NUMARUL
191-192

Să te încrezi în vise

Reporter: Adrian Paradovschi On March - 13 - 2019
Volumul, intitulat „Să te încrezi în vise…”, apărut la „Editura Balcanii şi Europa”, este o confesiune scrisă cu umor şi chiar detaşare despre o viaţă trăită într-o lume cuprinsă de încrâncenare şi străbătută de tragism. Epoca anilor premergători celui de-Al Doilea Război Mondial, perioada războiului propriu-zis şi mai cu seamă anii care au urmat, ani febrili, plini de iluzii şi conţinând în curgerea lor toate cauzele eşecului imensei utopii pe care o promiteau constituie scena pe care autorul a fost menit să-şi interpreteze partitura. 

Carol Roman a fost martor, subiect şi, într-o oarecare măsură, prin forţa împrejurărilor, obiect al acestei aventuri istorice cu dureroase consecinţe asupra celor care au fost cuprinşi în marginile ei. Povestea lui, aşa cum este spusă în paginile cărţii, cu mult talent literar (Carol Roman este un autor serios şi profesionist, acest volum este precedat de un altul, intitulat „Războiul unui inocent”, cu o versiune în limba engleză, apărută în Statele Unite) este un punct de vedere subiectiv, dar sincer şi cinstit, asupra frământatei perioade despre care pomeneam. Fără a fi ficţiune, povestea are toate calităţile unei scrieri literare de bună calitate, o scriere populată de personaje pitoreşti, străbătută de o emoţie artistică mereu controlată şi excelent împărtăşită cititorului, cu fine observaţii psihologice şi mai ales cu o atmosferă epică de-a dreptul cuceritoare.

Autorul reinventează lumea mahalalei, fie din Bucureşti, fie din Galaţi, o mahala organizată social după modelul unei lumi suficiente sieşi, cu săraci şi relativ bogaţi, cu doamne şi domni, indiferent de câţi bani aveau, cu relaţii interumane uneori simple, alteori complicate, o comunitate care reacţiona unitar la presiunile venite din exterior, după reguli şi cutume ştiute doar de membrii săi. Iar presiunile însemnau stat, poliţie, război, foamete ori schimbare. Ca orice copil sau adolescent normal, autorul îşi organizează lumea ponind de la sine, de la percepţiile şi dorinţele proprii după care realitatea înconjurătoare ar trebui să se organizeze. Şocurile, fracturile, de aici şi suferinţele, nu întotdeauna fizice, provin din inadecvarea lumii interne cu lumea externă. Dragostea pare a fi iluzia cea mai puternică, visul cel mai de încredere, descoperirea de sine, de la sexualitate la moralitate sau sentimentul apartenenţei sociale, fiind un proces complex şi mai întotdeauna provocând traume, dragostea fiind, până la urmă, singură constantă permanentă a acestor procese alchimice de transformare a eu-lui. Sentiment fundamental, dragostea adolescentină, care este motorul căutărilor şi devenirilor, devine spaţiul de refugiu, de salvare, odată cu trecerea timpului şi înăsprirea vremurilor. 

Ceea ce este de-a dreptul surprinzător în mesajul cărţii, anume că umanitatea fiecăruia dintre noi este singura noastră salvare în potopul de iluzii, vise, coşmaruri pe care îl străbatem de-a lungul vieţii, este încrederea neclintită că şansele de salvare ale omului nu depind neapărat de lumea externă ci, mai cu seamă, de cea interioară. Cu alte cuvinte, de puterea îngerului său. Această putere este dată de resursele morale care ne sunt dăruite de cei mai apropiaţi, dar mai cu seamă de percepţia corectă a realităţii. Toată viaţa sa, Carol Roman a dus una şi aceeaşi bătălie, un război neîncetat împotriva a tot ce ocultează realitatea, împotriva manipulărilor, a inducerii conştiente în eroare, împotriva oglinzilor deformante. Ideologii, programe, promisiuni, daruri otrăvite şi avantaje înşelătoare, cam acestea ar fi instrumentele de lucru ale falsificatorilor realităţii. Lumea postbelică este teatrul în care se pune la cale Marea Înscenare, Carol Roman fiind pe rând spectator, actor, păgubaş ori visător sadea, niciodată regizor, niciodată profitor. Autorul ne spune fără ezitare cât de strâmbă s-a dovedit a fi alcătuirea pe care o credea că va fi dreaptă, în sfârşit, ne spune cum s-a înşelat, dar ne mai şi spune cum a fost atent la tot ce se întâmplă, pentru a limita efectele răului. Este limpede că autorul nu-şi face iluzii în ceea ce priveşte puterea răului, acesta ştie să se travestească în cele mai neobişnuite ipostaze, dar nici în ceea ce priveşte puterea omului de a-i rezista. Carol Roman nu este sceptic în ceea ce priveşte şansele de supravieţuire a ceea ce este funciarmente bun în fiecare dintre oameni, dar este precaut în ceea ce priveşte capacitatea oamenilor de a se dezamăgi. Pentru că amăgirea este calea cea mai uşoară de a evita momentan suferinţa.

Volumul lui Carol Roman nu este doar o confesiune înţeleaptă, generoasă, nu este doar o carte bine scrisă, captivantă, incitantă, un succes literar, cum se spune, dar este şi un text curajos, aşa cum sunt de fapt lucrurile cinstite, cele care se feresc de complicităţi. Carol Roman optează pentru o judecată asupra epocii trecute din punctul de vedere, simplu aparent, al omului care nu face vremurile, ci trebuie să trăiască sub ele, după cum spunea cronicarul.

Cred că a judeca aşa ceea ce s-a petrecut înseamnă să judeci cu responsabilitate şi curaj, pentru că a judeca altfel înseamnă fie doar să inversezi polii aceluiaşi aparat de tortură, fie să consideri că totul a fost în ordine, în firea lucrurilor. Singura ieşire din acest impas este modul în care a înţeles autorul acestei cărţi să privească tecutul. Ca pe trecutul său, un trecut personal, dar în acelaşi timp o parte din trecutul colectiv. Se pare că descoperirea realităţii (unii denumesc această operaţiune drept descoperirea adevărului) este mai complicată decât oricare altă aventură a cunoaşterii. Contribuţia acestei cărţi la aflarea dimensiunilor reale ale realităţii, deci la aflarea adevărului, este demnă de a fi luată în seamă, este importantă.