NUMARUL
195-196
Odată cu înscăunarea României în fruntea Consiliului Uniunii Europene, pentru o perioadă limitată, pe drept ...
Participanți: cunoscuți jurnaliști, personalități ale presei din România, care onorează publicația de numeroși ani: Eugen ...
În ultimii ani, turismul în zona balcanică a evoluat spectaculos. De la stațiunea Belek, din ...
- România reîntregită, stat unitar pe harta lumii La 18 ianuarie 1919 au început lucrările Conferinţei ...
O informație de presă ne lămurește despre adevărata stare de lucruri care domnește în rândul ...
- Putere, avere, ereditate - Numeroase state socotite a fi modele de democrație, și nu numai ...
Serbia este un spațiu creștin încă din secolul al IX-lea d.Hr. Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul ...
Considerate un tezaur al neamului, mănăstirile din nordul Moldovei sunt adevărate opere de artă, unice ...
Triunghiul planetar al momentului: America-China-Rusia  Relațiile dintre Rusia și Statele Unite, care au monopolizat decenii de-a ...
Cei cunoscuți sub numele de „whistleblowers” sunt acele persoane care lasă să se scurgă spre ...
Oligarhii ruși, îmbogățiți cu resursele patriei-mamă Deținătorii de averi însemnate din Rusia ultimelor decenii reprezintă un ...
Cândva am găsit o cărticică despre Teatrul „Cărăbuş” al celebrului actor Constantin Tănase, care „propune” ...

Articole din categoria ‘Reverberaţii’

Marea Britanie – alegerile şi românii

Reporter: editura June - 15 - 2015 Comments Off on Marea Britanie – alegerile şi românii

Conservatorii britanici – adepți ai politicii de antiimigraţie şi de presiuni pentru renegocierea Tratatelor UE – rămân la putere în Regatul Unit. Analiști politici comentează în ce măsură orientarea politică cu care guvernul Cameron a obținut sufragiile populației va fi urmată de măsuri ce vor acutiza îndeosebi problematica imigrației în Marea Britanie. Pe bună dreptate se ridică întrebarea: ce urmează pentru românii din Marea Britanie şi pentru viitorul în Uniune al acestei ţări?

Acţiune antirasism a manifestanţilor români (mai 2015)

Acţiune antirasism a manifestanţilor români (mai 2015)

Temerile noastre nu sunt deloc întâmplătoare deoarece premierul David Cameron, reinstalat în fruntea guvernului britanic, nu a făcut un secret, în ultimii ani, din faptul că doreşte să reducă imigraţia în Regatul Unit chiar cu preţul încălcării principiului la liberă circulaţie, pe care Marea Britanie şi l-a asumat ca stat membru al Uniunii Europene. Această politică a „descurajării” imigraţiei figurează, de altfel, ca prioritate pentru conservatori chiar în programul lor, care stipulează negru pe alb că va fi restricţionat accesul la muncă, la adăpost, la beneficii sociale, la asigurări de sănătate, la conturi bancare şi premise de conducere auto pentri imigranţii ilegali”. Dacă, pe de o parte, poate fi considerat firesc pentru un guvern să ia măsuri pentru ca aceia ce nu muncesc să nu poată parazita sistemele de ajutor, pe de altă parte, „împins de la spate” de agresiunea, ca şi de ascensiunea (de până mai ieri) a populiştilor de la UKIP, cabinetul Cameron a început să încalce principiul liberei circulaţii, considerat unul dintre fundamentele Uniunii Europene. Pentru că tocmai românilor şi bulgarilor le-au fost impuse măsuri tranzitorii pe piaţa muncii până în 2014, au devenit ţinte ale unei isterii așa numitei „invazii”, susţinută concertat de o parte a politicienilor, acompaniaţi de o parte a mass-media. De altfel, este de notorietate o declaraţie de răspuns din partea fostului comisar UE pentru justiţie şi vicepreşedinte al Comisiei Europene, Viviane Reding, care a fost tranşantă în chestiunea presupusei „invazii” a străinilor: Pur şi simplu nu este adevărat. Sunt dezamăgită de liderii politici, pentru că ce este leadership-ul dacă doar încerci să câştigi voturi prin manevre şi discursuri populiste? Distrugeţi viitorul poporului vostru, de fapt. Majoritatea lucrurilor spuse cetăţenilor Marii Britanii sunt mituri, nu au nimic de-a face cu realitatea”. Oficialul european avea dreptate: tema s-a dovedit una falsă, întrucât mai multe rapoarte au indicat că numărul imigranţilor români şi bulgari nu a întregistrat o creştere care să determine societatea britanică să se neliniștească. Mai mult chiar, cifrele oficiale din luna mai a anului trecut indicau, dimpotrivă, o scădere a numărului de români şi bulgari care lucrează în Marea Britanie. Şi, pentru ca tabloul populismului de dragul luptei politice să fie complet, studii britanice arată că de fapt 77% dintre cetăţenii Regatului Unit declară că ar primi migranţi din România şi Bulgaria care muncesc şi plătesc taxe, învaţă limba şi se integrează în comunitate, ceea ce duce la gândul că nu această miză a fost preponderentă în actualele alegeri, ci depășirea crizei economice în care se zbate și această țară.

„Invazia” lucrătorilor din România, manipulare mediatică

„Invazia” lucrătorilor din România, manipulare mediatică

În aceste condiţii, chiar colegi conservatori i-au atras atenţia premierului britanic asupra faptului că introducerea de „măsurători” pentru migraţie ar putea demola credibilitatea guvernului. De pildă, fostul ministru Ken Clarke consideră că „ţinta migraţiei nete a fost o greşeală”. Politicienilor obiectivi li s-au alăturat români stabiliţi în Marea Britanie, care au luat parte, la începutul lunii mai, alături de susţinători anti-UKIP (UK Independence Party), la o campanie de informare despre politica discriminatorie şi rasistă a partidului care-i portretizează pe români drept invadatori. Protestatarii au împărţit pliante, iar medical de origine română Tommy Tomescu a vorbit mulţimii despre români, despre acţiunile defăimătoare şi despre necesitatea înţelegerii între naţiuni.

În aceste condiţii, în care „invazia” a fost doar o simplă lozincă electorală, populistă, unele ziare au recunoscut public că au dezinformat în legătură cu migranţii români, iar UKIP a ieşit din scena politică mare a Regatului Unit în urma rezultatelor electorale din luna mai, ce argumente mai poate invoca David Cameron pentru politica antiimigraţie pe care o promovează şi care încalcă tratate ale UE?

Ieşire din UE?

Imagine generică

Imagine generică

Agenda conservatorilor mai include o temă care a suscitat vii polemici şi care, indirect, îi priveşte şi pe românii din Marea Britanie (stabiliţi sau aflaţi la muncă): supunerea la vot a apartenenţei Marii Britanii la Uniunea Europeană, în cadrul unui referendum. Mai exact, acelaşi David Cameron care ruga nu cu mult timp în urmă Scoţia să rămână în interiorul Regatului Unit pune pe agenda publică europeană „secesiunea” ţării sale. După realegere, şeful cabinetului a confirmat faptul că nu renunţă la referendumul cu pricina. Iar dacă se va ajunge la consultarea publică, aceasta „se va reduce probabil la o dezbatere de genul imigraţie versus locuri de muncă, anticipează Mats Persson, directorul centrului de analiză „Open Europe”. Aşadar, lupta cu libertatea de circulaţie a premierului britanic trece într-o nouă dimensiune. De partea cealaltă, liderii europeni au ripostat cu fermitate de la început, atenţionându-l pe primul ministru că renegocierea tratatelor este puţin probabilă, iar disponibilitatea de a face concesii Marii Britanii este limitată de statutul fundamental al UE, în special în privinţa libertăţii de circulaţie: Dorim să vă păstrăm în familia europeană, dar nu cu orice preţ”, a transmis Londrei Uniunea Europeană, arată „AFP”.

Cu ce ne-am ales din Irak…

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Cu ce ne-am ales din Irak…

 

Bilanţul anilor de intervenţie în Irak se apropie de ceea ce mulţi analişti şi numeroase voci din opinia publică numesc „un dezastru istoric”: peste 4.400 de soldaţi americani morţi, 32.000 de militari răniţi; de partea irakiană, 150.000 de morţi şi 250.000 de răniţi, două milioane de exilaţi. Costul operaţiunilor este şi el exorbitant: aproape 1.000 de miliarde de dolari, scrie săptămânalulLe Point”. În mod tradiţional, după genul acesta de intervenţii de „instaurare a democraţiei”, urmează reconstrucţia. Este o obişnuinţă ca învingătorii să ia „partea leului” şi din resurse şi din contracte, iar România s-a aflat în tabăra lor. Dar, dintr-o multitudine de cauze – între care vom menţiona şi ezitările firmelor româneşti sau „înlăturarea” lor de pe listele cu beneficiari de contracte – nu ne-am ales cu mai nimic . Cel mult putem doar număra victimele…

Radiografie post conflict

Intervenţia atât de dorită de fostul preşedinte american George W. Bush este considerată o catastrofă din punct de vedere geopolitic, apreciază publicaţia. La rândul său, „Washington Post” notează că „incapacitatea actorilor locali de a ajunge la un compromis politic este o constantă a Irakului post Saddam”. Pentru mulţi observatori, retragerea completă a forţelor americane este prematură, pentru simplul motiv că rănile sectare ale Irakului sunt departe de a fi vindecate.

Şi totuşi proiectul stabilizării Irakului nu este compromis? În ultimii câţiva ani, nivelul violenţelor s-a diminuat de 10 ori (8.000 civili irakieni ucişi în 2003, 24.000 în 2007, 1.600 în 2011). Redresarea economică este în toi: PIB-ul a crescut de la 14 miliarde de dolari în 2003, la 57 de miliarde în 2007 şi 108 miliarde dolari în 2011. Producţia de petrol a crescut de la 2,3 milioane de barili pe zi în 2003, la 2,4 milioane de barili în 2007 şi 2,6 milioane de barili în 2011. Utilizatorii de internet au crescut de la 5.000 în 2003, la 500.000 în 2007 şi 2 milioane în 2011. Utilizatorii de telefonie au crescut de la 600.000 în 2003, la 10 milioane în 2007 şi 22 milioane în 2011.

În urmă cu 4 ani, Irakul era o societate eşuată. Astăzi, forţele guvernamentale irakiene, atrenate şi consiliate de americani, reunesc în jur de 660.000 militari şi par suficient de mature pentru a garanta ordinea socială şi politică, propice reconstrucţiei şi dezvoltării afacerilor. Deşi Irakul rămâne un butoi cu pulbere aflat într-o stare de armistiţiu fragil, companii din toată lumea şi-au găsit aici oportunităţi de a face profit. Nu şi cele româneşti.

A fost odată

În perioada 1980-1990, Irakul reprezenta una din principalele destinaţii de export ale României. De la noi plecau autovehicule, confecţii, furnituri militare, ţesături, tricotaje, obiecte sanitare, articole de uz casnic, produse chi­mice, elec­tro­nice, ma­şini industriale, profile şi alimente. În aceeaşi perioadă, România a executat în Irak obiective economice în valoare de 1,2 miliarde dolari, incluzând fabrici de ciment, lucrări de foraj petrolier sau sisteme de irigaţii. Putem vorbi despre cartiere de locuinţe construite de români, despre reţele de canalizare şi electricitate, fabrici de ciment, rafinării şi platforme de extracţie a petrolului. Românii au fost contractori direcţi sau subcontractori.

După 1990, bilanţul exporturilor a rămas pozitiv, balanţa comercială fiind net excedentară. Dar dezamăgitoare din punct de vedere al evoluţiei . La nivelul anului 2005, spre exemplu, România a exportat în Irak produse în valoare de circa 45 milioane de dolari, reprezentând puţin peste 10% din volumul exporturilor efectuate în 1988…

Expunere de motive

Când România a decis să participe, alături de SUA, în conflictul din Irak, foarte multă lume a crezut că vom prinde şi noi o „felie” din marea afacere a reconstrucţiei Irakului. Nu a fost aşa. În prezent, Irakul are nevoie de investiţii masive în infrastructură, pornind de la transporturi, telecomunicaţii, energie electrică şi până la alimentarea cu apă. Numai în industria petrolului (principala resursă a ţării, cu 90% pondere in buget) sunt necesare, în următorii ani, investiţii de 25 miliarde dolari pentru dezvoltarea sectorului extracţiei şi de 5 miliarde pentru sectorul de rafinare. Din motive nu îndeajuns de descifrate, între care bănuiesc că şi o reţinere pe care alte companii din lume în căutare de profit au manifestat-o, firmele româneşti lipsesc de pe acest mare şantier, cândva locul în care compatrioţii noştri îşi dădeau măsura muncii.

Dacă în ce priveşte datoria pe care o aveam de recuperat de la Irak am „rezolvat” (din 2,5 miliarde dolari recuperăm mai puţin de un miliard, iar ultimul termen de plată este anul 2028!), în rest nu pot fi încă enumerate contracte serioase ale companiilor româneşti în această ţară.

Mai bine mai târziu…

De ani buni se discută despre principalele oportunităţi pentru România, care ar fi exporturile de echipamente, componente şi piese de schimb la obiectivele complexe construite anterior în Irak şi care urmează a fi reabilitate, modernizate sau extinse, dar au rămas doar… discuţii. Între timp, procesul de reconstrucţie a Irakului merge înainte tot fără firmele româneşti. Mii de proiecte au fost deja implementate: staţii de poliţie şi pompieri, alimentări cu apă, şcoli şi spitale, centrale electrice, locuinţe etc. În Irak şi-au făcut loc firme din Turcia, Bulgaria şi Iran, care au găsit proiecte în sectorul agricol (în principal achiziţionarea de utilaje), sectorul construcţiilor civile şi industriale (maşini şi echipamente, construcţia de fabrici de ciment, achiziţionarea de lemn şi alte materiale), sectorul energetic (rafinării de capacitate mică şi medie). Nemaivorbind despre marile firme occidentale, ca „British Petroleum” sau americanii de la „Halliburton”. Cu contracte bune s-au ales şi firme din Franţa, China, Malaezia, Vietnam, Angola, Norvegia şi Rusia.

Cât priveşte ţara noastră, Oficiul pentru promovarea investiţiilor româneşti în Irak a fost inaugurat abia în vara anului 2010, când toate cele enumerate mai sus aveau cel puţin un an vechime…

Roxana Istudor

 

Amprenta influenţei germane

Reporter: editura November - 20 - 2010 Comments Off on Amprenta influenţei germane

Rubrica noastră consemnează, de câteva numere, mărturii despre aportul valoric adus de diferite culturi la consolidarea unei structuri unitare a civilizaţiei româneşti. După amprenta franceză şi cea rusă, publicăm file care atestă influenţa germană asupra culturii româneşti.

Influenţa germană nu a fost o permanenţă, dar ea s-a manifestat în momente decisive, definitorii, ale evoluţiei noastre istorice şi culturale. Să începem cu începuturile – întemeierea statului feudal Moldova, una din părţile componente ale statalităâii noastre. Discuţiile sunt multe, ipotezele, ca şi legendele, abundă, însă nu se poate face abstracţie de contribuţia elementului germanic care, în zonă şi în epocă a fost hotărâtoare în ceea ce priveşte apariţia statalităţii. Toată zona europeană de la estul teritoriilor româneşti s-a coagulat sub acţiunea directă a germanicilor. Dar Moldova? Moldova a apărut ca o marcă a regatului ungar, pentru a-şi afirma autonomia în decursul a mai puţin de o generaţie. Dar ea se cheamă Moldova, iar herbul său este un cap de bour, ceea ce în germana veche înseamnă acelaşi lucru. Se ştie că nucleul statalităţii se afla în nordul de azi al provinciei, iar el se sprijinea pe oraşele locuite de numeroşi germani – enumerăm doar Baia şi Siretul. De altfel, cel mai mare oraş din zonă, Rodna, număra aproape cincizeci de mii de locuitori, un important centru minier şi metalurgic. La momentul când a fost distrus de mongoli, partea covîrşitoare a populaţiei era de origine germană. În toată perioada medievală, colonizări sporadice de populaţie germană au dus la crearea unor bazine viticole de un renume ajuns pînă astăzi, cum este cel de la Cotnari, sau la exploatări miniere şi centre manufacturiere. Scurta ocupaţie a Olteniei de către Habsburgi a avut urmări pe care astăzi nimeni nu se străduie să le mai identifice, de la costumul popular bărbătesc, cu elemente decorative de influenţă militară austriacă, la nume de localităţi sau de familie.

Osatura medievală a Transilvaniei, fără nici o îndoială, se construieşte pe nodurile cetăţilor germane (săseşti), iar influenţa acestora asupra lumii româneşti iese la iveală în momentele semnificative. Primul document scris în limba română este scrisoarea boierului Neacşu către „dumnealui Hans Benkner”, judele Braşovului. Renumele, să nu spunem faima, lui Vlad Ţepeş este asiguraă de circulaţia unor pamflete germane la adresa curajosului şi intransigentului voievod, un erou al rezistenţei anti-otomane. Dimitrie Cantemir atinge gloria maximă în lumea intelectuală a epocii, odată cu acceptarea sa ca membru al Academiei de la Berlin. Un alt fapt de cultură legat de germani este opera diaconului Coresi, care tipăreşte „Scriptura” în limba română. Sigur, putem lua în seamă intenţia vădită a reformaţilor germani de a răspândi elementul creator al Reformei, constituit în fapta traducerii Cărţii Sfinte în limbi care nu erau sacre, dar pentru români rămâne ca un punct de referinţă fapta diaconului, îndrăzneţ în gândirea sa. Privind istoria românilor, după expansiunea Habsburgilor către Dunărea de jos, încheiată cumva după pacea de la Carlovitz, nu putem să nu constatăm că renaşterea ideii naţionale şi construcţia acesteia se petrec datorită Şcolii Ardelene. Ori, Şcoala Ardeleană nu se putea naşte decât în climatul creat de Viena prin stimularea instituţională a confesiunii greco-catolice. Influenţa culturală este resimţită direct, prin faptul că intelectualii acestui curent se dedică cercetării sistematice şi alcătuirii de lucrări iluministe şi enciclopedice. Exact această lucrare a lor are drept rezultat trezirea conştiinţei naţionale şi exprimarea ei la nivelul păturilor mai de jos, în burghezia pe cale de a se forma, în ţărănimea în general exclusă din dinamica societăţii. Imaginea Împăratului de la Viena care este un protector al românilor, în opoziţie cu rolul real al marilor seniori, funcţionează cu succes aproape un secol, de la Răscoala lui Horea, trecînd prin tragica Revoluţie de la 1848, sfârşind cu Memorandum-ul. Speranţele românilor au constituit tot atâtea instrumente politice pentru Casa Imperială de la Viena şi ,dacă politic şi social românii au pierdut de fiecare dată, câştigul cultural a fost imens. Cărţi, publicaţii şi şcoli, personalităţi, de la profesori, cărturari la generali au devenit patrimoniul cultural al românilor din Transilvania, patrimoniu care i-a transformat în factori activi în procesul de întregire a statalităţii naţionale. Totul s-a făcut şi s-a petrecut în strânsă legătură cu centrele de cultură şi civilizaţie germane. Privirea intelectualilor, a elitei româneşti din această provincie ţintea către Viena, în acele vremi cea mai înaltă expresie culturală şi de civilizaţie a germanităţii.

Dar nu doar în Transilvania, unde populaţia germană înţelegea prin exponenţii săi dimensiunile convieţuirii, exemplul clasic fiind dat de Ştefan Ludwig Roth, prin faptele, cuvintele şi sfârşitul său eroic, ci şi în Moldova influenţa germană este hotărâ toare în momente cruciale. Eminescu şi întreaga Junime nu numai că sunt, ci şi declară limpede că filogermanismul, măcar în dimensiunea sa culturală, ar fi calea de urmat pentru tânărul stat şi renăscuta cultură românească. Nici nu putea fi altfel, dacă ţinem cont de efervescenţa intelectuală a Berlinului şi Vienei la acel moment, de obsesia creării unei naţiuni germane unitare după secole de fărâmiţare şi dezbinare. Nu a fost întâia dată în istorie cînd intenţiile bune au pavat drumul către Iad. Romantismul căutării de sine şi ampla construcţie enciclopedică au fost două amprente culturale germane care au rămas pentru totdeauna aplicate culturii noderne române. Folclorul, dicţionarele şi tratatele, culegerile de documente şi cercetările arheologice au marcat sfârşitul veacului al XIX-lea şi asta reprezintă un uriaş efort de sincronizare şi regăsire de sine. Acţiunea politică, impulsul modernizator şi talentul de administrator al Principelui Carol, apoi Regele Carol I, au descătuşat imense energii naţionale, care au dus la edificarea unui stat modern, cu adevărat european, capabil să fie el însuşi în plan extern şi sigur pe sine în plan intern. Continuând reformele şi chiar îndrăznelile lui Vodă Cuza, Carol I înţelege că singura piedică în calea dezvoltării armonioase a statului este partizanatul politic excesiv, cel care conţine în sine obsesia sinuciderii ori a exterminării adversarului politic. Găseşte soluţia, aparent comică, a rotativei guvernamentale, dar ce altceva este ea decât deprinderea cu alternativa democratică la guvernare? Nu era decât o impunere a formelor, în aşteptarea fondului.

În jumătate de secol, românii recuperează două sute de ani de marginalizare voită şi nevoită. Când modernizarea se apropie de sfârşit, momentan, desigur, marele observator de pe margine, ironicul, acidul, sentimentalul Caragiale, cel care a şarjat la orice manifestare formală care contrazicea propriul ei conţinut (avem aici o scurtă definiţie a comicului) a plecat din ţară. Unde a plecat? Natural, la Berlin. Bucureştiul sfârşitului de veac XIX şi al începutului de veac XX, unde în Parlament se vorbea franţuzeşte, avea o serie de mari intelectuali, admiratori ai culturii germane sau, pur şi simplu, filogermani. Eminescu, Slavici, Petre Carp, Titu Maiorescu, apoi Stere şi Arghezi, la care se adaugă Blaga, Rebreanu sau Mihail Sorbul reprezintă produsele de luat în seamă ale influenţei germane. Vedem cum marea cultură română asimilează idei, curente, expresii artistice fără a-şi pierde în nici un fel caracterul, specificul, ci îmbogăţindu-se firesc. Asemeni tuturor culturilor europene. Şi, nu în cele din urmă, am dorit să amintesc de influenţa benefică germană pe care a avut-o acordarea prestigiosului premiu internaţional cultural Johann Gottfried von Herder unor personalităţi marcante ale culturii central şi est-europene, care au adus contribuţii semnificative atât culturii proprii, cât şi culturii Europei, între care s-au aflat şi românii Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Constantin Noica, Marin Sorescu, Eugen Barbu, Andrei Marga ş.a.

Am observat, în această rapidă parcurgere a unor momente cruciale ale devenirii noastre, că influenţa germană a fost benefică. Nu a fost o constantă, dar a fost ceea ce ne trebuia. Non multa, sed multum! O încheiere demnă de o caracteristică neo-latină. Atâta latină câtă s-a studiat în şcolile româneşti a fost să fie datorită modelului german de reconsiderare a studiilor clasice.

Eugen Uricaru

Amprenta influenţei ruse

Reporter: editura October - 15 - 2010 Comments Off on Amprenta influenţei ruse

Rubrica noastră, inaugurată în numărul trecut cu articolul „Amprenta influenţei franceze”, îşi propune să consemneze şi alte „amprente”, să aducă mărturii despre aportul valoric adus de diferite culturi la consolidarea unei structuri unitare a civilizaţiei româneşti.

Deşi Rusia kievleană şi apoi Rusia moscovită nu s-au aflat în imediata apropiere a Ţărilor Româneşti, mai cu seamă dacă ţinem cont de dimensiunile subiective ale distanţelor dintre aceste popoare, datorăm cronicilor ruseşti unele dintre timpuriile semnalări cunoscute ale românilor, “Cronica lui Nestor” şi “Însemnarea vremurilor de demult” fiind ştiute şi studiate în mediile academice cu prisosinţă.

Trebuie să stabilim, de la începutul acestei intervenţii, că nu vom discuta despre influenţa slavă, ci de cea rusă, identificată şi înţeleasă ca atare. Practic, intrarea Moldovei lui Ştefan cel Mare într-o alianţă politică de anvergură se realizează prin căsătoria sa cu Maria de Mangop, rudă apropiată a Marelui Duce şi apoi Ţar al Moscovei, predecesorul lui Ivan cel Groaznic, Ivan al III-lea. Dar această căsătorie şi acest act politic – Maria de Mangop fiind, în primul rând, o Paleologă, din familia ilustră a împăraţilor Bizanţului – nu a avut practic nici o influenţă şi nu a lăsat o altă urmă decât în universul artistic românesc, dacă ar fi să amintim în acest sens doar acoperământul de mormânt de la Putna, o capodoperă a artei medievale româneşti.

Este firesc să ne aşteptăm ca influenţa rusă să se exercite, în adevăratul sens al cuvântului, odată cu marile campanii ale Ţarului Petru I, care aveau drept ţintă ieşirea la marea deschisă navigaţiei şi mai cu seamă la marea caldă, Marea Neagră. Nu putem crede că acţiunea de modernizare a societăţii şi statului rus, începută de Petru I şi continuată de Ecaterina a II-a, să nu fi avut o răsfrângere asupra Principatelor Dunărene. Nesfîrşitele războaie ruso – turce au adus armatele ţarilor întâi în preajma românilor şi apoi chiar pe teritoriile lor. Orice ocupaţie este o nenorocire, dar în orice nenorocire se poate afla şi o fărâmă de bine. Corpul ofiţeresc rus era alcătuit în exclusivitate din membri ai păturii nobiliare şi mulţi dintre aceşti nobili, în general de mic rang, erau adepţii reformelor şi ai modernizării. Nu greşim cînd vom spune că, alături sau împreună cu domnii fanarioţi, ofiţerimea şi administraţia militară rusă din timpul ocupaţiilor au adus primele, dar hotărâtoarele, elemente ale modernităţii occidentale.

Relaţia dintre Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare este foarte cunoscută şi alianţa militaro – politică dintre cei doi mari oameni a avut la bază aspiraţia comună pentru modernizare şi pentru consolidarea unei opoziţii comune la presiunea Imperiului Otoman. Rămâne de discutat ce s-ar fi întîmplat cu Moldova şi cu Ţara Românească dacă bătălia de la Stănileşti s-ar fi terminat altcumva. Ceea ce s-a petrecut în Basarabia după ocuparea ei din 1812 ne poate da o imagine asupra consecinţelor nefaste ale unei ipotetice victorii a alianţei asupra otomanilor. Dar istoria nu se scrie începînd cu “dacă”. Cert este că Dimitrie Cantemir şi familia sa au contribuit vizibil la modernizarea culturii ruse, Antioh Cantemir (nu fratele, ci fiul) fiind considerat şi astăzi unul din fondatorii literaturii ruse moderne. Dimitrie Cantemir a contribuit la închegarea unei atmosfere culturale serioase în Rusia, el însuşi fiind un membru de vază al Academiei de la Berlin, iar lucrările sale stând la fundamentul unor direcţii ale politicii externe ale Rusiei, dar şi ale Angliei. Cercetătorul român, profesor universitar de la Universitatea din Copenhaga, Eugen Lozovan, a descoperit şi a publicat documentele Lojii Masonice din care făceau parte şi Cantemir şi Petru cel Mare, lojă în care Dimitrie Cantemir era superior în grad lui Petru, Ţarul tuturor Rusiilor. Se prea poate ca multe să se explice pornind de la aceste documente. La această prezenţă trebuie adăugată aceea a Spătarului Milescu, nu un prieten al Cantemireştilor, dar un excepţional om de carte şi unul dintre străluciţii înalţi funcţionari diplomatici ai Rusiei. Nu e de acceptat că prezenţele acestea atât de puternice să fi exercitat o influenţă unidirecţională, ci la rândul lor au creat, chiar prin capilaritate, o comunicare de idei şi informaţii în lumea românească.

Dar să revenim la subiectul principal pe care ni l-am propus – influenţa rusă. După cum aminteam, marile mişcări militare, interesul strategic al Rusiei în zona Balcanilor au dus, inevitabil, la exercitarea directă a influenţei politice şi culturale a statului şi societăţii ruse asupra statelor şi societăţii româneşti. Primul ziar apărut la Iaşi a fost un ziar al ofiţerilor ruşi, publicat în limba franceză. Puşkin, exilat în proaspăt ocupata Basarabie, are relaţii strînse cu intelectualii români şi unele din poemele sale au teme locale. Generalul Pavel Kiseleff îndrumă redactarea şi adoptarea Regulamentului Organic, actul care consfinţeşte modernizarea Principatelor. Eteria şi Mişcarea lui Tudor, două energii politico-militare cu sursă comună, dar cu interese divergente, au un primum movens rus. Revoluţia de la 1848 a fost înăbuşită şi de trupele ruseşti, dar în regimentele de ocupaţie se afla un ofiţer care a scris un jurnal în care societatea românească este savuros şi minuţios descrisă. Numele său este Lev Tolstoi. Din punct de vedere cultural, influenţa rusă capătă o forţă extraordinară către sfîrşitul secolului al XIX-lea, când gândirea socială îşi capătă rolul de vector sincronizator al societăţii. Refugiaţii politici propriu-zişi, ca Dobrogeanu Gherea sau mateloţii de pe crucişătorul Potemkin, îşi găsesc azil în România, iar ideile lor circulă nestingherit. Basarabeni de vază ca Stere sau intelectuali ca Nădejde sau Arbore au legături puternice cu cercurile revoluţionare ruse, care doreau doborârea absolutismului – ceea ce era destul de departe de instaurare unei dictaturi bolşevice – iar cultura română, atât de permeabilă la adevăratele valori, nu a întârziat să reacţioneze fructuos. Traducerile din Turgheniev, Tolstoi sau Cehov apar în cea mai populară colecţie de masă, Biblioteca Pentru Toţi. Aceste traduceri au deschis orizonturi şi au modelat gustul. Este în afara oricărei îndoieli faptul că modernizarea literaturii române la începutul secolului al XX-lea s-a petrecut sub influenţa a două mari literaturi – cea franceză şi cea rusă. Realismul rus şi naturalismul francez se regăsesc în haină românească în opera unor scriitori importanţi. Un exemplu, care ar putea să pară exotic, este faptul că două poveşti de Ion Creangă, Punguţa cu doi bani şi Ivan Turbincă, au la bază motive ruseşti.

Interesant este faptul că o vreme chiar şi în limbă au existat dublete de origine fie rusă, fie franceză. Limba română fiind în mod evident o limbă neolatină, s-a acomodat mai degrabă cu neologismele franceze decât cu cele ruseşti. Poate la aceasta a contribuit şi numărul mare al intelectualilor şcoliţi în Franţa şi aproape inexistenţa unei influenţe universitare moscovite. În Basarabia, astăzi, limba rusă este prezentă nu doar la rusofonii naturali, ci şi, în mod insidious, la românofoni, prin traducerile involuntare din expresiile uzuale ruseşti. Cu cît instrucţia şcolară a fost mai înaltă, cu atât expresiile sunt mai prezente. Încă o dovadă că oamenii sunt sub vremi.

Situaţia influenţei ruse devine spectaculoasă după cel de al doilea război mondial – şi nu mă refer la aspectul sovietic al acestei influenţe, ci la masivul aport de cultură rusă autentică, petrecut în avalanşa schimbărilor politice şi instituţionale, favorizată de prezenţa armatei sovietice pe teritoriul nostru naţional. Cartea Rusă devine o instituţie în sine, o instituţie cu meritele şi păcatele sale. Meritele sunt evidente – traducerea clasicilor ruşi, realizată de mari nume ale literaturii noastre, nume care uneori îşi găseau în acest fel soluţia de supravieţuire intelectuală şi nu doar atât, a dus la o lărgire a orizontului de sensibilitate şi cunoaştere, în special a tinerelor generaţii. Mai puţin bun a fost monopolul aproape exclusiv asupra produsului cultural pe care îl deţineau aceste instituţii de sorginte sovietică. Mai cu seamă că, la urma urmelor, chiar şi marile valori autentice ale culturii ruse aveau rolul lor în această uriaşă operaţiune de convertire a mentalului colectiv din filo-occidental în filo- sovietic. Filmul, teatrul, baletul, muzica rusă, chiar din perioada sovietică, au avut un efect extraordinar de maturizare şi îmbogăţire spirituală a românilor. Asta nu înseamnă că excesul propagandistic nu a avut urmări şi nu sunt puţine cazurile de refuz şi neînţelegere a ceea ce este bun din cauza însoţirii sale cu răul. Un rău imens. În acest moment istoric, ar trebui să respirăm adânc şi să ne ţinem cumpătul pentru a deosebi valoarea de propagandă, pentru a înţelege că ruşii şi românii nu au nimic de împărţit, ci, şi unii şi alţii au suferit sub aceeaşi opresiune. Alexandr Soljeniţîn – şi nimeni nu-i poate contesta autoritatea şi expertiza – a făcut observaţia că statul rus, ca şi cel sovietic, nu s-au purtat bine cu vecinii, între care se numără şi românii.

Speranţa tuturor este că intrăm într-o lume în care trecutul cântăreşte mai puţin decât viitorul. În acest viitor comun, popoarele pot trăi doar dacă recunosc că valorile circulă şi ele nu se pot impune cu de-a sila, ci sunt acceptate şi asimilate natural. Recunoaşterea oricărei influenţe se face astăzi prin fructificarea acesteia. Influenţa nu poate avea drept rezultat asimilarea celui influenţat, ci afirmarea identităţii acestuia cu o forţă reînnoită, prin valorile acelei influenţe. Ilustrarea clasică a acestei aserţiuni este şi influenţa reciprocă româno – rusă, cu toate proporţiile păstrate.

Eugen Uricaru

Amprenta influenţei franceze

Reporter: editura September - 14 - 2010 Comments Off on Amprenta influenţei franceze

Până în ziua de astăzi, se simt însemne în cultura şi comportamentul nostru, ce atestă influenţa unor culturi şi civilizaţii de-a lungul istoriei româneşti.

Rubrica noastră îşi propune să consemneze şi să aducă mărturii despre aportul valoric adus de diferite culturi la consolidarea unei structuri unitare a civilizaţiei româneşti.

România este o activă ţară francofonă, fără ca limba franceză să fi fost vreodată o limbă de comunicare largă, iar astăzi folosirea acestei limbi pare o extravaganţă, e drept, pozitivă. Pe ce se întemeiază această apartenenţă? Fără îndoială, încă din vemurile legendelor a existat în această parte de lume o prezenţă franceză, dacă ar fi să ne gîndim la un călător care consemnează printre primele date existente despre români, cum a fost părintele Gerard, la monahii cistercieni, fără îndoială măcar unii francezi, mănăstirile de la Igriş şi Cârţa ascultînd de abaţia de la Citeaux, la care putem adăuga prezenţa ordinelor cavalereşti. Milescu se afla în corespondenţă cu înalte feţe bisericeşti din Franţa pentru a lămuri probleme de dogmă, oşteni, negustori, călători din Franţa au călcat prin Principate, iar Despot Vodă deschidea Şcoala de la Cotnari, unde se învăţa şi franţuzeşte. Dar acestea erau doar întîmplări ale soartei, importante, dar, totuşi, întîmplări. Domniile fanariote, în toată nenorocirea lor, au avut rolul de a introduce reforme legislative şi administrative de inspiraţie franceză. Vodă Constantin Mavrocordat are meritul, încă nu pe deplin recunoscut, de a fi realizat o importantă aducere în contemporaneitate a sistemului legislativ. Ideile occidentale care circulă sunt aproape în totalitate de sorginte franceză şi ele pregătesc zona, alături de întreaga Europă, pentru preluarea torţei aprinse a Revoluţiei Franceze. Este momentul unei schimbări fără precedent a mentalităţilor şi instituţiilor. Această schimbare nu ar fi fost posibilă fără o puternică influenţă culturală, care s-a manifestat cu precădere prin circulaţia cărţilor şi prin reprezentaţiile teatrale. Momentul decisiv al prezenţei franceze în această parte a Europei a fost acela al campaniilor napoleoniene, al contactului direct al ofiţerilor francezi cu populaţia Europei răsăritene şi, paradoxal, al prezenţei armatei ruse în zonă, armată care lupta cu regimentele Împăratului, dar care adoptase cu entuziasm ideile noii Franţe. Ofiţerii ruşi convinşi de ideile Revoluţei Franceze au fondat primul ziar din Moldova, în limba franceză. Aceşti ofiţeri, mulţi dintre ei membri în lojile franc-masoneriei de influenţă franceză, au fost în strînsă legătură cu intelectualitatea nobiliară a locului, după cum marele poet Alexandr Puşkin conversa în limba franceză cu boierii din Basarabia proaspăt anexată la Rusia. Poetul, desigur, fusese exilat acolo pentru ideile sale ”franţuzeşti”. Chiar prin intermediari, Franţa era prezentă într-o lume avidă de idei noi, libertăţi şi un mod de a fi altfel decît cel greco-otoman. Deşi a pierdut războiul, Franţa a cîştigat pacea şi, mai cu seamă, minţile şi sufletele. Pînă la Revoluţia din 1848, primăvara popoarelor, influenţa franceză a crescut puternic, mai cu seamă ca urmare a ideilor care au animat Răscoala lui Horea, o mişcare iluministă manifestată în chip violent, ceea ce este ciudat, dar specific, şi a mişcării lui Tudor Vladimirescu. Oare sintagma “Patria este poporul şi nu tagma jefuitorilor” nu este un ecou simplu şi puternic al ideologiei revoluţionare franceze? Anul 1848 a fost pregătit de tinerii care au studiat în Franţa, de boierii şi tîrgoveţii luminaţi şi doritori de schimbarea lucrurilor, ca Dinicu Golescu. Revoluţia de la 1848, deşi neterminată, deşi înfrîntă, a condus către cea mai mare izbîndă a secolului, Unirea Principatelor. Oamenii luminaţi la şcolile franceze au ştiut şi au putut să comunice adevăruri simple, dar puternice, nu doar în mediul lor, ci cercurilor foarte largi de români, de la boieri la ţărani.

Dar această izbîndă nu ar fi fost suficientă, cu toate că era absolut necesară. A mai fost nevoie de o conjunctură favorabilă şi de un sprijin politic internaţional ferm şi eficient. Conjunctura a fost Războiul Crimeii, care a dus la crearea unei coaliţii cu totul excepţionale şi cu totul neaşteptate, anume că se aflau în aceeaşi tabără Anglia, Franţa, Imperiul Otoman, Sardinia, iar adversarul, Rusia, a fost înfrînt pe teren propriu. Toate puterile, din diferite motive, au acceptat formarea unui nou stat. Principatele Unite au devenit România prin voinţă şi sacrificii proprii, dar mereu Franţa a sprijinit cauza românilor. Interesant este faptul că noul stat, sub influenţa ideilor Revoluţiei Franceze, a adoptat cea mai libertară Constituţie europeană. Este interesant de amintit că acest tânăr stat european era prins într-un turbion de conspiraţii şi mişcări revoluţionare care urmăreau destrămarea sistemului imperial de control al continentului. Rusia, Turcia şi Austria erau ţinta acestor revoluţionari postrevoluţie, iar Principatele Unite erau sfâşiate intern de cele două tendinţe – una care dorea implicarea ţării în această aventură internaţionalistă şi o alta, care îşi dorea consolidarea statalităţii. Din această confruntare a rezultat abdicarea lui Cuza şi soluţia aducerii unui prinţ străin. Un prinţ care a devenit Regele Carol, cel care a ştiut să împace taberele şi să modernizeze România. În această perioadă, influenţa franceză nu mai este singura dominant, dar devine mult mai constructivă, reuşind să se împământenească, Cultura scrisă, artele, administraţia, justiţia sunt adaptate firesc cerinţelor epocii, iar metodele şi căile sunt precumpănitor franceze. Atât de franţuzeşti, încât, la începutul secolului, Nicolae Iorga, tânăr profesor universitar, a condus o mare manifestaţie studenţească pentru impunerea limbii române în discursurile parlamentare. În Parlamentul de la Bucureşti se vorbea doar în franţuzeşte!

Marele Război a adus dezastrul şi triumful. Dezastrul, provocat de lipsa armamentului promis şi mai cu seamă din pricina dezintegrării armatei ruse. Triumful, sprijinit pe contribuţia directă a Franţei la Victoria pe front a fost pecetluit de semnarea Păcii de la Trianon, unde vocea Franţei a fost hotărâtoare. Fără poziţia marelui prieten francez, jertfa sutelor de mii de soldaţi ţărani ar fi fost în zadar. Aşa cum Napoleon al III-lea a contribuit decisiv la apariţia statului românesc modern, Georges Clemenceau a susţinut şi apărat interesele României istovite, sângerânde, dar plină de speranţe. Practic, două momente covârşitoare în istoria poporului român s-au împlinit cu sprijinul direct al Franţei. Iar cel de a-l treilea, sincronizarea la lumea modernă, cea care a avut loc în perioada interbelică, datorează enorm culturii franceze. Înainte de toate, cultura scrisă. Bibliotecile personale ale intelectualilor români conţineau ultimele noutăţi editoriale de la Paris, muzica franceză, arta spectacolului, pictura, arhitectura, în general produsele spiritului erau puternic influenţate de cultura franceză, fără a fi îndatorate ei. A fost un moment fast şi roditor. Instituţii fundamentale au fost create sau modernizate după modelul francez, de la fiscalitate la sănătate, de la cercetarea sociologică la sistemul de învăţământ. Într-un fel, este firesc. Franţa era, în acel moment, cea mai mare putere europeană, economică şi intelectuală. Generaţii de tineri s-au format în universităţile Franţei, în vreme ce în România şi-a desfăşurat cu succes activitatea, decenii întregi, Misiunea Franceză. Cea care a deschis în toate oraşele ţării biblioteci şi centre de asistenţă economică. Rezultatul a fost formidabil. Astăzi, România se poate mândri cu o pleiadă impresionantă de mari intelectuali, artişti, savanţi care s-au format, măcar parţial, în Franţa. Şi tot Franţa a fost aceea care a acordat adăpost şi i-a propulsat în marea cultură universală. Lista românilor care datorează şi Franţei gloria lor este uluitoare, iar noi vom aminti doar cîteva nume – Ana de Noailles, Elena Vacaresco, Martha Bibescu, Brâncuşi, Enescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Henri Coandă, Traian Vuia, Victor Babeş, Emil Racoviţă, Virgil Constantin Gheorghiu, Mathyla Gyka, Ilarie Voronca sau Paul Celan. Lista este foarte lungă, aceste nume fiind între cele care răspund la prima chemare din memorie. Actori ca Elvira Popescu ori Yonell, cineaşti ca Jean Negulescu, pictori ca N. Grigorescu şi atât de mulţi oameni cu renume încît “se sparie gîndul” se adaugă acestei coloane a mândriei şi prieteniei care străbate istoria.

Dacă ar fi să facem ceea ce nu se face, am enumera efectele influenţei franceze asupra culturii şi civilizaţiei românilor. Bineînţeles că nu o vom face, dar vom încerca o apreciere românească asupra acestei influenţe, adică o aproximare.

Influenţa franceză nu a fost singura influenţă, dar a fost cea mai puternică şi cea mai eficientă. Acest lucru este cu atât mai demn de subliniat cu cât este evident că Franţa nu este un vecin al României şi niciodată această ţară nu a avut o acţiune sistematică şi interesată în acest proces de influenţare. Poate Franţa a avut un interes politic în cadrul procesului de echilibrare a puterii la nivel continental, în diferite momente istorice, dar acest fapt nu poate explica influenţa culturală şi de mentalitate exercitată într-o lungă şi sinuoasă perioadă de timp. La acasta adăugăm influenţa exercitată prin intermediari, ruşi sau greci, fără nici o atitudine activă a Franţei. Răspunsul ar putea fi şi acesta – datorită condiţiilor istorice care au făcut ca românii să fie izolaţi de mediul lor natural de cultură, cel european, aceştia au descoperit în această ţară marele prieten neprimejdios, care nu se află în vecinătatea apropiată. Au descoperit în această ţară o patrie a libertăţilor la care năzuiau şi tot în ea au aflat răspunsuri la întrebări pe care şi le puneau de multă vreme – cine suntem şi ce să facem ca să fim ceea ce suntem. Multă vreme, Franţa şi francezii au însemnat pentru români o cale de urmat pentru a reuşi să fie cu adevărat români. Acest lucru există în subconştientul public. Mai există. Istoria ne rezervă un viitor destul de încărcat şi cred că rolul Franţei în limpezirea lui nu s-a încheiat. Nu s-a încheiat, deoarece influenţa franceză asupra mentalului colectiv românesc continuă, deşi unii încearcă să nu observe.

Eugen Uricaru