24
September , 2017
Sunday
Mărturii londoneze În aproape trei săptămâni petrecute în Anglia, ajungi să auzi de toate despre cei ...
Discuţiile despre integrarea României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen au început brusc, la mai bine ...
Ambasador Liviu Bota - Secretar General adjunct al ONU Prestigioasa activitate internaţională a diplomatului Liviu Bota este ...
2001-2005 „România este unul dintre membri-cheie al Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre. Am fost foarte ...
Numeroşi ani, în paginile revistei noastre am publicat în mai multe numere magistrala lucrare a ...
Românii care muncesc în străinătate sunt acei compatrioţi care şi-au luat soarta în propriile mâini ...
Colonelul Alexandru Ioan Cuza ar fi putut să se considere un om norocos, în sensul ...
TAKE IONESCU (2) Reputatul om politic de odinioară a creat, în ianuarie 1908, Partidul Conservator-Democrat, care ...
La orele serii, la lumina palidă a unei lămpi de birou, cu greu am putut ...
Anul electoral 2014 poate fi considerat unul al premierelor. Pe lângă primele alegeri europarlamentare de ...
Cum de îşi găsesc, totuşi, românii locuri de muncă în Italia, în pofida şomajului ridicat ...
Discursul simpaticului domn Teodor Paleologu, plin de glumițe, voioșii și ziceri cu tâlc, de la ...

Articole din categoria ‘Proiecţii’

Şi totuşi, au răzbit

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Şi totuşi, au răzbit

Unii dintre cei mai renumiți lideri politici ai ultimului secol au fost la început considerați drept perdanți: unii nu erau cotați cu popularitate, alții erau acuzați că nu au carismă sau că au un discurs abraziv. Totuși, parcursul lor i-a înscris în cartea de aur a istoriei. 

Margaret Thatcher

Una dintre marile figuri politice ale veacului trecut este considerată astăzi Margaret Thatcher, fost premier al Marii Britanii, cunoscută azi în toată lumea drept „Doamna de fier”. Dar ascensiunea sa nu a fost deloc ușoară. Într-o politică dominată de bărbați, desemnarea ei ca șef al Partidului Conservator, în 1975, era văzută ca o decizie total eronată. Ţara avea o orientare de centru-stânga și nimeni nu a crezut vreodată că Thatcher va câștiga alegerile. Totuși, a învins în trei scrutinuri consecutive, a guvernat peste un deceniu și a întors societatea britanică spre centru-dreapta. La scurt timp după ieșirea sa din scena politică, victoria lui John Major în alegeri a venit ca de nicăieri. Era considerat un dezastru de imagine, era satirizat și acuzat că e plicticos sau, mai grav, că funcționează ca marionetă a fostului premier. Era atât de nepopular, încât era așteptată o victorie a laburiștilor, dar lucrurile s-au întâmplat exact pe dos. După triumful atât de puțin probabil, Major a intrat în folclor ca reper al curentului „efectul timidității conservatorilor”. 

Emmanuel Macron

Ceea ce s-a întâmplat în Franța poate fi considerat asemănător. Unul dintre candidații creditați cu foarte bune șanse, Emmanuel Macron, este un tânăr de 39 de ani care nu a avut prea mult de-a face cu politica și implicit nu a candidat vreodată. Se cunoaște că și-a lansat propria mișcare, „En Marche!”, cu circa 1 an înainte de scrutinul din această primăvară. În luna martie 2017 conducea în sondaje, în fața candidatei Marine Le Pen, un alt politician care poate fi considerat outsider, în special din pricina discursului anti-european, dar de ceva mai multă vreme pe scena politică. 

Peste ocean există o pleiadă de exemple de candidați cotați fără șansă care au răsturnat toate calculele și au devenit președinți ai SUA.

Donald Trump

Actualul șef de la Casa Albă, Donald Trump, are în urmă o lungă serie de outsideri care au învins, începând chiar cu Abraham Lincoln, efigie a Președinției Statelor Unite, figură istorică de o amploare universală. Doar că la vremea candidaturii sale era văzut ca un „anonim provincial” cotat cu șanse minime în cursa electorală. Republicanii care îl susțineau au recurs la un șiretlic, așezându-i pe delegați unii lângă alții, ca să dea impresia că Lincoln are o masă mare de susținători. Mai mult, au promis contracandidatului său, mult mai popularul senator William H. Seward, „orice dorește” în viitoarea administrație. Chiar și așa, victoria a fost una foarte strânsă.  

Harry Truman

Mai târziu, alte nume sonore, cunoscute azi în toată lumea, au pornit la drum în calitate de candidați dezavantajați: Harry Truman era atât de nepopular în 1948, încât ziarul Chicago tribune” a deschis ediția din ziua alegerilor cu titlul „Dewey l-a învins pe Truman”. Relaxați și siguri de victorie, republicanii nu s-au prezentat la vot, iar democrații au învins. Jimmy Carter este un alt exemplu de lider considerat atât de șters încât nu va putea câștiga. Guvernator un mandat și fermier, era cvasi-necunoscut în afara granițelor statului Georgia. Când și-a anunțat candidatura, colegii democrați au calificat-o ca fiind „o absurditate”. A pornit al 12-lea către nominalizare, cu un grad de popularitate printre votanții democraților de 1%. În final, a câștigat, deși foarte greu, în fața unui și mai nepopular Richard Nixon.  

Ronald Reagan

La rândul său, Ronald Reagan, una dintre cele mai luminoase figuri din galeria președinților americani, artizanul căderii Cortinei de fier, pornea în cursă în 1980 ca outsider. A câștigat și nu a uitat; în campania pentru al doilea mandat, chiar se autointitula astfel. Și Bill Clinton a avut șanse mici, fiind considerat de electorat un „necunoscut” din îndepărtatul Arkansas, la fel ca George W. Bush, care declara public în anul 2000 că nu are „experiență de Washington”.  

Cât despre fostul președinte Barack Obama, acesta părea condamnat la înfrângere. Imaginea politicienilor din Congres era însă atât de erodată, încât colegii l-au îndemnat pe tânărul senator să candideze tocmai pentru că nu era asociat cu politica de la Washington.

Barack Obama

Mandatele sale, ca prim președinte de culoare al Statelor Unite, au intrat în istorie și pentru tonul dat victoriilor neașteptate. Nu mai este nevoie să fie spus că actualul candidat-celebritate, starul de televiziune Donald Trump, nu a votat vreodată într-un corp legislativ, dar construiește după modelul Obama, chiar dacă vine pe o altă direcție”, nota New York Times” în 2016. După cum se cunoaște, rezultatele au confirmat ulterior acest trend… 

 

Protecționismul revine în forță?

Reporter: editura February - 10 - 2017 Comments Off on Protecționismul revine în forță?

În ultimele secole, majoritatea economiștilor au căzut de acord că libertatea comerțului este un lucru benefic, facilitând statelor producerea de bunuri ieftine, vânzarea lor cu succes și implicit creșterea veniturilor. Pe de altă parte, însă, s-a constatat că în vremuri grele sau din motive electorale, țările au recurs mai mereu la protecționism.  

Protest față de Acordul Trans-Pacific (SUA)

În anul 2009, în debutul crizei economice, statele dezvoltate din G20 își luau angajamentul „să nu mai repete greșelile istorice ale protecționismului”. Totuși, după un an, 17 dintre aceste state impuseseră restricții ale comerțului, potrivit unui Raport al Băncii Mondiale. Mai mult, pe măsură ce recesiunea se adâncea, protecționismul se extindea. Tendința a culminat cu declarația președintelui SUA, Donald Trump, care anunța imediat după alegerea sa, la sfârșitul anului 2016, că va abandona Parteneriatul Trans-Pacific. Toată economia lumii a perceput mesajul ca pe o „oficializare” a unei realități nerecunoscute public la nivelul marilor puteri. 

Cum s-a ajuns aici după crearea „General Agreement on Tariffs and Trade” (GATT), devenit în 1995 „World Trade Organization” („Organizația Mondială a Comerțului”), organisme a căror acțiune a însemnat scăderea masivă a tarifelor impuse de statele avansate, de la 40% după cel de-Al Doilea Război Mondial la 5% în prezent* și implicit un avans fără precedent al comerțului mondial? Prin maniera de a declara una și a face alta, pe care o practică multe state, notează „BBC”, formulând acest tip de indecizie ca fiind „un pas înainte, unul înapoi”. În ultimii ani, Europa s-a remarcat prin abordări diferite în interiorul Uniunii Europene, unde unele țări încă sunt sensibile la puseele naționaliste. De pildă, la alegerile prezidențiale trecute din Franța, ambii candidați la funcția de președinte făceau apel la retorica protecționistă pentru a câștiga voturi. Și asta în ciuda faptului că țara este unul dintre marii beneficiari ai comerțului mondial liber: de circa 15 ori mai multe firme franceze fac afaceri peste hotare decât companii străine în Franța. Echilibrul acestor tendințe a avut nevoie de stabilitatea Germaniei, care a reiterat mereu că protecționismul „ar fi un pericol grav la adresa economiei mondiale”. Până acum, influența Berlinului și-a spus cuvântul, dar „vântul care bate” dinspre Washington „suflă și în pânzele” multor naționaliști europeni care au ajuns să „joace în liga mare” politică în unele țări membre. 

Organizația Mondială a Comerțului: Argentina a încălcat regulile comerciale internaționale, prin protecționism

Cât despre Marea Britanie, care urmează să părăsească UE, încă din anul 2012 punea problema unui așa-numit „protecționism progresiv”, care să limiteze lista produselor care intră și ies din țară. Deși unii economiști britanici au catalogat ideea ca „politică economică de tip fascist, blocată în mercantilismul anilor 1700”, „Brexit” a devenit o realitate la mijlocul anului 2016 și nu există proiecții certe în legătură cu atitudinea viitoare a Regatului Unit față de comerțul mondial liber. 

Discrepanțele dintre discursuri și politici 

Marii jucători economici din Asia dovedesc cam aceleași discrepanțe între discursul oficial despre libertatea comerțului internațional și faptele „din teren”. De pildă, în ultimii ani, China a vorbit deseori depre faptul că acest tip de comerț este „motorul creșterii sale economice”, după cum se exprima fostul președinte al Camerei de Comerț Wan Jifei, care adăuga că „protecționismul este o abordare limitată”. Totuși, la sfârșitul anului 2016, Camera de Comerț a UE în China elabora un document în care atrăgea atenția că țara a dus protecționismul la limita sustenabilității și „riscă un blocaj dacă nu își deschide urgent piața pentru investitorii străini”. La rândul ei, India a manifestat din 2012 încoace multe rețineri în a-și deschide piața pentru investițiile occidentale; în rarele cazuri în care acestea se petrec, regulile și condiționările care le leagă de producția locală sunt semnificative, cu obligația pentru companiile străine de a se aproviziona astfel în proporție de minim 30%.  

Manifestație în favoarea măsurilor protecționiste (Marea Britanie)

Nici statele din America de Sud nu stau mai bine la capitolul diferențelor dintre declarații și politici aplicate. Este de notorietate faptul că fostul președinte al Argentinei, Kristina Fernandez de Kirchner, pe de o parte cerea o ridicare a tarifelor pentru produsele din afara „Mercosur” (bloc de alianțe economice din care face parte alături de Brazilia, Paraguay și Uruguay) de la 10% la un maxim de 35%, așadar protecționism în toată regula; pe de altă parte, însă, presa partenerul Brazilia să elimine barierele tarifare pentru multe produse argentiniene. 

Singura proiecție sigură în acest tablou general este că „tratatele internaționale care vizează comerțul mondial liber vor continua să stârnească numeroase controverse”, arată Douglas A. Irwin, fost consilier pe probleme economice al președintelui SUA.  

 

Roxana Istudor 

* „International Trade Areements” (Douglas A. Irwin – „The Concise Encyclopedia of Economics”)  

 

Pe când eliminarea vizelor pentru Statele Unite?

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Pe când eliminarea vizelor pentru Statele Unite?

Cetăţenii din Polonia, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia au şi în prezent nevoie de vize pentru Statele Unite ale Americii, deşi pentru alte ţări membre ale Uniunii Europene acestea au fost eliminate…

Reprezentanți ai Consiliului de Afaceri Româno-American

Reprezentanți ai Consiliului de Afaceri Româno-American

Un scurt istoric arată că Programul „Visa Waiver” (intrarea în SUA, pentru 90 de zile, fără viză, a cetăţenilor anumitor ţări) a fost creat în 1986, pentru a uşura condiţiile de intrare în SUA a britanicilor şi japonezilor. Ulterior, pe listă s-au adăugat şi cetăţenii altor ţări, toate caracterizate prin economii puternice şi regimuri politice stabile.

După extinderea UE, în 2004, între Bruxelles şi Washington au demarat discuţii privind posibilitatea ca toţi cetăţenii Uniunii să nu mai aibă nevoie de vize pentru SUA. În condiţiile în care legile americane din acel moment privind „Visa Waiver” favorizau statele care susţineau cu trupe efortul de război din Irak şi Afganistan, se părea că Polonia şi România (care nu era încă stat membru al UE) erau în fruntea listei. Au trecut zece ani şi, în ciuda unor „pusee de fermitate” din partea blocului comunitar, care a cerut şi în 2014 acelaşi tratament pentru toţi cetăţenii săi, Statele Unite au preferat să negocieze cu fiecare ţară în parte. Aceste discuţii s-au soldat cu eliminarea vizelor în ultimii ani pentru ţările baltice, Cehia, Slovacia, Grecia şi Ungaria. Iar Polonia, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia încă aşteaptă acest statut privilegiat.

Care sunt relaţiile bilaterale ale SUA cu aceste state şi ce şanse există ca cetăţenii lor să obţină eliminarea vizelor? Departamentul de Stat american arată că Polonia este un aliat cheie în Europa centrală, garantând securitatea şi prosperitatea transatlantică. Polonia contribuie cu trupe la Forţa de securitate a NATO din Afganistan, în Balcani, în special în Kosovo şi la Forţa de reacţie Rapidă a Alianţei”. Aceeaşi instituţie arată că şi Bulgaria este „un aliat de nădejde şi de importanţă strategică pentru SUA, care au acces la unele facilităţi militare de pe teritoriul bulgar”. Iar dacă în cazul Ciprului Statele Unite pot invoca problemele legate de divizarea insulei, iar în dreptul Croaţiei se poate nota că abia a intrat în Uniunea Europeană în urmă cu un an, nu aceleaşi motive sunt în cazul României.

O privire de ansamblu asupra parteneriatului ţării noastre cu SUA arată că, în acest an în care se împlinesc 135 de ani de relaţii bilaterale, Romania este partener strategic în cadrul NATO, contribuind semnificativ cu trupe, echipament şi asistenţă în cadrul operaţiunilor din Afganistan şi Kosovo. Eforturile României de a promova cooperarea la Marea Neagră în domeniile apărării şi dezvoltării economice completează scopul american de păstrare a stabilităţii în această regiune problematică. În plus, cele două state sunt legate de nenumăratele contacte economice şi umane, în afaceri, artă învăţământ şi multe altele”, arată acelaşi Departament de stat al SUA.

genericaDrumul până aici a inclus acordarea pentru România a „Clauzei naţiunii celei mai favorizate”, permanentizată în 1996, iar în 1997 a fost lansat Parteneriatul Strategic bilateral. De la lansarea sa, Parteneriatul Strategic a reprezentat un reper esenţial al politicii externe a României. După 11 septembrie 2001, România a acordat un sprijin semnificativ coaliţiei internaţionale conduse de SUA împotriva terorismului, concretizat în susţinerea operaţiunilor din Afganistan şi Irak, precum şi în intensificarea colaborării bilaterale în acţiuni specifice de combatere a terorismului. „Rezultatele pozitive în planul reformei economice şi contribuţia României la războiul împotriva terorismului au constituit elemente majore în conturarea sprijinului SUA pentru integrarea României în NATO”, arată Ministerul român de Externe. Mai departe, în 2003, autorităţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar în 2011, la Washington, a fost adoptată „Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI” între România şi Statele Unite ale Americii. În contextul adoptării Declaraţiei Comune, s-a decis constituirea unui Grup de lucru – „Task Force” – în cadrul căruia există un Grup de lucru pe probleme consulare, inclusiv problematica vizelor.

Din cele prezentate mai sus rezultă că România îndeplineşte criteriile care au stat la baza eliminării vizelor pentru Statele Unite în cazul celorlalte ţări – stabilitate, contribuţie la securitatea regională şi la operaţiunile militare ale NATO, susţinerea intereselor SUA, precum şi un parteneriat strategic solid. Aşadar, de ce mai depinde intrarea României în Programul „Visa Waiver”? De continuarea eforturilor diplomaţiei româneşti, de un lobby eficient pe lângă Congresul Statelor Unite (promovat, de altfel, de cele 17 mari companii americane membre ale Consiliului de Afaceri Româno-American) şi, nu în ultimul rând, de cetăţenii români, care, îndeplinind condiţiile, pot reduce rata de refuz a solicitărilor de viză.

Roxana Istudor

Pe când o zonă euroatlantică?

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Pe când o zonă euroatlantică?

Limite de viteză pentru Acordul comercial de liber schimb UE-SUA

Vom avea un Acord comercial şi de investiţii transatlantic, ori, mai simplu, o zonă euroatlantică de liber schimb? Bineînţeles. Depinde însă când şi cum...

1

Tratative între liderii UE şi SUA

Într-o comunitate occidentală nu doar strategică, ci şi cu valori şi principii comune, necesitatea uniunii economice e mai presantă ca oricând. Iar în aceste timpuri, când direcţiile globalizării se confruntă cu o largă opoziţie din partea diverselor organizaţii de protecţie a mediului, a consumatorilor, a sindicatelor, a grupurilor de apărare a drepturilor omului, precum şi a diverselor forme de organizare antiglobalistă, se cuvin câteva precizări.

Procesele integraţioniste par să se fi încheiat. Lumea exersează deja noile structuri de dezvoltare: Eurasia, BRICS, Asia-Pacific, Africa. Doar Orientul a rămas încă în proces de coagulare. Uniunea Transatlantică e deja, în anumite privinţe, o realitate. Deocamdată ea este funcţională geostrategic, militar, prin alianţa NATO, şi există, cum spuneam, prin valori comune. În aceste condiţii, integrarea economică este în mod elementar imperativă şi ţine de logică dezvoltării naturale. Este drept, Uniunea Economică Transatlatică e o ţintă uriaşă şi dificil de atins. Întâi de toate, Uniunea Europeană trebuie să se consolideze ferm în actuala sa componenţă, de 28 de state. Alegerile europene din 2014 au fost străbătute de o gălăgioasă turbulenţă generată de formaţiuni de extremă dreapta, orchestrate de competitorii de la Răsărit sau de populişti naţionalişti ori xenofobi. În acelaşi timp, fostul vicepreşedinte al Comisiei Europene, Viviane Reding, milita pentru un rol executiv bine statuat al Comisiei, de guvern al Uniunii Europene, şi pentru un Parlament European bicameral care să includă un Senat al ţărilor membre. În publicaţia britanică „The Telegraph”, Reding şi-a definit viziunea: Statele Unite ale Europei. Chiar dacă o asemenea proiecţie era îmbrăţişată mai ales de veteranii UE şi de unii din înalţii oficiali de la Bruxelles, procesul electoral european nu a consfinţit schimbări atât de mari. S-a câştigat deocamdată în stabilitate, în unitatea în diversitate a forţelor politice principale şi majoritare, în proiecţia economică îndrăzneaţă şi în accelerarea procesului de integrare comunitară. Realitatea este că în vechea Europă, accentele antiunionale, naţionaliste, rămân încă notabile, mai ales în ţări că Franţa, Grecia, Marea Britanie sau Olanda. În timp ce noua Europă şi mai ales state că România sau Polonia, la graniţa lumii occidentale şi cu îndelungată experienţă în spatele Cortinei de Fier, îmbrăţişează cu entuziasm proiectul civilizational al Occidentui unitar.

Consultări publice în Arlington, Virginia, mai 2014

Consultări publice în Arlington, Virginia, mai 2014

De partea cealaltă, motorul dezvoltării vestice şi resortul tendinţelor globale, SUA, au de dus corabia şi de a-şi proteja şi propriile interese. Asumându-şi rădăcinile europene, Statele Unite continuă să colaboreze strâns şi să-şi sprijine partenerul tradiţional, în orizontul de aşteptare al reciprocităţii. Încă de la începutul anului 2014, secretarul Trezoreriei americane, Jack Lew, a exprimat scopurile comune ale SUA cu UE. În mai multe turnee întreprinse în Europa, Lew a insistat pentru creşterea economică globală, stabilitatea financiară şi, bineînţeles, pentru Acordul de liber schimb UE-SUA, fără de care cele două deziderate rămân incerte şi care, din păcate, trece prin negocieri destul de anevoioase. Discuţiile pentru Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii UE-SUA (TTIP) au început încă din 2013. Negocierile au avut mai multe întreruperi şi amânări. Motivele sunt diverse şi au inclus o serie de argumente pro şi contra de ambele maluri ale Atlanticului.

Dacă ar fi să începem cu contraargumentele, încă de la început s-a pus problema politicilor protecţioniste de pe ambele pieţe, ele stârnind mai multă insatisfacţie la Washington. SUA reprezintă cea mai mare economie a lumii şi 50% din PIB-ul total global. În aceste condiţii, are şi câteva pretenţii. Desigur, este remarcabil că 30% din această activitate rezultă din schimburile cu Uniunea Europeană, dar deficitul comercial este în mod clar în favoarea UE. Semnificativ în acest sens este indicatorul locurilor de muncă: în timp ce companiile europene au în America 3,5 milioane de angajaţi, SUA au creat în Europa 4.1 milioane de joburi. La rândul lor, europenii sunt critici şi îngrijoraţi în legătură cu o posibilă regresie în materie de sănătate, nutriţie, protecţia mediului şi dreptul muncii. Grijile europene s-au exprimat întâi în privinţa produselor agricole şi alimentelor modificate genetic, cărnii „îmbunătăţite” cu hormoni sau fracturării hidraulice, larg utilizată în America pentru exploatarea resurselor naturale. Uniunea Europeană este, totodată, preocupată de riscul extinderii „statului supraveghetor”. Ecourile scandalurilor de spionaj între aliaţi, indiferent care ar fi fost substratul real al acestora, încă nu s-au stins. Pe de altă parte, o temă rămasă în suspensie în negocierile de până acum este aceea a dreptului de proprietate intelectuală, mult mai restrictiv în SUA, şi care le apare europenilor ca o posibilă limitare a accesului la cultură, educaţie şi chiar la progresul ştiinţific.

Opozanţii Acordului invocă  urmările „asaltului” corporaţiilor

Opozanţii Acordului invocă urmările „asaltului” corporaţiilor

În ce priveşte fondul economic al Acordului, şi mai ales capitolul de Investiţii, primul contraargument al UE este că interesele economice ale investitorilor n-ar putea fi protejate în mod adecvat. În paranteză fie spus, asemenea critici vin în momentul în care precauţia cea mai mare se manifestă faţă de corporaţii şi actorilor non-statali, pe cale să câştige din ce în ce mai mult teren în lumea occidentală. Aceste temeri se manifestă nu doar la nivelul extins al „avocaţilor” antiglobalişti, ci chiar în rândul negociatorilor înşişi ai Acordului de liber schimb UE-SUA. Desigur, se mai vehiculează, cu bună sau rea credinţă, şi teorii conspiraţioniste de genul „Acordul este făcut să securizeze, dezvolte şi extindă privilegiile companiilor multinaţionale şi ale investitorilor suspecţi”. Care ar fi dramul de adevăr întrezărit de europeni? Acela ca tranzacţiile comerciale sau investiţiile UE-SUA sunt guvernate de 29 de sisteme legislative diferite. Legea de Soluţionare a Litigiilor de Stat pentru Investitori aplicată în Statele Unite poate deschide o veritabilă Cutie a Pandorei în statele Uniunii Europene. Această lege, utilizată în SUA pentru rezolvarea unor serioase probleme de proprietate privată în raport cu statul – precum termenii exproprierilor sau responsabilităţile legale în materie de proprietate – poate fi clară peste ocean, dar este imposibil de aplicat într-o Uniune Europeană cu 28 de legislaţii diferite. Controversele sunt legate de faptul că entităţi comerciale transnaţionale ar putea folosi Acordul – influenţat de o atare lege – pentru a opera în afară jurisdicţiilor naţionale şi ar eluda reguli şi legi importante. Avem, astfel, explicaţia pentru care, la începutul lui 2014, negocierile pentru Acordul TTIP au fost amânate pentru trei luni de consultări publice. S-a derulat nu doar analiza incompatibilităţilor legislative dintre sistemul european şi cel american, ci şi o „luptă pentru putere” între Comisia Europeană şi statele membre pentru negocierea anumitor capitole, şi în mod special ale celor privind investiţiile. Aşadar, nu doar alegerile din UE au încetinit negocierile, ci şi dorinţa europenilor de a reglementa fiecare din aceste domenii sensibile la nivel naţional.

„Partea plină a paharului”, argumentele pentru accelerarea şi finalizarea rapidă a Acordului UE-SUA, ar putea fi sintetizată în faptul că acum, în absenţa acestuia, tranzacţiile comerciale şi investiţiile dintre UE- SUA totalizează mai mult de patru miliarde de dolari pe an. Odată Acordul intrat în vigoare, PIB-ul Uniunii Europene ar creşte cu 119 miliarde de euro anual, iar al Statelor Unite cu 100 până la 110 miliarde de dolari. În UE se estimează şi că veniturile fiecărei gospodarii ar creşte cu 545 de euro doar în primul an. Preşedintele american Barack Obama a şi insistat asupra accelerării negocierilor, în contextul preocupărilor privind problemele comune, precum şomajul, inegalităţile şi inechităţile sociale: TTIP poate oferi sute şi sute de mii de locuri de muncă, mai precis, poate crea joburi pentru 800 de milioane de oameni pe ambele maluri ale Atlanticului”. Prin eliminarea barierelor tarifare şi non-tarifare, armonizarea standardelor comerciale, procedurilor şi regulamentelor, cadrul rezultat ar genera profituri de milioane de euro pentru companii, ar stimula piaţa muncii şi ar diminua birocraţia şi în UE şi în SUA. Şi, deloc de neglijat, s-ar elimina toate barierele dintre cele două maluri ale oceanului.

Precedente de bun augur

Uniunea Europeană a încheiat recent Acordul de liber schimb cu Canada. Negocierea acestuia a durat mai bine de trei ani. Până acum, UE a încheiat Acorduri de acest fel de mult mai mică anvergură. În anii 1990 cu Elveţia, ţările nordice, cu cele din afara Comunităţii Europene de atunci, toate limitate la aria continentală. De cealaltă parte, Statele Unite au deja o serie de asemenea acorduri, în afara celor care integrează nordul american (NAFTA – SUA – Canada-Mexic), cu ţări din Asia sau Orientul Mijlociu. Nu există însă un Parteneriat atât de îndrăzneţ, de o asemenea amploare precum TTIP. Unii l-au numit monumental.

Pe o piaţă globală definită de o accelerare a competiţiei dintre procesele regionale de integrare, cu boomul economic asiatic şi China care stabileşte cote de creştere economică fără precedent, Uniunea Economică Transatlantică nu poate întârzia mult. La începutul negocierilor, în 2013, Pierre Moscovici, pe atunci premierul francez, estimă că acestea se vor încheia la cumpăna anilor 2014-2015. S-a vehiculat apoi şi durata Acordului European cu Canada. În aceste zile se discută neoficial despre posibilitatea de a încheia negocierile chiar în 2016, în viitoarea guvernare de la Casa Albă. Adevărul este că într-o lume mai grăbită decât ne imaginăm, în care procesele integraţioniste sunt pe final, nicidecum în aşteptare, acest Parteneriat transatlantic UE-SUA consfinţeşte nu atât o lume sigură strategic, cât mai ales o uniune a prosperităţii economice. Odată ce împărtăşim aceleaşi obiective, perspective şi valori, putem aştepta puţin ăentru ca bătrâna Europă să se acomodeze cu Lumea Nouă. Altminteri, Statele Unite ale Europei rămân o viziune creată pentru a fi zdruncinată. În context, Ravi Buck, diplomat al Ambasadei americane la Bucureşti, declara recent că „acest Acord nu va influenţa nimic în afara comerţului şi investiţiilor – UE nu va deveni al 52-lea stat american, SUA nu vor deveni al 29-lea stat UE. Mesajul meu către toţi românii este că trebuie să vă asiguraţi că vocea voastră este auzită, că sunteţi la curent cu ce se discută la Bruxelles şi cum aceste discuţii vă influenţează afacerea, producţia. Dacă România aşteaptă ratificarea şi abia apoi va începe să facă lucruri, atunci va trebui să concureze cu alţi europeni care se pregătesc deja. România ar trebui să fie pregătită pentru acest Tratat”. Pe această linie s-au situat şi demersurile şefei Reprezentanţei Comisiei Europene în România, Angela Filote şi al europarlamentarului Ioan Mircea Paşcu, ambii insistând ca oficialii români şi IMM-urile din ţară să fie permanent la curent cu negocierile pentru acest Tratat, care le va facilita accesul la piaţa americană şi să folosească la maximum instrumentele de dezbatere şi consultare. Nu întâmplător. România este deja un partener strategic al SUA în UE, poziţie avantajoasă ce poate fi fructificată.

Lucia Deveanu

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult