3
November , 2017
Friday
Cineva a întrebat la un post de radio englezesc: “Ce este acela un partid?” ...
Piața muncii Ce trebuie să știm pentru a lucra legal Ei au reușit Elită românească Viața nu e chiar ...
Acum, la sfârşit de an, ne-am blocat interesul asupra unor întâmplări cotidiene aparent fără contur, ...
Numărul precedent al revistei publica scrisoarea d-lui Vasile Stanislav, român din Valea Timocului, care se ...
Perspective Proiect gigant de cooperare teritorială europeană Neîndoielnic, vara anului 2011 poate fi considerată punctul de ...
La originile sale, în Grecia antică, democrația a reprezentat, fără nici o îndoială, un triumf ...
Consiliere şi servicii pentru cetăţenii români din Germania Firmele româneşti specializate de consultanţă pun la dispoziţia ...
Sfinţirea primei biserici din Leeds [caption id="attachment_4070" align="alignleft" width="300"] Biserica romaneasca din Leeds[/caption] Luna septembrie a.c. a ...
În luna septembrie a acestui an va avea loc o nouă ediţie, cea de-a treia, ...
Această adevărată coloană vertebrală a Europei, se află în centrul eforturilor comunitare de a se ...

Articole din categoria ‘ZOE PETRE’

Zoe Petre

Reporter: editura November - 2 - 2017 Comments Off on Zoe Petre
O mare pierdere a culturii româneşti

De-a lungul a 12 ani, doamna profesor universitar Zoe Petre, senior editor al revistei „Balcanii şi Europa”, a publicat, număr de număr, eseuri şi articole ce au contribuit prin calitatea lor la crearea prestigiului pe care îl are revista noastră laureată de Academia Română în anul 2015.

 La redacţie s-au primit în ultimii ani zeci şi zeci de scrisori în care era menţionat numele distinsei Doamne profesor, pentru claritatea expunerilor sale, precum şi datorită stilului său deschis cititorilor, niciodată pătimaş sau exaltat într-o direcţie sau alta. 

 Deoarece mai mulţi cititori din Republica Moldova se interesau de mecanismele democratice ale modului cum funcţionează Uniunea Europeană, în suplimentul revistei „Balcanii şi Europa” din noiembrie 2011, dedicat acestui vechi teritoriu românesc, am publicat articolul „Mecanismele democraţiei europene”, semnat de doamna profesor Zoe Petre şi pe care îl republicăm în aceste zile triste când distinsa noastră colaboratoare ne-a părăsit.

 Ne amintim, de asemeni, cu respect şi recunoştinţă de prezenţa domniei sale la consfătuirile dedicate conceperii tematii revistei, de discuţiile competente şi de iniţiativele publicistice ale Domniei sale. Prof. univ. Zoe Petre rămâne înscris pentru totdeauna printre creatorii revistei „Balcanii şi Europa”, în inimile redactorilor şi a cititorilor săi. Prin dispariţia doamnei Zoe Petre presa românească de calitate a pierdut o personalitate eminentă, de neînlocuit.

 Carol Roman



O dispariţie imensă din viaţa universitară

Zoe Petre, istoric şi universitar, activ politic şi om al Cetăţii, a fost, cu siguranţă, una dintre cele mai frumoase inteligenţe pe care le-am întâlnit într-o viaţă de om. Descendentă a unui neam de intelectuali de mare tradiţie, fiica magistrului multora dintre noi, academicianul Emil Condurache, Zoe Petre s-a ilustrat încă din studenţie prin frumoasele sale aptitudini de cărturar. Cadru didactic al Facutăţii de Istorie Bucureşti a urcat toate treptele carierei până la titlul care a definit-o cel mai bine: profesorul care îşi capta studenţii prin inteligenţă culturală şi farmec spiritual. 

Decan al facultăţii unde fusese cândva studentă a devenit mai apoi consilier prezedenţial, implicată în politica internă şi externă a României pe care le-a gestionat cu destoinicie. 

Prin moartea acestei mari Doamne, viaţa universitară şi culturală românească a pierdut imens.

Fie ca amintirea sa să dăinuie prin timp!


Acad. Răzvan Theodorescu



Om politic cu profunde convingeri democrate

În această lume, care începe să devină din ce în ce mai cuprinsă de întuneric, s-a mai stins o lumină! A plecat dintre noi Zoe Petre, un istoric al vremurilor antice, un cronicar al vremurilor contemporane, un om politic cu profunde convingeri democrate, un pedagog cu viziune și iubire față de tinerele generații. Descendentă dintr-o ilustră familie intelectuală, Zoe Petre a continuat tradiția studiului academic fiind o recunoscută specialistă a istoriei vechi, a clasicității romane și grecești. Am avut ocazia să asist la nenumărate discursuri laudative la adresa Domniei Sale, cele mai multe în absență, pe vremea când, alături de acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga, mă aflam la conducerea Accademia di Romania in Roma. Inițiasem un proiect de mari dimensiuni pentru o descriere electronică a Coloanei lui Traian în colaborare cu reputați istorici și specialiști în problemă din Italia. Amleto Lorenzini, autorul marelui album despre Sumer, editat de British Museum, mi-a spus – Textul trebuie scris de Zoe Petre. Din păcate proiectul nu s-a finalizat. 


La un moment dat, Zoe Petre a decis să se avânte în politică și a pornit, decisă, cu toate forțele sale intelectuale, să construiască o platformă politică a opoziției democratice de atunci, din anii 90. A devenit unul dintre puținii teoreticieni politici care a enunțat un coerent program politic alternativ la programul F.S.N. Alături de profesorul Emil Constantinescu, a edificat o politică externă care a fost primul mare câștig al României în cursa pentru NATO și pentru Uniunea Europeană. Succesele României în efortul de a se integra lumii democrate, lumii europene, i se datorează și Domniei Sale. A văzut clar și a gândit bine – două calități care în politică te fac de neprețuit – iar judecățile sale au slujit Țara. 

Acolo unde este, Zoe Petre dă socoteală pentru o viață dedicată istoriei, prezentului și viitorului României. Are ce arăta! Sit tibi terra levis, Doamnă Zoe Petre!

Eugen Uricaru



Personalitate implicată în decizii majore…

În istoricul zilelor ce au urmat după anul 1989, doamna Zoe Petre a reprezentat o etapă importantă în calitate de consilier al președintelui, coordonator al activităților de politică internă și externă ale Administrației Prezidențiale în perioada 1996-2000. O perioadă de răscruce care a reprezentat „o etapă în înaintarea României spre formalizarea și desăvârșirea procesului de integrare europeană și euroatlantică”. Despre acei ani în care şi-a impus personalitatea sa de om politic cu tact şi înţelepciune își amintea întotdeauna cu plăcere, iar deschiderile și acțiunile politice externe întreprinse atunci le considera „un reper fundamental, fără de care nu ar fi fost posibilă evoluția României din anii care au urmat”

 O întâmplare fericită a făcut ca, timp de trei ani, să particip în echipa de experți care pregăteau vizitele în străinătate ale președintelui României, când am putut cunoaște mai îndeaproape pe distinsa doamnă Zoe Petre, consilierul prezidențial: un om onest, deschis spre dialog, atent și receptiv la informațiile relevante, un istoric cu o pregătire culturală vastă, dotat în același timp cu o viziune strategică atât de necesară pentru înalta funcție pe care o exercita cu demnitate și sobrietate. În mod firesc, un consilier este în primul rând un sfătuitor al președintelui. Doamna Zoe Petre și-a exercitat cu strălucire această calitate, iar așa cum mărturisea președintele de atunci al României, prof. dr. Emil Constantinescu, domnia sa „a fost profund implicată în toate deciziile majore de politică internă și externă într-o perioadă dramatică pentru România”.

Dr. Ioan C. Popa 

 



Prof. Dr. Zoe Petre – Noiembrie 2011 – articol publicat în Suplimentul revistei „Balcanii şi Europa” dedicat Republicii Moldova.


Mecanismele democraţiei europene


Când ne întrebăm cine decide în cadrul Uniunii Europene, nu trebuie să ne aşteptăm la un răspuns simplu. Nici în vremurile inaugurale, când acest răspuns privea doar șase state membre, răspunsul nu putea fi univoc: era oare posibil ca francezii anilor ’50 să accepte fără murmur ca Germania să participe cu un vot egal celui propriu în decizii care priveau direct Franţa? Marea Britanie a rămas până azi într-o măsură importantă în paradigma insulară, care îi aduce satisfacţii de orgoliu şi dificultăţi economice pe măsură.


Acum, când părtaşi la decizie sunt toţi cei 27 de membri ai Uniunii, raportarea fiecărei naţiuni la idealităţile şi valorile ei poate fi oricât de entuziastă, dar, în practică, asumarea deciziilor de către fiecare stat-membru rămâne o problemă. Şi asta nu doar atunci când e vorba de state mari şi foarte puternice, membri ai UE tradiţionali; recent s-a văzut că nici Polonia, nici Cehia nu sunt dispuse să abdice de la formele plenare de suveranitate în beneficiul comun. Ce să mai vorbim de Danemarca, ţară care a rămas cu îndârjire în afara zonei euro?

În timpul referendumului danez cu privire la moneda comună, eram la Luxemburg, la o reuniune pe temele lărgirii UE, provocată şi dirijată cu excepţională diplomaţie de regretatul Ghiţă Ionescu, una din vocile cele mai respectate ale teoreticienilor unităţii europene. Consternarea care i-a cuprins nu doar pe organizatori, ci şi pe funcţionarii europeni de la Luxemburg – în majoritatea lor tineri italieni şi spanioli, cu un entuziasm juvenil lipsit de orice rezervă faţă de identitatea europeană care le oferea şi idealuri, şi o carieră prestigioasă – avea aerul unui doliu colectiv. Eşuata Constituţie europeană a fost, de asemeni, o lecţie despre adevăraţii decidenţi în cadrul UE, când e vorba de probleme de fond: nu statele, ci naţiunile componente.

Aceasta este totuşi o tensiune constantă, căci, se ştie, rareori se întâmplă ca electoratul să fie mai puţin conservator, sau măcar mai puţin tradiţionalist, decât clasa politică. S-a întâmplat în România anilor ’90, când – cu unele excepţii, desigur – liderii FSN apărau statu quo în materie de alianţe externe, în vreme ce marea masă a cetătenilor dorea integrarea României în sistemul de valori democratice ale Occidentului. De aceea a şi câştigat CDR alegerile din 1996, pierzându-le apoi pe cele din 2000, fiindcă electoratul dorea integrarea, dar nu era dispus să şi plătească preţul acesteia.

În ce priveşte împărţirea competențelor între UE şi statele membre, Uniunea Europeană se deosebeşte atât de o confederaţie (care este o asociere liberă a unor state suverane), cât şi de un stat federal. Există domenii în care statele au transferat competenţa legislativă – complet sau parţial – Uniunii Europene. În altele, statele membre ale UE acţionează în mod inter-guvernamental, adică iau decizii comune în calitate de state suverane. Uniunea Europeană nu-şi poate crea, aşadar, ordine juridică proprie, ci este un subiect derivat de drept internaţional, a cărui competenţă rezultă din transferul unora din drepturile suverane ale statelor membre, care dispun astfel, în schimb, de o suveranitate competentă de organizare a ordinii juridice şi a competenţelor UE.

Dacă dificultăţile în relaţia dintre mecanismele de decizie ale UE şi cele ale statelor membre sunt îndeobşte vizibile şi recunoscute, nu aceeaşi e situaţia când ne referim la raporturile diferitelor instituţii europene între ele. Nu ştiu câţi dintre susţinătorii din România ai integrării au observat, de pildă, existenţa mai multor centre de putere la vârful UE, centre ale căror relaţii nu pot evita tensiunile şi chiar unele conflicte – sau cel puţin câţi sunt cei care au acordat importanţa cuvenită acestor fapte, considerându-le îndeobşte detalii tehnice fără prea mare relevanţă. În realitate, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, acum mai puţin de trei ani, la 1 decembrie 2009 – când, e drept, România era în febra alegerilor prezidenţiale iminente şi nu-şi bătea prea mult capul cu Europa – cele mai greu de definit relaţii erau cele dintre Comisia Europeană şi Parlamentul European; sau, spus mai fără menajamente, rolul Parlamentului European era mai degrabă decorativ decât efectiv, în condiţiile în care, cum bine se ştie, Parlamentul este temelia instituţională fără de care nu există democraţie.

E drept, Uniunea Europeană plătea astfel tributul originilor ei în anii imediat următori încheierii celui de-al doilea război mondial. Atunci era vorba de o piaţă comună, care reglementa în materiile referitoare la cărbune şi oţel, astfel încât Comisia Europeană şi miniştrii de resort puteau prea bine reprezenta şi interesul comun, şi interesele propriilor naţiuni. După Maastricht, însă, vocaţia de uniune politică a UE a impus o corelare mult mai riguroasă între diferitele instanţe decizionale – de unde şi dezbaterile referitoare la o Constituţie europeană, încheiate cu compromisul care a dus la Tratatul de la Lisabona.

Principala inovaţie a Tratatului nu este, astfel, cum s-ar putea crede, apariţia funcţiei de Preşedinte al Consiliului European (mă tem că, luaţi repede, prea puţini dintre compatrioţii noştri, întrebaţi cine este acest preşedinte, ar răspunde fără ezitare Herman Van Rompuy). Această inovaţie constă, simplificând, în creşterea semnificativă a competenţelor Parlamentului European în exprimarea voinţei cetăţenilor europeni în raport cu deciziile adoptate.

În ce priveşte actul legislativ exercitat de Uniunea Europeană, se aplică două principii de bază: principiul subsidiarităţii, care spune că orice decizie politică trebuie să fie adoptată la nivelul cel mai apropiat de cetăţenii care beneficiază de decizia respectivă: o decizie referitoare la canalizarea unei localităţi trebuie să depindă exclusiv de autorităţile localităţii respective; Uniunea Europeană nu oferă aici decât asistenţa necesară. În schimb, o decizie referitoare la construcţia pe teritoriul statelor membre de conducte de gaz metan din regiunea caspică nu poate fi adoptată exclusiv la nivel naţional şi are nevoie de o decizie politică şi de finanţare la nivelul UE. Al doilea principiu al politicii UE este cel al proporţionalităţii. Conform acestuia, orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit (aici ar fi, desigur, multe de discutat, mai ales la nivelul legislaţiei din România, dar e un subiect prea complex pentru a fi expediat aici şi acum).

Legislaţia UE se împarte, la rându-i, în legislaţie „primară” şi „secundară”. Tratatele, adoptate de toate statele membre în conformitate cu propriile reguli, consemnate de regulă în Constituţie, adică fie prin ratificare în Parlamentele naţionale – ceea ce e procedura cea mai frecventă – fie prin referendum, tot național, reprezintă legislaţia primară a Uniunii. Legislaţia secundară constă în reguli, directive şi decizii care decurg din principiile stabilite de tratate. Ele constituie un corp de legi în continuă dezvoltare, aşa-numitul „acquis comunitar”. Termenul francez acquis, denotând un bun câştigat, a intrat în această formă chiar şi în engleză.

În termenii Tratatului de la Lisabona, procedura obişnuită de adoptare a deciziilor în UE este codecizia: Parlamentul European, ales prin vot universal direct de cetăţenii tuturor statelor membre, ca şi Consiliul European – reuniunea şefilor de state şi guverne ale celor 27 de state membre – trebuie să aprobe proiectele propuse de Comisie, tot aşa cum proiectele de legi alcătuite de guvernele naţionale trebuie să fie aprobate prin vot de Parlamente la nivel naţional pentru a deveni legi. De asemeni, Parlamentul European poate bloca o propunere dacă este în dezacord cu Consiliul European.

În ultimă instanţă, aşadar, decizia în UE e tot mai mult de competenţa cetăţenilor Uniunii, prin aleşii lor la nivel european. Asta presupune, însă, ca alegerea parlamentarilor europeni să fie privită cu mult mai multă seriozitate de către electoratele naţionale, şi mai ales cu mult mai multă atenţie faţă de politicile europene pe care aceştia le propun. Până acolo mai e un drum destul de lung, şi asta în toate cele 27 de state membre.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult