 2007, anterior declanşării crizei economice!), Parlamentul European a instituit formula Euroregiunilor, denumită GECT (Grupul European de Cooperare Teritorială). Italia, spre exemplu, este implicată în patru dintre cele 23 de euroregiuni existente şi care sunt recunoscute ca GECT, iar alte euroregiuni se referă la colaborări între Franţa şi Spania, Franţa şi Belgia, Franţa şi Germania, Belgia şi Olanda, Spania şi Portugalia, Ungaria şi Slovacia, Ungaria, România şi Serbia. Susţinătorii acestor formule invocă depăşirea graniţelor regionale şi naţionale, pentru a construi regiuni europene plurinaţionale, multiculturale, multilingvistice, al căror nucleu să fie ceea ce populaţiile vecine au în comun (economie, turism, ocuparea forţei de muncă, sănătate, transporturi, cultură etc). Fireşte, în tot acest tablou se invocă şi ştergerea convulsiilor trecute, prin faptul că euroregiunile ar respecta istoria fiecăreia dintre naţiuni şi implicit s-ar îngropa securea războiului.

Europenilor le trebuie timp pentru a concepe ideea că într-o zi şi-ar putea risca viaţa sub un steag comun. Şi, dat fiind faptul că tentativele de „unificare” au stat sub semnul unor Attila Hunul sau Hitler, este greu de presupus că Europa poate fi consolidată împotriva voinţei popoarelor sau într-un mod lipsit de transparenţă. Dar mai este timp pentru transferul „lin” al suveranităţii către o structură europeană? Oare nu cumva dificultăţile actuale ale zonei euro obligă popoarele europene să gândească, pe termen lung, într-o altă logică, iar pe termen scurt să se decidă urgent?

Limitele suveranităţii – speranţe, griji, îndatoriri

Reporter: editura September - 17 - 2012 Comments Off on Limitele suveranităţii – speranţe, griji, îndatoriri

Statele europene invitate” să cedeze din suveranitate în schimbul pachetelor financiare salvatoare sunt tot mai multe, mai importante în ecuaţia numită Uniunea Europeană, având datorii imense. Unii cred că a ceda din suveranitate este inadmisibil. Alţii consideră că deja nu mai există suveranitate în felul în care era ea înţeleasă, ci doar instituţii şi organizaţii ca FMI, NATO, Banca Mondială sau ONU, care dirijează totul.

Pentru un continent ca Europa, care a pornit două războaie planetare centrate pe ideea de suveranitate, actuala polemică pe tema suveranităţii este echivalentă cu un uragan. Pe de o parte, avem poziţia Germaniei, al cărei ministru de Finanţe, Wolfgang Schaeuble, a declarat, într-un interviu pentru revista „Stern”, că ţările care primesc pachete de asistenţă financiară din cauză că au datorii foarte mari trebuie să cedeze o parte din suveranitatea lor Uniunii Europene. După cum se ştie, spectrul intrării în spirala datoriilor nu a fost îndepărtat, deci…. Într-o amplă analiză, „The Times” trece în revistă pierderile de suveranitate care deja sunt fapte: „Apartenenţa la NATO ne obligă să intrăm în război dacă altă ţară – cum ar fi, de exemplu, Turcia – este atacată. Fără nici un comentariu: dacă nu dorim să ne încălcăm cuvântul înscris în tratatul fondator al NATO, vom purta război, indiferent dacă ne place sau nu. Apartenenţa la Organizaţia Mondială a Comerţului ne restrânge posibilitatea de a ne finanţa industriile sau de a aplica preţuri care să descurajeze importurile. Apartenenţa la Naţiunile Unite face ca acţiunile noastre să fie supuse legilor internaţionale. Apartenenţa la Organizaţia Maritimă Internaţională, împreună cu Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, reglementează traficul maritim şi stabileşte care sunt zonele economice exclusive din jurul coastelor…”. Şi totuşi, arată aceeaşi publicaţie, „am putea să fim independenţi şi să ne stabilim singuri regulile, dar nu am ajunge prea departe”.

Aşadar, este vorba despre reguli comune, acceptate pe scară largă şi pornite de la bune intenţii – dezvoltarea economică şi progresul social la scară mare. Şi totuşi, este repusă zilnic şi obsesiv pe tapet, în special de către eurosceptici (care, ca şi cei ce sunt pentru, au propria agendă şi propriile ţeluri de atins…) ideea pierderii de suveranitate odată cu acordarea pachetelor financiare de salvare. „Atunci când se acordă asistenţă financiară pe scară largă unei ţări, pe termen nelimitat, condiţionalităţile impuse erodează o parte din prerogative, este firesc”, argumentează economistul român Daniel Dăianu. Dacă, pe de o parte, prin suveranitatea statului se înţelege însuşirea puterii de stat de a fi supremă pe teritoriul statului şi a fi independentă faţă de puterea oricărui stat, însuşire exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu excluderea amestecului altor state, nu este mai puţin adevărat că Uniunea Europeană este un angrenaj complex de decizii comune, interdependente, iar apartenenţa la ea şi implicit la toate aceste aspecte a fost decisă benevol de fiecare dintre membri. Însuşi felul în care funcţionează UE ar trebui să-i mai calmeze pe cei care consideră că se cedează prea multă suveranitate către Bruxelles: orice măsură care ar implica aşa ceva ar trebui să întrunească deplinul consens al celor 27.

Franţa, unul din „greii” continentului, s-a raliat imperativului momentului, declarându-se pregătită să cedeze suveranitatea în favoarea partenerilor europeni, dacă prin acest lucru s-ar putea stopa criza datoriilor din zona euro. Ministrul francez pentru Afaceri Europene, Bernard Cazeneuve, a arătat că „pentru mai multă solidaritate, este nevoie de mai multă integrare, prin urmare mai puţină suveranitate”. În ceea ce priveşte poziţia motorului european care este Germania, ea a renunţat la marcă atunci când a adoptat euro şi, odată cu asta, la un element important al suveranităţii sale (ca şi celelalte state care au trecut la moneda europeană), deci nu i se pare exagerat să le ceară partenerilor cedări. „Europa fără Germania s-ar descurca mult mai greu, dar Germania fără Europa nu s-ar descurca deloc. Chiar dacă eşti cel care conduce vaporul, nu trebuie să uiţi că, fără ceilalţi membri ai echipajului, nu ai putea rezista. Acum, tendinţa este, la nivel european, să trecem la o politică fiscală unică, ceea ce presupune renunţarea la unele prerorgative care ţin de suveranitate. Iar miza este cea a eficienţei economice”, consideră, în context, Adrian Vasilescu, consilier al Guvernatorului Băncii Naţionale a României.

Mai există cu adevărat suveranitate în vechile coordonate ştiute? Un articol din „Die Welt” subliniază că, pe de o parte, este un preţ de plătit pentru ajutorul primit din partea unor state ai căror cetăţeni ar putea cârti la ideea de a plăti pentru alţii (a se vedea reacţia de respingere a contribuabililor din ţările nordului continentului), iar pe de altă parte, oamenii obişnuiţi nu pot plăti la nesfârşit oalele sparte de politicieni mai mult sau mai puţin veroşi, mai mult sau mai puţin nepricepuţi: „Să faci datorii este o problemă cu consecinţe în viitor. Noua politică europeană a economisirii produce şi pagube. Oricât de frumos sună discuţiile despre o Europă federală, cu structura sa bazată pe subsidiaritate, în realitate interesul comun al Uniunii este puternic atins de interferenţele puternice cu suveranitatea naţională pe timp de criză. Atât timp cât statele individuale ale Europei nu înţeleg UE ca pe o comunitate, asemenea măsuri sunt înţelese de către cetăţeni ca pierdere de drepturi şi de suveranitate”, notează publicaţia. Cu alte cuvinte, singura soluţie pare să fie cea de mijloc, la care nu se poate ajunge decât prin negocieri, într-o Europă în care suveranitatea este o temă de la care poate porni chiar şi un un război. Şi tocmai timp nu este…

„Balansul” Serbiei între Rusia şi UE

Reporter: editura September - 17 - 2012 Comments Off on „Balansul” Serbiei între Rusia şi UE

Istoria atestă faptul că Rusia a avut întotdeauna dorinţa şi puterea de a susţine sârbii datorită originii slave şi a religiei creştin-ortodoxe. Sârbii au fost sprijiniţi în conflictele cu croaţii (catolici) şi bosniacii (majoritatea musulmani), în cadrul separării Iugoslaviei, dar şi în problema Kosovo. Ca răspuns la acestea, Serbia menţine relaţii strânse cu Rusia şi reprezintă, pentru aceasta, în opinia multor specialişti, o oportunitate de a-şi restabili influenţa în zona Balcanilor. În acelaşi timp însă, statul vecin nu pierde nici o ocazie de a-şi reafirma angajamentul pe drumul european, cu atât mai mult cu cât ţara tocmai a primit statutul de candidată la a intra în Uniunea Europeană.

În regiunea Balcanilor, implicit în Serbia, Federaţia Rusă are atât interese economice, cât şi geostrategice. Economic analizând, Rusia, prin construcţia gazoductului South Stream, poate să ajungă să livreze cantităţi mari de gaze, la preţ favorabil ei. Totodată, există factorul cultural şi religios care împinge Rusia să aibă cât mai multă influenţă în regiune, ţările ortodoxe – printre care şi Serbia – jucând un rol central în dezvoltarea unui coerent bloc rus în afacerile mondiale şi euroasiatice. De asemenea, Rusia îşi propune o cât mai mare prezenţă în Balcani pentru a contrabalansa extinderea Uniunii Europene şi NATO spre est şi tendinţa statelor balcanice de a colabora cu cele două organizaţii.

În acest context, există, ca de obicei în jocul geopolitic, două feţe ale monedei în ce priveşte relaţia Rusia-Serbia şi Serbia-UE. Jocul Rusiei, pe de o parte, include, alături de calculele energetice, funcţionarea pe teritoriul sârb a unui centru logistic „umanitar” pentru situaţii de urgenţă, situat în apropierea aeroportului din Niş, la 250 de kilometri de Belgrad (şi la 100 de kilometri sud-vest de frontiera cu România, ceea ce i-a determinat pe mulţi experţi să considere că ar putea fi utilizat pentru operaţiuni de spionare a României, dată fiind prezenţa pe teritoriul nostru a scutului american, care aţâţă spiritele în Rusia. Ministrul rus pentru Situaţii de Urgenţă, Serghei Şoigu, a dat asigurări că speculaţiile conform cărora centrul ar avea rolul de a spiona România sunt „pure invenţii”, dar ce putea spune?…). Tot Rusia a făcut presiuni asupra liderului Partidului Socialist din Serbia, Ivica Dačić, care a acuzat Moscova că-l împinge să formeze o coaliţie cu naţionaliştii din Partidul Progresist Sârb şi să rupă coaliţia cu Partidul Democrat, principalul partid din ţară cu orientare pro-europeană. Aşadar, nici segmentul politic nu scapă jocului. De altfel, cotidianul sârb „Politika” remarcă faptul că, în ultimul timp, prezenţa Rusiei în Serbia s-a majorat sistematic. Istoricul şi economistul Dragomir Andjelkovi, la rândul său, sintetizează, afirmând că interesele politice ale Rusiei s-au reflectat prin sprijinul principial acordat politicii sârbe în problema Kosovo, prin susţinerea statutului Republicii Srpska şi prin cooperarea în domeniul culturii, Rusia încercând permanent să reducă distanţarea politică şi socială a Serbiei. În plus, blocarea procesului aşa-zisei integrări euro-atlantice a teritoriului sârb are pentru Rusia o substanţială importanţă simbolică. „Aceasta înseamnă că, de dragul nostru, Rusia este dispusă să-şi strice relaţiile cu SUA şi cu alte câteva ţări occidentale, într-o anumită măsură, însă fără să rişte”, evaluează istoricul sârb.

Există şi voci care consideră că influenţa şi interesul Rusiei în ce priveşte Serbia sunt „umflate” artificial. Igor Novakovi, colaborator al Centrului de Securitate şi Relaţii Internaţionale (fondul ISAC), afirmă că Serbia nu se numără printre partenerii prioritari ai Rusiei, cum sunt în special fostele republici ale Uniunii Sovietice: Rusia vede Serbia în primul rând ca pe o ţară europeană, cu ajutorul căreia şi-ar putea amplifica influenţa economică, precum şi prezenţa în sectorul energetic al ţărilor din regiune. În afară de aceasta, Serbia îi este utilă Rusiei în calitate de stat neutru din punct de vedere militar, adică de ţară care nu face parte din NATO şi care va sprijini iniţiativele Rusiei în cadrul forumurilor internaţionale”.

Între oglinzi paralele”…

În tot acest timp, ce face Serbia? Îşi reafirmă angajamentul pentru Europa. Iar mai-marii de la Bruxelles o cred, din moment ce au acordat ţării statutul de candidată la integrare. „Serbia îşi va menţine calea europeană”, spune preşedintele Serbiei, Tomislav Nikoli.

De remarcat, însă, că acelaşi şef de stat nu şi-a ascuns niciodată simpatia faţă de Rusia. Dovadă faptul că a întreprins prima vizită oficială la… Moscova, unde s-a întâlnit cu preşedintele rus Vladimir Putin. Reacţiile nu au întârziat. „De obicei, prima vizită în străinătate a preşedintelui ales reprezintă un indiciu în privinţa orientării sale politice”, declară comentatorul de politică externă Predrag Simi.

Mai mult, actualul preşedinte sârb avea, la un moment dat, o intervenţie în Parlamentul ţării sale cel puţin controversată din perspectiva apropierii de Europa: „Serbia ar face mai bine să fie o provincie rusă decât să adere la UE”. Între timp, şi-a nuanţat discursul…

Şi premierul sârb Ivica Dačić afirmă că priorităţile guvernului său sunt aderarea la UE, redresarea economică şi reluarea dialogului cu Kosovo. „Obiectivul nostru este accelerarea procesului de integrare europeană, în special pentru obţinerea unei date pentru deschiderea negocierilor cu UE”, declară liderul socialist, al cărui guvern este format majoritar de politicieni naţionalişti din partidul preşedintelui Tomislav Nikoli, subliniind, totuşi, că „Serbia nu va recunoaşte independenţa provinciei Kosovo”. Este acelaşi oficial care avertiza nu demult că Europa ar comite o mare greşeală dacă Serbia nu va obţine statutul de candidat. Dacă Bruxelles şi Washington vor ţine departe Belgradul, va fi normal să se aştepte ca o formaţiune politică ce se va îndrepta spre Rusia să poată veni la putere în Serbia”.

Aşadar, Serbia se află în plin „balans” între UE şi Rusia, încercând, în paralel, să-şi atingă propriile scopuri. A obţinut statutul de stat candidat la aderarea în UE, dar „lasă loc de bună ziua” şi în relaţia cu Rusia, pentru că, totuşi, oficiali de la Kremlin au avertizat în mod repetat că, dacă Serbia va deveni membră a UE, legăturile tradiţionale dintre cele două popoare slave vor fi afectate, la fel şi relaţiile comerciale dintre cele două ţări. Iar oficialităţile sârbe ştiu foarte bine că, în fond, argumentul economic al prezenţei masivelor investiţii ruseşti este foarte serios în plină criză, în timp ce dorita intrare în marea familie europeană va mai dura ani şi va implica subiectul extrem de sensibil numit Kosovo…

Balcanii de Vest rămân într-un con de umbră?

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Balcanii de Vest rămân într-un con de umbră?

Crearea unui stat supus legii şi reamenajarea juridică a regiunii au fost unele din obiectivele importate asumate de UE – în urmă cu câţiva ani – cu scopul declarat de pregătire a societăţilor balcanice pentru etapa finală: integrarea europeană. În principal, rolul Uniunii era de fondator de ordine prin „naturalizarea valorilor” şi instituţiilor fundamentale europene, respectiv: statul de drept, cultura normei juridice, democraţia multietnică, toate în zonele periferice ale Europei. Principiile, agreate cu interes la început în Balcanii de Vest, s-au stins încet, astfel că din anul 2008 începe atenuarea entuziasmului pentru proiectul european, rămas la nivelul menţinerii stereotipurilor relative faţă de realitatea balcanică şi umbrit forţat de criza economică a zonei euro. Planurile de integrare au evoluat sinuos, amânarea etapelor de primire a noi membri a devenit încă de la eşecul a Constituţiei Uniunii, din 2005, „Oboseala extinderii” („enlargement fatigue”), prezentă şi astăzi în opinia publică europeană, în plus amplificată de criza datoriei suverane, izbucnită într-o ţară balcanică. În încercarea de depăşire a momentului, Bruxelles semnează Tratatul de aderare cu Croaţia, considerând acesta un semnal suficient pentru celelalte ţări balcanice nemembre pentru continuarea reformelor şi a democratizării vieţii socio-politice. Din păcate, esenţa problemei aderării după admiterea Croaţiei a fost ocolită, cu motivaţia preocupărilor pentru găsirea celor mai optime soluţii interne pentru criza financiară ce traversa Uniunea. Definirea unei strategii pentru procesul de integrare ulterior a fost amânată, lăsând libertatea opţiunilor balcanice să fie redusă la interesul naţional.

Ce a creat această nouă situaţie? O idee veche, plăcută principalelor ţări occidentale, şi anume: realizarea unei Europe extinse pe mai multe cercuri concentrice, cu „centru şi periferie“. Astfel s-a creat o nouă formă de „periferizare“ (termenul aparţine unui analist român) a Balcanilor de Vest, greu de acceptat de ţările spaţiului, care aşteptau o altă perspectivă. Acest aspect poate fi exemplificat fie şi numai amintind de standardele duble la care sunt supuse România şi Bulgaria privind integrarea în spaţiul Schengen şi accesul pe piaţa europeană a forţei de muncă din cele două ţări. Disfuncţionalităţile au fost sesizate în preocupările oficialilor din Balcanii de Vest încă de la începutul anului trecut, însoţite de întrebarea: Aderarea Balcanilor la UE a trecut pe plan secund?

Imaginea de ansamblu a acestei situaţii a fost conturată mai bine în cadrul unei conferinţe ţinute la Priştina, cu tema: Europa de SudEst într-o Eră Multipolară“. Intervenţiile miniştrilor de Externe, politicienilor şi analiştilor în cadrul reuniunii au schiţat un tablou deloc plăcut pentru regiunea Balcanilor. În acest moment, zona nu mai reprezintă o prioritate pentru UE, pentru că oficialilor de la Bruxelles „le este greu să gândească la politica externă din cauza crizei financiare“. Declaraţia aparţine ministrului de Externe bulgar, Nikolay Mladenov, care a ţinut să mai precizeze că procesul integrării în Balcanii de Vest se confruntă cu două pericole: unul rezidă din relaţia dintre Kosovo şi UE, care rămâne singurul punct de pe harta Balcanilor al cărui loc în procesul de integrare rămâne neclar, iar celălalt pericol este oboseala faţă de extinderea din Balcani, euforia făcând loc naţionalismului şi xenofobiei la generaţia tânără“. Singurul care s-a situat pe o poziţie specifică a fost Songul Ozan, ambasadorul Turciei în Kosovo, care a ţinut să sublinieze că „Balcanii sunt inima Europei şi Europa nu este completă fără această regiune. În acest sens, toate ţările balcanice ar trebui să fie în UE în viitorul apropiat”.

O poziţie interesantă şi demnă de luat în seamă subliniază faptul că „actuala criză financiară a determinat unele ţări din UE, în principal Franţa şi Germania, să examineze ideea unui sistem european dublu, în care unele ţări ar fi parte a unei integrări mai profunde, iar altele beneficiare a unui anumit fel de integrare “. Nuanţarea acestor aprecieri a venit prin comisarul european pentru extindere şi politică de vecinătate Štefan Füle, care, la începutul acestui an, a ţinut să reamintească intenţiile UE de sprijin prin fondurile Instrumentului de Asistenţă pentru Preaderare (IPA) necesare integrării regionale a ţărilor candidate şi a celor potenţial candidate, prin proiecte zonale cu specific naţional. Comisarul Füle a ţinut, însă, să reamintească două condiţii: prima vizează ritmul reformelor şi a doua coordonarea acţiunilor după un set comun de standarde. Nivelul diferit de dezvoltare a ţărilor din Balcanii de Vest face ca alinierea la standardele UE să fie inegală, rolul principal revenind căilor de atingere specifice fiecărei ţări în parte. Din această cauză, statele vor primi, din miliardul de euro pus la dispoziţie prin fonduri IPA, sume diferenţiate. Distribuţia fondurilor pentru fiecare ţară a devenit subiect de dezbatere – şi implicit de critici – întrucât acestea nu sunt alocate în proporţie directă cu suprafaţa sau populaţia ţărilor. Croaţia, de exemplu, este de şase ori mai mare decât Kosovo şi primeşte doar dublul ajutorului primit de aceasta. Turcia, de trei ori mai populată decât totalul restului candidatelor, primeşte mai puţin de jumătate din ajutorul total. După Institutul UE al „Universităţii Marmara” din Istanbul, alocarea ajutoarelor are la bază evaluarea nevoilor ţărilor şi nu alte criterii.

Am prezentat exemplul de mai sus pentru a nu se crede că preocupările UE faţă de Balcanii de Vest au intrat într-un spaţiu de umbră, dimpotrivă, rămân la un nivel declarativ vizibil, dar fără rezonanţă trecută. Recent, în capitala Uniunii, Catherine Ashton, comisarul UE pentru politică externă, reafirma că „Integrarea Balcanilor de Vest în familia europeană rămâne una din ultimele provocări din calea construirii unei Europe democratice şi unificate“. O declaraţie generală, fără vreun efect deosebit. Balcanii au nevoie acum de o strategie nouă, bazată pe situaţia actuală din spaţiul european, pentru integrare europeană. Cu toate asigurările pe care oficialii UE încearcă să le prezinte pentru dispersarea temerilor ţărilor din regiune cu privire la faptul că problemele financiare cu care se confruntă Uniunea şi oboseala extinderii, resimţită în unele state membre, nu vor afecta perspectiva integrării, există în continuare o reţinere faţă de promisiunile UE.

Posibilitatea îngheţării relaţiilor dintre UE şi Balcanii de Vest a fost sesizată şi de un fin cunoscător al spaţiului balcanic, ministrul suedez de Externe, Carl Bildt, care a simţit nevoia să încurajeze menţinerea unui optimism balcanic, afirmând că poarta europeană este deschisă Balcanilor de Vest, în ciuda faptului că s-au auzit zgomote diferite de la ţările societăţii vesteuropene“.

Analiza realistă a momentului arată, totuşi, că UE se află în incapacitatea de a construi un nou proiect de extindere adaptat noilor condiţii, pentru că apetitul politic european este concentrat pe salvarea Uniunii şi mai puţin pe integrarea Balcanilor în Europa. Disponibilitatea UE pentru o nouă abordare nu se întrevede, menţinând vechile etichetări sterotipe mult mai comode decât efortul inovării. Credibilitatea UE în Balcanii de Vest se poate asigura prin originalitatea soluţiilor pe care instituţia europeană trebuie să le aducă crizei zonei euro şi problematicii balcanice.

Studiile recente apreciază că revenirea lui Putin la conducerea oficială a Rusiei va însemna şi reevaluarea doctrinei de politică externă faţă de Balcani. Intenţiile UE de a plasa Balcanii de Vest pe poziţie de aşteptare convin Rusiei şi deschid calea pentru revenirea acesteia într-un spaţiu la fel de strategic ca şi NATO. În aceste condiţii, retorica panslavistă a apărut în spaţiul balcanic, mizând pe revenirea Rusiei ca o contrapondere a UE în Balcanii de Vest, aspect ce poate duce la pierderea, fie şi parţială, a autorităţii Uniunii în regiune. Evitarea unui astfel de scenariu ţine de capacitatea UE de a construi un model regional pe care să-şi bazeze dezideratul de stabilitate şi prosperitate.

Pentru Balcani – aprecia un analist politic – a sosit, de acum, vremea să se întrebe dacă nu cumva influenţa UE în regiune nu va fi la fel de scurtă ca stăpânirea austriacă în Oltenia la începutul secolului al XVIII-lea. O comparaţie amintită în Balcanii de Vest cu umor, dar nu numai. Oricum, dezastruosul management de criză al liderilor UE lasă spaţiu tuturor posibilităţilor…

Dr. Vasile Leca

Analist pe probleme balcanice

 

Ce fac europarlamentarii noştri la Bruxelles?

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Ce fac europarlamentarii noştri la Bruxelles?

Parlamentul European este inima sistemului nostru democratic”, afirmă Jerzy Buzek, Preşedintele Parlamentului European. Plecând de la aceste cuvinte, dacă luăm în considerare activitatea europarlamentarilor români şi modul în care se face promovarea intereselor României, ajungem la concluzia că trimişii nostri în forul decizional european mai au încă multe de făcut.

România are 33 de europarlamentari a căror misiune oficială este aceea de a apăra interesele ţării în Parlamentul European. Ei sunt plătiţi din banii românilor pentru a practica această nobilă ocupaţie, iar salariul unui europarlamentar este destul de ridicat încât să ne putem aştepta – şi pretinde – ca aceştia să-şi facă meseria cu simţul răspunderii. Însă există destule voci care susţin (şi rapoarte care relevă) că europarlamentarii noştri sunt încă anemici în ceea ce priveşte prezenţa lor.

Institutul European pentru Democraţie Participativă, care îmbină analiza calitativă şi cantitativă a activităţilor (rapoarte, voturi, declaraţii etc.) cu cercetarea de teren la Bruxelles, arată, într-un document privind activitatea europarlamentarilor români în perioada iulie 2009 – iulie 2011, că delegaţia României nu a reuşit încă să îşi fructifice al 7-lea potenţial de influenţă pe care îl deţine în PE, potenţial calculat prin prisma numărului de deputaţi şi al funcţiilor deţinute. Chiar dacă sunt prezenţi în comisii de mare importanţă, cum sunt Comisia de afaceri economice şi monetare, Comisia de afaceri externe, Comisia de afaceri juridice, Comisia de transporturi şi turism, Comisia pentru dezvoltare, Comisia de petiţii sau Subcomisia de securitate şi apărare din cadrul Comisiei de afaceri externe a PE, europarlamentarii români nu excelează nici prin activitate, nici prin influenţă.

Codaşi la prezeă, fruntaşi la… cuvântări

După doi ani scurşi din actuala legislatură, deşi se constată o tendinţă crescătoare a prezenţei eurodeputaţilor români, delegaţia ţării noastre se află încă la coada clasamentului, ocupând locul 25 (după ce în primele 6 luni ale mandatului – iulie – decembrie 2009 – România s-a aflat pe ultima poziţie la acest capitol, locul 27 din 27 de state membre!). Nu se poate afirma că în acest răstimp evoluţia a fost notabilă… Nici când sunt prezenţi, reprezentanţii României în PE nu excelează. Până nu demult, delegaţia noastră stătea bine doar la activităţi secundare, precum întrebările parlamentare, semnarea moţiunilor de rezoluţie şi discursurile în plen. Abia recent se poate observa o creştere şi în ceea ce priveşte activităţile de substanţă, prin intermediul cărora se poate exercita o influenţă efectivă asupra procesului legislativ european: redactarea de rapoarte (locul 11 din 27), de avize (locul 4), amendarea rapoartelor (locul 4).

Europarlamentarii români nu par a avea, în schimb, trac în a lua cuvântul în Parlamentul European. Ca delegaţie naţională, ne aflăm pe locul 5 din 27 de state membre la acest capitol. Analiza pe partide arată un aspect interesant: eurodeputaţii PSD+PC şi cei ai PDL sunt aproape la fel de vorbăreţi şi mult mai vorbăreţi decât cei ai PNL. Totodată, membrii PDL agreează mult mai mult decât colegii lor de la PSD+PC şi PNL ideea semnării moţiunilor pentru rezoluţii ale PE (iniţiate de alţi deputaţi). În ceea ce priveşte activităţile de substanţă, europarlamentarii PSD+PC ocupă prima poziţie la capitolele rapoarte redactate şi rapoarte amendate, iar liberalii se situează pe prima poziţie la redactarea avizelor. Pe de altă parte, analiza mediilor de prezenţă ale partidelor româneşti ne arată că delegaţia PDL a fost cea mai prezentă la lucrările plenare, urmată de delegaţiile UDMR, PNL şi PSD. Europarlamentarii aleşi pe listele PRM (Corneliu Vadim Tudor şi George Becali) au o prezenţă extrem de scăzută, situându-se printre ultimii la acest capitol dintre toţi parlamentarii europeni: ultimul loc, 736, pentru George Becali şi locul 727 (din 736), pentru Corneliu Vadim Tudor. Şi când ne gândim că noi i-am ales! După ce criterii, oare?

Divergenţe, convergenţe

Există puncte divergente între delegaţia României şi cele ale altor state. Fără îndoială, un punct sensibil pentru eurodeputaţii români în PE îl reprezintă domeniul Agricultură şi dezvoltare rurală, fapt evidenţiat de distanţările la unison ale deputaţilor români faţă de colegii lor din alte delegaţii naţionale. Un al doilea domeniu care pare a suscita poziţii politice distincte ale eurodeputaţilor români este Industrie, cercetare şi energie; şi în acest sector se înregistrează un grad mai mare de individualizare a voturilor eurodeputaţilor români în raport cu deputaţii din celelalte state membre ale UE, motivul fiind specificităţile naţionale. Pe de altă parte, dacă privim la legăturile grupului românesc cu cele ale altor ţări, în grupul PPE, delegaţia PDL poate conta cel mai mult pe sprijinul delegaţiei ungare, iar poziţiile cele mai îndepărtate de delegaţia PDL le regăsim la delegaţia italiană din grupul creştin-democrat. În grupul S&D, partenerii cei mai viabili pentru delegaţia PSD+PC par a fi germanii, în timp ce delegaţia britanică se situează cel mai departe de poziţiile socialiştilor români. Şi în interiorul grupului ALDE partenerii cei mai la îndemână, prin prisma poziţiilor politice foarte apropiate, sunt germanii. În schimb, la polul opus liberalilor români se situează delegaţia franceză din grupul ALDE.

Un punct de convergenţă al abordărilor europarlamentarilor români îl constituie transparenţa, dar motivele schimbării de atitudine nu sunt cele la care ne-am putea aştepta. La doi ani de la începutul mandatului, se constată că marea majoritate a reprezentanţilor României în PE au început să considere transparenţa ca fiind importantă, mai ales, consideră cei de la „Qvorum”, prin prisma unor interese personale, cum ar fi dorinţa de creştere a capitalului politic în ţară. În baza analizei combinate a informaţiilor prezentate de europarlamentari din proprie iniţiativă (pe website) şi la cerere (în raportul de activitate furnizat), s-a concluzionat că, în acest moment, europarlamentarii cei mai transparenţi cu privire la propria activitate parlamentară sunt Monica Macovei şi Marian Jean Marinescu (PDL/PPE), Daciana Sârbu şi Ioan Enciu (PSD/S&D), Adina Vălean şi Renate Weber (PNL/ALDE). La polul opus, europarlamentarii cei mai deficitari la acest capitol sunt Claudiu Tănăsescu, Ioan Mircea Paşcu, Traian Ungureanu şi Lázló Tökés. Directorul I.E.D.P. – Qvorum, Doru Franţescu, consideră că „toţi europarlamentarii români trebuie să înţeleagă faptul că transparenţa este fundamentală pentru un ales. Europarlamentarii, ca şi aleşii de la nivel naţional, îşi încasează salariile şi îşi decontează cheltuielile din banii contribuabililor, prin urmare cetăţenii sunt îndreptăţiţi să îi tragă la răspundere pentru a afla în ce fel le sunt apărate interesele”.

Din toate datele prezentate rezultă cu certitudine un aspect: reprezentanţii României în Parlamentul European nu au reuşit, deşi au ajuns la jumătatea mandatului, să infirme atribuirea uneori a unor etichete de codaşi şi dezinteresaţi în a promova interesele ţării în forul decizional european.

Cei mai influenţi eurodeputaţi români. În urma analizei Qvorum, în perioada iulie 2009 – iulie 2011, cei mai influenţi europarlamentari români s-au dovedit a fi: Marian Jean Marinescu (PDL/PPE), Adina Vălean (PNL/ALDE), Renate Weber (PNL/ALDE), Rovana Plumb (PSD/S&D), Adriana Ţicău (PSD/S&D), Monica Macovei (PDL/PPE). La polul opus, europarlamentari care practic nu exercită nici un fel de influenţă sunt Corneliu Vadim Tudor şi George Becali, Traian Ungureanu sau Viorica Dăncilă.

S-a ajuns până acolo încăt, atunci când este nevoie de un vot util întru apărarea românilor, ei reuşesc să stupefieze prin opţiunea lor (este de notorietate cazul rezoluţiei asupra vlahilor din Serbia, unde europarlamentarii noştri au votat împotriva intereselor românilor din ţara vecină, culmea, chiar când România amenda acordarea statulului de candidat pentru Serbia de rezolvarea acestei probleme! Cât despre votarea controversatei legi ACTA…).

Venituri consistente. Salariul lunar al unui europarlamentar este, în medie, de 6.250 de euro. În plus, ei primesc diurne, decontări pentru transport (circa 4.000 euro/lună), sume pentru cabinetul personal, pentru prezenţa în Parlament (300 euro/zi) etc. Aceste sume pot ajunge la sute de mii de euro anual. Cele mai pline conturi le are ex-social-democratul Adrian Severin (997.816 de euro). În top 10 urmează Cristian Buşoi (PNL) cu 722.574 de euro, Marian Jean Marinescu (PDL), cu peste 422.000 de euro, Adina Vălean (PNL) – 279.108 de euro, Sebastian Bodu (PDL) – 247.973 de euro, Cristian Preda (PDL) – 212.474 de euro, Daciana Sârbu (PSD) – 189.854 de euro, Csaba Sogor (UDMR) – 161.489 de euro.(„Econtext”)

Cine sunt europarlamentarii noştri?

  • două treimi dintre aleşii (21) pentru primul mandat întreg la Bruxelles şi Strasbourg au fost şi în trecut membri ai Parlamentului European.
  • în ceea ce priveşte provenienţa profesională, trebuie spus că jumătate dintre aceştia sunt politicieni de profesie, cu funcţii de conducere în partid la nivel naţional sau local; o cincime dintre aleşi (19%) vin din mediul de afaceri, alte categorii semnificative fiind „academia” – 13% şi societatea civilă /ONG – 9%.
  • 85% dintre ei sunt înstăriţi, restul de 15% au o situaţie financiară medie, nefiind ales nici un politician de condiţie modestă.

 

Vize pentru Balcanii de Vest

Reporter: editura November - 20 - 2010 Comments Off on Vize pentru Balcanii de Vest

Franţa a criticat Comisia Europeană, pentru faptul că, din “motive politice”, duce mai departe negocieri cu ţările din Balcanii de Vest în privinţa liberalizării regimului de vize, neglijând “riscurile” asociate unui asemenea gest. Parisul nu mai doreşte să fie de acord cu liberalizarea regimului vizelor pentru bosniaci şi albanezi, după experienţa negativă pe care autorităţile franceze au avut-o cu romii români şi bulgari, se arată într-un articol apărut în publicaţia franceză “Le Monde”, care preia declaraţia sub anonimat a unui diplomat francez cu rang înalt. “Comisia doreşte o măsură, dar ea nu va gestiona impacturile negative”, a arătat sursa, adăugând că, până la urmă, statele membre sunt acelea care vor trebui să se ocupe de problemele de imigraţie şi siguranţă ce rezultă în urma ridicării vizelor pentru cetăţenii din Balcanii de Vest.

Adresându-se Parlamentului francez, secretarul de stat francez pentru Imigraţie, Pierre Lellouche, a apreciat că politica vizelor este “o chestiune de securitate”: “Anul trecut, ţările din fosta Iugoslavie au văzut ridicată bariera vizelor. Cele care au mai rămas sunt Albania şi Bosnia-Herţegovina. De fiecare dată, acesta este un exerciţiu delicat. Poziţia mea, şi cred că şi cea a guvernului, este aceea că problema vizelor este o chestiune de securitate. Nu este doar un cadou diplomatic pe care-l oferim de-a lungul drumului”. Oficialul francez a subliniat că ţara sa va cere “garanţii de siguranţă” din partea Albaniei şi a Bosniei-Herţegovina, înainte de a aproba ridicarea vizelor pentru aceste ţări.

De partea cealaltă, comisia Parlamentului European pentru Afaceri interne, justiţie şi libertăţi civile a adoptat un proiect de rezoluţie privind ridicarea vizelor pentru albanezi şi bosniaci, cu 49 de voturi pentru şi două abţineri. Michele Cercone, purtător de cuvânt al comisarului european pentru Afaceri interne Cecilia Malmstrom, a declarat că executivul european şi-a încheiat misiunea, atât prin a propune liberalizarea regimului vizelor, cât şi prin a verifica dacă toate criteriile necesare sunt îndeplinite. “În acest moment, toate criteriile sunt îndeplinite. Rămâne la latitudinea Parlamentului şi a Consiliului să adopte decizia finală”, a subliniat Cercone.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult